România pitorească nr. 4 (499) – 2019

Cuprins:

  • Pag. 8-10
  • În fiecare an concursul
  • Maître d’Hotel – Trofeul „Marian Bugan” de Mihai OGRINJI

Concursul Maître d’Hotel – Trofeul Marian Bugan, ediția a XVII-a, s-a petrecut, pentru a doua oară consecutiv, la Jidvei. S-a întâmplat în ultima decadă a lunii octombrie, când strugurii erau deja transformați în must, care must, grație unei „creșteri” extrem de atente, dădea să pornească pe drumul la capătul căruia devine vin. Fiindcă ăsta este adevărul: admirabilul lichid, rezultat din zdrobirea celui mai complex fruct ce crește pe pământul românesc, este o ființă vie, care se naște, crește, atinge maturitatea și de la o anumită vârstă începe să îmbătrânească, și-apoi să-și mântuie viața. (L-am parafrazat, desigur, pe Păstorel  Teodoreanu, un fabulos păstor de odinioară al vinurilor de calitate.) Intrând în spiritul moldoveanului doldora de umor fin, ne întrebăm cum de încă Jidvei, gazda evenimentului, n-a fost rebotezat JIDBEI, un nume mai pe potriva a ceea ce este în realitate. Cu cele peste 5.000 de hectare, dintre care jumătate dintre ele sunt acoperite cu plantații de vie, podgoria din județul Alba deține o supremație de necontestat. Și totuși, ca vechi călător printre rândurile de tufe de viță și repede coborâtor prin adânci beciuri, unele adevărate palate subterane, sunt încolțit de o tristețe anume: de ce în podgoriilenoastre se practică un soi de mimetism cât se poate de păgubos, evitându-se extinderea soiurilor autohtone din plantațiile noastre? Am auzit spunându-se, nu doar într-o singură podgorie, că, să zicem, Cabernet-ul Sauvignon este la fel de bun precum cel obținut în Franța. Să mă ierte cei de-o altă părere: dar nu mă interesează acest tip de „plagiatură”… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 10
  • Sergiu Nedelea – Cel mai bun Somelier 2019

Pe data de 20 noiembrie 2019, la Fratelli Social Club din București, a avut loc Gala HoReCa Awards, organizată de către HoReCa Insight, prestigioasa platformă de comunicare B2B, destinată tuturor profesioniștilor ce activează în industria ospitalității și HoReCa. Câteva sute de antreprenori și profesioniști de top din HoReCa au participat la acest prestigios eveniment al industriei ospitalității din România, pentru a afla campionii ediției din acest an. La categoria „Cel mai bun Somelier 2019”, a fost desemnat câștigător Sergiu Nedelea. Este a treia ediție consecutivă, după 2017 și 2018, în care onorantul titlu revine fondatorului Winetaste – cea mai importantă și mai complexă platformă de formare profesională în somelăria românească. În cadrul Winetaste.ro funcționează atât Cursul autorizat de Somelieri -Winetaste School, cât și Agenția de Somelieri… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 11-12
  • Aniversare
  • Acest sfert de veac merită sărbătorit… – de Mihai OGRINJI

E o adevărată izbândă să sărbătorești un sfert de veac. Mai ales într-o perioadă când timpul chiar n-a avut răbdare și nici că ar da semne să intre într-o firească normalitate. În tot acest răstimp, Km 0 – inspirată denumire – a căpătat o configurație rotundă, robustă, devenind nu doar un simbol al orașului, ci un veritabil motor care trage urbea după el. E mare lucru și numai cine cunoaște și trăiește teribila povară a izbânzii înțelege și sensul sacrificiului. Motiv pentru care cuvintele lui Eugen Diaconescu, omul-orchestră al acestei minunate întâmplări, adresate conclavului adunat în curtea hotelului, le port în gând ca pe un prețios talisman: „Sunt fericit să vă văd azi aici. De mai multă vreme am hotărât să marchez împlinirea unor ani. Am avut de gând și acum cinci ani, dar, cum să zic, nu s-au aliniat astrele… Anul ăsta n-am mai vrut să ratez ocazia, cu atât mai mult cu cât oricum am adunat sau am scăzut, tot 25 de ani mi-a dat. Iar acest sfert de veac merită sărbătorit. Cu 25 de ani în urmă, împreună cu soția mea, Gabriela, cu fiica noastră Maria, care de cinci ani e căsătorită cu Adrian, am pus temelia a ceea ce este astăzi Km 0 pe strada Regele Carol I nr. 16 din Drăgășani. Pe acest loc, cumpărat cu vreo 27 de ani în urmă, nu era nimic. Asta înseamnă că, acum, trăgând linie, s-a adunat ceva… La acest lucru au participat foarte mulți oameni, pe care îi prieteni. Mare parte dintre ei sunt aici…” (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 13
  • Aniversare
  • Eugen Diaconescu și Km 0 – de Mihai VASILE

