- Mihai OGRINJI
Perioada interbelică a însemnat și o teribilă explozie a presei scrise. Așa se obișnuia pe atunci: oamenii și citeau, în imensa lor majoritate, iar unii dintre ei aveau și harul scrisului. Iubitorii muntelui nu erau mai prejos. Inutil să mai spun, dar potecile montane, ca și pereții de piatră, erau, în primul rând, în seama oamenilor cu carte: medici, avocați, ingineri, profesori, alte și alte profesii liberale generoase și în a aloca timp unor asemenea pasiuni. Calitatea turismului s-a alterat odată cu invazia proletariatului și în acest domeniu. Fenomenul s-a produs, cu aceleași efecte și în alte mișcări ale acelor vremuri. Capacul a fost pus, după război, prin așa-zisul turism de masă, putred prin toate expresiile lui: infrastructură (hoteluri precare, restaurante cu spații largi, ca pentru nunți și botezuri), vilegiaturiști needucați, calitatea serviciilor etc. O imagine elocventă a acestui tip de turism, chiar și după mai bine de trei decenii de… libertate capitalistă, ne-o ilustrează bălăceala și viermuiala estivală de plajele noastre. Mi-e teamă că lumea, în general, nici nu sesizează, măcar, prăbușirea teribilă a calității umane. Iar sfârșitul ei încă nici nu-i aici…
Din nefericire, iubitorii muntelui n-au făcut și nu fac nici ei excepție… Oricum, în perioada interbelică au reprezentat o altă legiune a naturii. Constituiți în nenumărate asociații, dincolo de rivalități, orgolii, certuri, schisme și alte apucături necontrolate, multe dintre făptuirile lor au rămas întru totul admirabile și azi. A.D.M.I.R. s-a numit una dintre asociațiile reprezentative ale anilor ’30. S-a înființat, desigur, după o ceartă între unii dintre membrii conducerii Touring-Clubului României. S-a întâmplat în vara anului 1929. Sună cam aiurea numele pe care și l-au luat: Asociația Drumeților din Munții Iubiți ai României (ADMIR). Una peste alta, important era mesajul… Între lucrurile foarte bune isprăvite de acest grup – teoretic, de bună calitate – a fost și publicația pe care au editat-o în anul 1933. O mică divagație: revista România pitorească a debutat și ea, pe piața presei scrise, în același an, fiind realizată tot de o astfel de asociație (care purta titlul cărții lui Al. Vlahuță, ieșită de sub tipar în 1901). „Buletin alpin” s-a numit publicația – în foarte bune condiții grafice – dată la iveală de A.D.M.I.R. Era o adevărată avalanşă de asemenea „buletine” în perioada interbelică.
În loc de alte comentarii, fac o scurtă ochire a cuprinsului, cu unele semnături care au însemnat ceva în istoria alpinismului românesc: „Din Caraiman: Valea Seacă” (N. Dimitriu); „Privire generală asupra masivului Piatra Craiului” – Chr. Dedula; „Din Coștila: Văile alpestre din Coștila și Brâna Mare” – N. Dimitriu și Al. Beldie; „Spălătura Văii Seci. Observațiuni generale” – N. Comănescu; „Turnul Seciului” – I. Șincan.
Lui Ion Udriște-Olt – președinte al ADMIR mulți și buni ani, în realizări – îi aparține „cireașa” din finalul revistei: „Humor alpin: Valea Seacă”. Poemul s-a bucurat de o faimă aparte în acei ani, păstrându-și azi o prospețime plăcută. Autorii imaginilor erau, la rândul lor, nume prestigioase ale artei fotografice.
Să mai spun că nu se poate „munte fără frunte” și „natură fără cultură”? Sigur, orice este posibil, numai că ne vom îndrepta cu siguranță spre o natură moartă. Și cea din noi, și cea din munți… Iar cultura vie a acestor stări și spații nu poate fi decât cuvântul tipărit. Cărțile, în primul rând. Și revistele, nu neapărat mai predinjos…