În mai multe rânduri, m-a invitat la Drăgășani. Câteodată i-am dat curs invitației, în alte dăți n-a fost cu putință. Unul dintre aceste refuzuri a fost cel legat de tăierea porcului de Crăciun. Dar zilele n-au intrat în sac. Fiecare ieșire la Drăgășani, la hotelul lui, Kilometrul Zero, a fost plină de farmec. Îmi aduc aminte, cu mare plăcere, de lungile discuții care, de foarte multe ori, sfârșeau prin a fi un monolog, atât de multe avea de spus Eugen. Ne vorbea despre vii și vin, așa cum era și normal, doar ne aflam pe pământul unde vinul este la el acasă, ne vorbea despre Muzeul Viei și Vinului aflat la o aruncătură de băț de hotel, ne vorbea despre podgoriile din preajmă, despre Domeniile Stirbey, despre Domeniul Viticol Vila Dobrușa, despre Casa de Vinuri Iordache… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 14-15
  • Probleme din turism
  • Reglementări cu efecte negative (II) – de Ion TALABĂ

Clasificarea realizată în cadrul acestei Hotărâri de Guvern a fost una normală și corectă pentru destinele turismului românesc, încercând să păstreze un echilibru al competențelor între cele 2 categorii. Dar nu a durat mult şi această strategie a fost modificată prin Ordonanţă de Guvern nr. 107/1999 referitoare la „Activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice” în care la art. 2, alin. 3 se vine cu o nouă clasificare, tot pe două tipuri, dar cu denumiri noi (în locul agenției de categoria A – agenție tour-operatoare, și detailistă, în locul celei de categorie B) și cu un conținut mai confuz și mai limitativ, respectiv… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 16-17
  • Convorbiri Rp
  • Rostul meu este de a aduce bucurie și frumusețe în sufletele oamenilor… de Liliana BECEA
  • Interviu cu domnul Tiberiu Coconeț, directorul Asociației Culturale Lirica Petroșani

– Este Ziua de Sfânta Maria Mare, suntem la Nedeea Troiței și asistăm la un superb festival. Domnule Coconeț, aș vrea să ne spuneți câteva cuvinte, mai întâi, despre cum ați ajuns să vă implicați cu toată ființa în promovarea tradițiilor culturale din Valea Jiului?

La prima vedere, foarte simplu: prin natura meseriei mele, grație muzicii am avut dorința să duc mai departe sensibilitatea artistică, tradițiile neamului nostru. Suntem, fără îndoială, un popor cu har, talentat și creativ. Și am convingerea că prin perpetuarea și dezvoltarea, dar și respectarea acestor minunate înzestrări vom rămâne cu rădăcinile adânc înfipte în pământul nostru sfânt. Nu vreau să par patetic, dar acestea sunt simțămintele mele.

– Asociația Culturală Lirica Petroșani, prin Ansamblul “Doina Munților Parâng”, participă la sărbătoarea Nedeei Troiței din munții Parâng. În mod sigur există o motivație a acestei prezențe. O putem afla?

Motivația? Între altele, ne-am propus să aducem în atenția oamenilor splendoarea de costum popular momârlănesc, care a rămas nealterat de-a lungul veacurilor. Faptul că mai avem tineri cărora nu le este rușine să îmbrace straiele strămoșești, că mai avem tineri care duc mai departe tradițiile din bătrâni este o dovadă că ținem la identitatea noastră cu toată ființa. Datinile și tot ceea implică ele – în prim-plan cu costumul și muzica populară – sunt o adevărată carte de vizită cu care ne prezentăm, în orice împrejurare, în fața lumii. Trebuie să recunosc că noi suntem mândri cu această carte de vizită! (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 20
  • Identităţi şi experienţe dunărene
  • Bălănoaia

Cine ajunge la Bălănoaia nu se oprește doar în acest sat aparținător comunei Frătești. Și nici nu pleacă pușcă mai departe fără a poposi prin rezervația parc – o frumoasă bucată de pădure, cu mulți stejari impresionanți -, pe mal cu apă, stuf și o barcă cu roată (la Hanul Cosminului), la câte o biserică ce-ți aține calea, la bariera căii ferate – pe aici trece trenul spre Giurgiu (mă rog, atât cât trece, mai ales câte un marfar). Și poate mai cu seamă la Muzeul rural din Frătești, satul de reședință al comunei. Proiectul dedicat promovării turistice a celor 10 sate giurgiuvene ne-a oferit un astfel de periplu de-a dreptul încântător, absolut neașteptat, și nu pot decât să o felicit pe doamna Clara Mărculescu, coordonatoarea Programului, pentru inspirația și știința cu care a ales cele 10 localități: multă diversitate, numeroase obiective turistice care merită cu prisosință să fie scoase, metaforic vorbind, în calea călătorilor, oameni dinamici, de câmpie, iuți la vorbă și la faptă… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 21-22
  • Greaca

A existat o vreme când, în piețele bucureștene, Greaca era sinonimă cu peștele, cu vinul și, o vreme, cu strugurii timpurii. Lacul din coasta Dunării – al doilea ca mărime după Razelm – aproviziona Capitala țării cu crap, plătică și știucă, cu somni și ciortani, cu țipari ori raci. Pe cine să mai mire că, în perioada interbelică, Greaca era un fel de refren culinar și pentru oamenii de rând și pentru cei cu stare, bogăția ihtiologică a locului dându-i o faimă de invidiat. Faimă însă cu mult mai veche, localitatea datând, se pare, de pe vremea domnitorului Țării Românești Vlad Voievod „Înecatul”. Trecerea lui prin partea locului, petrecută în anul 1532, echivalează cu un veritabil „act de naștere”. Vin și pește, pește și vin… Bunele condiții pedoclimatice – sau terroir, pe păsăreasca de astăzi -, dar și tradiția seculară în practicarea viticulturii au fost argumentele care au stat la baza înființării, la 13 octombrie 1959, a Stațiunii de Cercetare și Producție Viti-Vinicolă Greaca. Au trecut de atunci 60 de ani. Aproape o viață de om. Și nu tocmai, dacă avem în vedere că Stațiunea a fost vrednică, în adevăratul sens al cuvântului, cam jumătate din această vârstă. Fiindcă, după decembrie 1989, încetul cu încetul rosturile ei s-au alterat înspăimântător de rău. Aproape o ruină. Cu o excepție: Domeniul Greaca, zidire (crama) care a aparținut de Stațiune și care a fost cumpărată de un om de afaceri și pusă pe drumul cel bun al industriei ospeției…  (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 23
  • Slobozia

Slobozia, așezarea din stânga Dunării, nu datează de ieri, de azi. O găsim pomenită la anul 1690, ca având ca „proprietar” pe un anume turc Celebi Aga, Giurgiu fiind pe atunci, să ne aducem aminte, încă raia a Imperiului Otoman. Apropierea de Giurgiu a însemnat pentru Slobozia și implicarea în anumite evenimente istorice, de la ocuparea ei de către trupele combatante (turcești, austriece, rusești) la găzduirea, bunăoară, a armistițiului dintre turci și ruși. Este vorba de armistițiul din 24 august 1807, care ar fi trebuit să pună capăt războiului din anii 1806-1812, la sfârșitul căruia Moldova pierdea jumătate din suprafața ei, adică ceea ce numim astăzi – și nu însemna același lucru atunci – Basarabia… Cei care n-au ajuns niciodată pe aici îți pot pune întrebarea: pentru ce ar veni turiștii la Slobozia? Un motiv foarte serios îl reprezintă Mânăstirea Sf. Ioan Rusul, aflată la marginea satului. Înainte de a stărui asupra acestei destinații este necesar să spunem că pelerinajul (religios, dacă mai este cazul să spunem) este o motivație extrem de consistentă pentru turiștii români. Dezvoltarea lui extraordinară, mai ales după 1990, reprezintă o realitate cu totul specială. Pe de altă parte, acolo unde preoții se implică cu adevărat și în chip convingător în viața oamenilor și a parohiei lor – precum preotul Mihai Podaru din Herăști sau preotul Răzvan-Lucian Petcu, de la biserica Drăgănescu – efectul este de-a dreptul remarcabil sub toate aspectele, cel turistic fiind, îmbucurător, la loc de frunte… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 24
  • Izvoarele

Izvoarele, odinioară Chiriacu sau Beiu, înseamnă numele unei comune giurgiuvene pe blazonul căreia, fie și numai figurativ, apele și peștii ar trebui să aibă un statut privilegiat. Chiar la intrarea în localitate, pe partea dreaptă, un canal străjuit de sălcii, dar și de vreo cinci căsuțe de lemn, înșiruite de-a lungul malului, îți atrag atenția, te obligă parcă să te abați, să te oprești. O oglindă de apă, de toată frumusețea, care se tot alungește de nu-i zărești capătul, se arată ca o mare ispită nu numai pentru iubitorii „firului întins”, ci și pentru toți cei care caută și prețuiesc oaza de liniște adevărată. Puțini dintre trecători știu – poate și localnicii au cam început să uite – că pe acel loc a fost, până nu demult, o groapă de gunoi, o padină, adică un teren mlăștinos, ca să folosim limbajul oamenilor de pe aici. O suprafață de șase hectare care a fost dragată, curățată, apoi s-au făcut foraje, s-au pus izvoarele la treabă. În lungul bălții, pe mijlocul ei, apa are o adâncime de circa un metru și jumătate. Este ținută în grijă, nu-i lăsată să se colmateze. Așa se face că peștele nu miroase a mâl, ca prin alte părți. Are un gust delicios… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 25-26
  • Herăști

Vorbind despre Herăști – aflat la circa 30 km de Bucureștiul, după o scurtă abatere de la șoseaua spre Oltenița -, gândul îți zboară, necondiționat, spre înțeleapta Doamnă Elina, soția domnitorului Matei Basarab. Aici a copilărit cea mai deșteaptă purtătoare de coroană domnească, patroana literaturii române vechi, cum a numit-o Nicolae Iorga, împreună cu frații săi – Cazan și Orest Năsturel. Căsătoria ei timpurie, la doar 14 ani, cu aga Matei din Brâncoveni, s-a produs la ceas luminos și pentru cuplul care avea să ajungă pe tronul Țării Românești, și pentru țara pe care au condus-o cu dibăcie și frică de Dumnezeu. Matei Basarab și Elina Doamna n-au avut noroc la copii. Au dat viață doar unui singur copil, botezat Matei, care însă s-a prăpădit de mic. Nici nepotul înfiat n-a avut o soartă mai fericită, zilele lui terminându-se pe când abia împlinise 17 ani. N-au avut bucuria de a lăsa urmași, în schimb, trăind împreună 40 de ani – o performanță excepțională la acea epocă! -, au ctitorit sau refăcut 46 de biserici și schituri, Matei Basarab fiind considerat, sub acest aspect, un Ștefan cel Mare al Țării Românești. Mai mult, după atâtea neînțelegeri și bătălii cu contemporanul său din Moldova, Vasile Lupu, Matei Basarab zidește la Soveja, ca zălog al împăcării, un lăcaș impresionant, ce poate fi admirat și în zilele noastre. Au trecut de atunci 374 de ani… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 27-28
  • Comana

Cine nu cunoaște sau n-are încredere în farmecul special al câmpiei să meargă în județul Giurgiu la Comana, la Drăgănescu, la Izvoarele, la Oinacu, la Greaca, la Clejani, la Herăști. Și nu numai. Puterea captivantă a acestor locuri a fost și este dată, în chip dominant, de apele pe malurile cărora s-au dezvoltat aceste sate prin veacuri și de istoria care le-a marcat în chip spectaculos existența. O istorie lipsită de blândețe, calea dintre București și vadul Giurgiului fiind, pentru unii voievozi, scena unor bătălii năprasnice purtate de Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, dar și de Armata Română în Primul Război Mondial. Iar pentru unii domnitori, un drum al Stambulului, drum fără întoarcere, precum cel, din urmă cu 305 ani, al lui Constantin Brâncoveanu… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 29
  • Clejani

La Clejani, într-un conclav de 12-14 femei, discutăm, în cadrul Proiectului „Identități și experiențe dunărene”, despre resursele locului întru atragerea turiștilor care să viziteze această faimoasă localitate giurgiuveană. Desigur, celebritatea Clejanilor a crescut, poate mai mult în ultimele decenii, grație lăutarilor săi. Cine n-a auzit de Haiducii-Lăutarii de la Clejani? Ori de alți și alți interpreți care și-au rostuit o fulminantă carieră muzicală asociindu-se, într-un fel sau altul, și cu numele localității. Dar, la început, nu muzica a fost „vioara întâi” a discuției, chit că am dat nas în nas, la intrarea în sală, cu o pianină abandonată, acoperită de însemnele specifice acestei stări. Bunăoară, aceste doamne au explorat, cu cumpănirea tipică gospodinelor, potențialul gastronomic al Clejanilor și așa am aflat despre niște bunătăți care ar putea cuceri pe oricine dintre musafiri, fie ei români sau străini: „scovergi la tuci” ori „iahnie de fasole la tuci”, „pomana porcului” având și ea, aici, niște taine aparte. Iar toate aceste mâncăruri agrementate cu muzică, ar putea provoca, spuneau dânsele, niște „brunch-uri cu lăutari” irezistibile de-a dreptul. Nici vechile tradiții n-au fost ocolite, invocate fiind, în contul sfintelor sărbători de iarnă, cetele de irozi, uratul cu fanfara, de 1 ianuarie (răsplata fiind făcută cu bani și vin) sau celebra Vasilca. Doamna Mihaela Constantin, o bună cunoscătoare a datinilor din partea locului, a insistat și asupra deosebirilor dintre „Vasilca de la Clejani” și Vasilcile de prin alte părți. Foarte interesant. (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 30-31
  • Drăgănescu

„Biserica Parohiei Drăgănescu, ocrotită de Sfântul Ierarh Nicolae, se numără printre sutele de biserici din ținuturile dunărene care au ținut flacăra credinței ortodoxe peste veacuri în rândul poporului, ca o candelă pururea aprinsă înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Sunt cuvintele Preotului Paroh Răzvan-Lucian Petcu, care, într-o frumoasă zi de toamnă, a avut amabilitatea să ne povestească despre lăcașul din localitatea Drăgănescu, aparținătoare, administrativ, de orașul Mihăilești. Așezat pe mal de apă, într-o atmosferă cvasi-paradisiacă, armoniosul edificiu religios s-a încărcat de o faimă neobișnuită grație părintelui Arsenie Boca. După 1967, în plină epocă comunistă, duhovnicul Arsenie Boca, interzicându-i-se să mai țină slujbe la Sâmbăta de Sus, este nevoit să se mute la câmpie, mai exact în satul Drăgănescu. Era o altă tristă experiență, după cea din anul 1959, când a fost nevoit să părăsească mânăstirea Prislop (Hunedoara), unde își doarme somnul întru Domnul. Aici, la Drăgănești, vreme de circa 15 ani, părintele Boca mută harul din cuvinte în cel al culorilor cu care dă contur, pe pereții interiori ai bisericii, personajelor de căpătâi ale Noului Testament. Sfânta lucrare, pilduitoare prin fiecare trăsătură de penel, se dovedește un discurs acut, plin de mesaje moralizatoare adresate omului contemporan. Pierderea sufletului și sfârșitul lumii sunt reperele de îngrijorare maximă. „Pictorul religios” nu „vorbește” din amvon, ci din mijlocul purtătorilor de suflet și de conștiință, din sânul sfinților și conclavul oamenilor, îndemnul stăruitor, prin întreaga lui plasticitate, fiind îndreptat spre păstrarea întru îndumnezeire a curățeniei lăuntrice a ființei umane… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 32
  • Gostinu

În orice zi de vară, pe plaja de la Gostinu te poți aștepta la un grup de motocicliști nemți care lasă „motoarele” într-o parte, se dezbracă și se aruncă în apele Dunării, să facă o baie pe cinste. Apoi, își instalează corturile, spre a se odihni peste noapte… Și nu doar turiștii germani caută acest colț de natură neprihănită, sălbatică de-a adevăratele, ci și englezi ori de alte neamuri. De unde află ei că există plaja Gostinu, lată de aproape două terenuri de fotbal? În mod sigur din comunicările lor on-line. Așa a fost și este promovată, de vreo zece ani, fără să știm această zonă binecuvântată de Dumnezeu. Gostinu, cam de un leat cu Bucureștiul, se află la circa 60 de kilometri de Capitala țării. Aici întoarce trenul, se spune: până la Oltenița, la vale, nu mai există nici o localitate… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 33
  • Oinacu

Fie de la Giurgiu – 7 km distanță, fie de la București – circa 60 km, la Oinacu se ajunge circulând pe drumuri bune. De la Oinacu la Dunăre situația se schimbă. Dar ce nu fac, mai exact peste câte obstacole nu sunt dispuși să treacă pescarii ori pasionații de plajă, cu nisip foarte bun, ca să ajungă la Dunăre? Fiindcă asta este realitatea: atracția irezistibilă a Oinacului poartă numele bătrânului fluviu, axa Europei, cum i s-a mai spus, sau a „opta mare” a continentului nostru, ca să ne amintim și de formularea savantului Simion Mehedinți, mare cunoscător și iubitor al „temeliei de apă” a României. La întâlnirea petrecută la Oinacu, la etajul I al primăriei, s-a discutat îndelung nu numai despre privilegiul de a avea malul de Dunăre la o aruncătură de băț, ci și de atelierul de la Școală în care elevii urmează cursurile cu pasiune, și despre șezătorile de odinioară, care, într-un fel sau altul, pot fi reanimate, și de satul cu„5 străzi paralele și 4 perpendiculare”, și de Comasca și Braniștea, și de alte obiceiuri cărora turismul ar putea să le redeștepte de la intrarea lor totală în anonimat. Din păcate, pentru totdeauna. Acesta este, între altele, rolul binefăcător al Proiectului, al industriei ospeției, subliniat în discuțiile care au avut loc în toate cele 10 localități giurgiuvene: pe de o parte, implicarea localnicilor în activități lucrative, prin folosirea abilităților de care dispune fiecare, iar pe de altă parte, recuperarea și punerea în valoare a identității locului. O sinergie de toată isprava… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 36-38
  • Montana
  • Legile nescrise ale muntelui – de Alexandru FLORICIOIU

Principiile care stau la baza „legilor nescrise”

  • Să nu pornești niciodată la drum, pe munte, de unul singur.
  • La munte să fii întotdeauna echipat corespunzător (stare psihică, pregătire fizică și stare de sănătate, corespunzătoare traseului).
  • Să nu te avânți pe trasee necunoscute fără informații prealabile.
  • Evită consumul de alcool.
  • Hrana să constate din alimente concentrate, ușor asimilabile, cu multe calorii, cu volum și greutate mică. Nu se pleacă la drum cu stomacul plin.

Există „legi nescrise ale muntelui” pe care, dacă nu le respectă, omul își poate pierde nu numai omenia, dar chiar și viața.

  • Să nu lași singur în urmă pe cel care merge încet.
  • Ajuta-l pe cel mai slab (speriat, epuizat, aflat în primejdie, etc.).
  • Hotărârile să-ți fie determinate de capacitatea de rezistență a celui mai slab. Abandonând pe cineva in munți îl vei avea, poate, pe conștiința.
  • Dă bună ziua celor întâlniți și întotdeauna pe unde treci lasă loc de bună ziua…
  • (Citește continuarea în revistă).
  • Pag. 39-40
  • Alexandru Floricioiu și Salvamontul – de Mihail SÂRBU

Spre știința celor ce umblă pe munte, dar mai ales a salvatorilor montani, cea mai aprigă acțiune de salvare din acel mediu formidabil – muntele -, chiar din plin traseu de alpinism, a fost săvârșită în anul 1968, în Fisurile Centrale, unde un deja cunoscut alpinist suferise un oribil accident. Acea acțiune de salvare nu-și are egalul până în zilele noastre; a fost cea mai complexă! Walter Kargel era victima, iar principalul salvator care a înfăptuit această uluitoare salvare va deveni și promotorul principal al înființării Salvamontului doi ani mai târziu. Super-calificarea acestuia în ale alpinismului, superba camaraderie, exigența caracteristică sunt dovedite într-o scrisoare de mulțumire pe care victima muntelui o adresează profesorului Alexandru Floricioiu. Acesta este personajul care va marca pentru mulți ani existența Salvamontului. Adaug, cu mult respect, la fel de importanta participare la cazul Walter Kargel a medicului-alpinist Nicolae Dimache, a soților Taina și Emil Coliban… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 41-42
  • Aveți grijă de voi… de Ioan PIVODĂ

În anul 1975 participam ca elev la Şcoala Naţională de Alpinism în munţii Bucegi, la Padina; directorul şcoli era Alexandru Flioricioiu, acesta făcând parte din conducerea Federaţiei Române de Turism şi Alpinism (FRTA). La acea vreme era foarte stimat şi apreciat de către elita alpiniștilor din România, el fiind foarte sobru, vorbea puțin, numai la careul de dimineață după ce i se dădea raportul de către instructorul de serviciu, lua cuvântul, dând apoi indicațiile despre programul zilei. Toți îl admiram știind că a parcurs în premieră celebra Fisura Albastră (directa), Fisura Artei din Cheile Bicazului, Lespezile Lirei din Piatra Craiului, trasee de mare rezonanță în lumea alpinismului românesc; noi, cei tineri, auzisem că în urmă cu trei ani urcase în Munții Pamir din Asia centrală, împreună cu Adrian Tănase, pe vârful Lenin (Comunismului) – 7.134 m, fiind primii români care au atins acea altitudine. Ne aflăm în Cheile Bicazului, la finala campionatului național de alpinism, în anul 1976, eu fiind la echipa de tineret a Asociației Torpedo Zârnești, după terminarea finalei, împreună cu fratele meu geamăn Nicu, îl abordăm pe nea Sandu să stăm pe furiș de vorbă în spatele cabanei fără să ne vadă nea Butzi Garner, spunându-i că în acea toamnă urma să plecăm militari și îl rugăm să ne i-a la Dinamo Brașov. A fost de acord, doar trebuia să-i trimitem datele noastre personale. Abia întorși în cabană, nea Butzi s-a prins de mișcarea noastră, ne-a certat spunându-ne că mai bine vorbea el cu Schen Matei (antrenorul de la A.S. Armata Braşov), numai să nu mergem la rivalul lui de o viață, Sandu Floricioiu… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 43-47
  • Alpinism
  • Maratonul marilor pereți – de Janos TÖRÖK; Foto: Minerva VINCZE

E toamnă târzie pe lacul Drăgan, liniște, departe de civilizație, un loc drag lui Zsolt. Eu sunt cu familia, vâslim încet să nu tulburăm prea mult luciul apei. Mini face poze superbe de pe mal. Natura pare încremenită, frigul ne pătrunde, se simte apropierea iernii. Seara, în căsuță, este cald. Stăm la gura sobei și inspirați de filmul „La Cordée de rêve” despre „La grande traversée des Alpes”, al lui Patrick Berhault, gândim la ceva similar, măreț. Fiecare propunem câteva trasee legendare, rute create de oameni care au scris file de istorie în alpinismul european: Emilio Comici, Ricardo Cassin, Batista Vinatzer, Pierre Alain, Gaston Rebuffat, Reinhold Messner, Michel Piola… Proiectul nostru îl numim „Maratonul Marilor Pereți” și toată iarna ce urmează vom fi cu gândurile la el. Zsolt s-a străduit mult, a găsit sponsori, a făcut rost de echipamentul necesar. Cele două luni de dinaintea plecării aveau să fie de intensă activitate montană: fiecare dintre noi se pregătește pe cont propriu, parcurgând cât mai multe lungimi de coardă de dificultate cât mai mare, căci avem nevoie de anduranță. La sfârșit de iulie 2011, cu mașina burdușită cu de toate, dar aranjată în mare ordine, plecăm din Arad: Zsolt, Mini, eu și câinele Monty… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag: 47
  • Zsolt… – de Liliana BECEA

Zsolt a lăsat prin plecarea lui un mare gol, care cu greu va fi umplut. Alpinist complex, cu performante de excepție, Zsolt și-a găsit timp să se dedice foarte mult și pentru alții. Ce a făcut el pentru lumea alpina românească este ceva unic. Și-a dorit, a știut cum, a depus eforturi considerabile și a reușit în ultimi ani să adune, să unească, să valorizeze, generațiile de alpiniști din ultima jumătate de secol, creând bazele unei veritabile comunități alpine românești. Cine îi va duce mai departe aceste teribile preocupări? Mulțumim Zsolt, pentru tot și pentru toate!

  • Pag. 48-49
  • Montana
  • Ciucaș la vremea colindelor– de Mihail CERNAT, fotografiile autorului

Masivul Ciucaș, din Curbura Carpaților, este pentru mine un munte de suflet. Frumusețea lui aparte, traseele diverse parcurse, situațiile de neuitat, toate mă leagă într-un mod special. În preajma Sărbătorilor de Iarnă primesc o invitație de la un coleg de munte: tură în Ciucaș. Mă sfătuiesc cu Andreea și ne decidem imediat, vom merge cu toții, inclusiv cu bebe Ștefan (6 luni). Ideea era că ne vom afla efectiv pe munte, la cabană, nu undeva în localitățile de la bază. Andreea a decis că ne vom descurca cu bebelușul. I-am pregătit și lui hăinuțele adecvate pentru iarnă. Și, mai ales, dragostea noastră! La ziua stabilită, imediat după serviciu, pornim toată echipa MAC, în formula extinsă. Trafic mai greu, ca vinerea, la care se adaugă și condițiile de drum (întuneric, iarnă). Însă Dumnezeu ne-a ajutat! Seara, după ce se întunecase de câteva ore, noi trei pășeam pe poarta cabanei Ciucaș. Mirarea, dar și bucuria a fost mare pentru cei prezenți, eram colindători cu un mic pui de om, iarna, pe munte, la ceasul Sărbătorilor de Crăciun. Ce poate fi mai frumos?! Ne-am instalat, cu toate cele necesare, bebe Ștefi trecând la somn. Eu am mai stat la povești despre munte, fără însă a zăbovi mult, oboseala chemându-l repede pe Moș Ene… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 50-51
  • Alpinism
  • Alpinismul gorjean – noul val – de Dan VASILESCU

În vârstă de circa 45 de ani, alpinismul și escalada din masivele Parâng și Vâlcan au cunoscut aceeași istorie frământată și oscilantă ca și în toată țara. Primele trasee de alpinism au fost realizate în zona Cheile Oltețului de către sportivii clubului Universitatea București în perioada 1977 – 1980 și în zona Cheilor Galbenului, în anii 1980 – 1996. Dintre tinerii studenți remarcați în aceste premiere, foarte dificile pentru vremurile respective, s-a remarcat Andrei Gâță, gorjean 100%, care a contribuit esențial la premierele traseelor Marele Tavan al Oltețului – gradul 5B, Universiada 81 – gradul 5A, Hornul Vântului – gradul 4B și altele. Traseele de alpinism din masivul Vâlcan au fost realizate de alpiniștii și vânătorii de munte din Tg. Jiu în perioada 1961 – 1990, în zona Cheilor Sohodolului. In general, aceste trasee au fost puțin parcurse în toată această perioadă și, cu mici excepții, sunt în prezent la limita abandonării. În schimb, atât în Cheile Sohodolului cât și în zona Cheilor Galbenului au fost realizate, după anul 2000, peste 300 de trasee de escaladă, de către alpiniștii bucureșteni și piteșteni din cadrul FRAE și CAR, care sunt și în prezent mult apreciate de alpiniștii din sudul țării. Marea problemă a acestor zone alpine este că alpiniștii și cățărătorii locali sunt ca și inexistenți, singurii reprezentanți actuali fiind membrii formației Salvamont Gorj, și ei copleșiți de complexitatea activităților de salvare. (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 52-53
  • Alpinism
  • Piolet D’Or pentru întreaga carieră – John Roskelley – de Radu STOIAN

29 martie 2014, Courmayeur, Italia. Cocheta stațiune montană aflată la granița dintre Italia și Franța a găzduit ceremonia de decernare a premiilor Piolet d’or. Juriul, prezidat de George Lowe (vărul mult mai celebrului Jeff Lowe – căruia îi va fi dedicat un articol într-unul din numerele viitoare ale revistei) și din care făceau parte nume celebre ale alpinismului, cele mai cunoscute fiind Catherine Destivelle și Denis Urubko, a decis ca premiul pentru întreaga carieră să îi fie înmânat americanului în vârstă de 66 de ani, John Roskelley, considerat a fi cel mai bun alpinist american de altitudine al deceniilor ’70 – ’90. Un alpinist mai puțin cunoscut în Europa, dar o adevărată legendă printre alpiniștii americani. Foarte modest, așa cum sunt, în general, oamenii care au făcut ceva în viață, atunci când a fost anunțat că va fi onorat cu această importantă distincție, a răspuns: „mă surprinde faptul că juriul m-a ales pe mine, câtă vreme am fost contemporan cu alți zeci de alpiniști excepționali”…. (Citește continuarea în revistă).

Citește continuarea în revistă
  • Pag. 56
  • Festival 2019
  • Transylvania Mountain – de Dinu MITITEANU; foto Gabriel ROȘCA

Toți iubitorii de munte ne bucurăm că de câțiva ani în România au loc faine Festivaluri de Filme de Munte și Alpinism. Mai vechi este cel organizat de Dan Burlac la Bușteni-Predeal-Brașov. În toamna asta, în octombrie, a avut loc la București și Cluj a 2-a ediție a Selecției pentru România din Banff Film Festival organizată de Marian Anghel. Iar în noiembrie, la Cluj, s-a derulat a 2-a ediție a Transylvania Mountain Festival, organizată de câțiva entuziaști membri ai Flilialei Cluj a Clubului Alpin Român și alți montaniarzi prieteni ai lor, desigur cu sprijinul unor sponsori generoși. La Cluj n-au fost doar proiecții de filme, ci – în săli închiriate de la Cercul Militar vecin cu Cinema Victoria, unde s-au proiectat filmele – au existat multe alte activități conexe: workshopuri, expoziție foto și de echipamente și tehnici pentru sporturi la sol, pe munte, în ape montane, în aer, în subteran. Firma Nikon a organizat un Atelier de fotografie montană și de video Insta 360. Au fost și ateliere pentru copii. Cluburile de munte au avut standuri în care își promovau activitățile, realizările, proiectele. Inimoși medici și paramedici de la SMURD au vorbit de prim-ajutor și au făcut demonstrații de reanimare pe manechine, tehnică exersată și de mulți spectatori… (Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 56-57
  • Ton și toane
  • Zgomotul și… mânia – de Matei O. BROT

Sunt convins că vă gândiți la romanul lui W. Faulkner, chiar dacă e o parafrazare, și de aceea nici nu încerc să mai explic invocarea acestui titlu pentru cele câteva rânduri care urmează. Cert este că încă îmi vâjâie în urechi vacarmul de la ultima ediție a Târgului de Turism al României. Dacă fac puțin efort, cred că îl disting și pe cel din primăvară, ale cărui reverberații, cumplit de stridente, refuză să se stingă. Nu găsesc nici o explicație cât de cât rezonabilă care să justifice gălăgia năucitoare pe care o dezvoltă organizatorii acestui stupid iarmaroc pe care îl prăsește de ani și ani Romexpo. Practic, în interiorul expoziției, nu prea s-a putut înțelege om cu om. Sigur, nu sunt de înțeles multe din turismul nostru ajuns o caricatură, dar, poate în primul rând, acest zgomot feroce afectează pur și simplu și sănătatea vizitatorilor… Pe de altă parte, oare să nu se poată alege o destinație turistică în care să te bucuri de liniște, de frumusețile naturii, de un comportament civilizat decât făcând cunoștință, mai întâi, cu un vuiet insuportabil? Am fost, ani la rând, la marile burse de turism de la Berlin, Londra, Madrid, Milano etc. Numai la ITB Berlin am ajuns de vreo 10-12 ori. „Pâlcurile” de pronunțată hărmălaie se produceau pe ici, pe colo, pe la standurile unor țări exotice, ca să nu spun ale celor din lumea a treia. Cu cât circul era mai mare – în nici un caz însă ca la TTR – lumea evita contactul cu acest tip de marketing obscur, toxic chiar. Pe de altă parte, și acum mi-amintesc cu o oarecare stânjenire de participarea României la Expoziția Universală de la Hanovra, din anul 2000. Standul țării noastre a fost oarecum în regulă, el ilustrând, într-un fel, protejarea, frumusețea, puritatea naturii. Numai că această „construcție” a fost asezonată cu muzica produsă de Fanfara din satul Zece Prăjini. Imaginați-vă ce s-a putut întâmpla: când în interiorul „standului” României cânta fanfara, producând un zgomot asurzitor, vizitatorii fugeau afară ca de cutremur; când fanfara dădea ocol exterior construcției, ornată în verde, instrumentiștii suflând în alămuri de le ieșeau ochii ca la broaște, lumea aflată în trecere fugea de ei ca de urs… Nimic nu e întâmplător: standul României de la Hanovra a fost gestionat și de doi domni din turism, unul dintre ei abia încăpând cu propriul stand la Târgul de turism de luna trecută de la Romexpo…

Zgomotul și furia. De data asta, Zgomotul și… mânia. Mânia proletară, desigur. Dar s-o luăm încetișor. La o săptămână după Târgul de turism, în hala vecină, B2, s-a ținut Târgul de carte Gaudeamus. E amuzant faptul că organizarea unui astfel de eveniment este apanajul unui post de radio, fie el și național, fie și că a avut, la un moment dat cel puțin, o editură. Mă rog, așa se brodesc lucrurile la noi, cel mai adesea cu fundul în sus. Nimic de zis, cartea îi bucură cu adevărat pe cei care n-au pierdut minunata deprindere a cititului paginilor tipărite. Cine nu știe cuvintele nefericitului cronicar moldovean: „Nu e alta mai frumoasă și de folos în toată viața omului zăbavă decât cititul cărților”. Problema este alta: de ce, între atâtea nenumărate târguri comerciale, și unul de carte? Cine cumpără cărți o dată sau de două ori pe an, de la un târg ce vine cu reduceri la titluri editate cu 10-15 ani în urmă, acela nu este un iubitor al slovei rânduite pe hârtie. Este un achizitor de eventuale viitoare cadouri. Cărțile își au templele lor: librăriile. Iar pentru cei pasionați mai abitir, și anticariatele. Librăriile și anticariatele sunt în felul lor un fel de biserici. Cine frecventează talciocul de cărți de la Romexpo, cu multe „infrastructuri” extrem de discutabile sub aspect valoric, poate fi orice numai adevărat prieten al cărților, nu…(Citește continuarea în revistă).

  • Pag. 59-63
  • Atlas
  • València mea secretă – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

„Ce faci după ce-ai vizitat València până ajungi o cunoști aproape pe de rost?”, m-am întrebat la un moment dat. Ei bine, m-am hotărât să mă concentrez pe ungherele mai puțin frecventate de turiștii ambiționați. Dacă doriți, vă iau cu mine! Evit aeroportul și calea rutieră clasică și iau trenul. Prin ochii localnicilor, apropierea de oraș se face firesc, fără emfază, iar lentoarea deplasării pe șine are și ea un efect de relanti. Trecând prin micile localități-satelit, care punctează zona agricolă ce alimentează orașul cu produse agricole proaspete, nu pot să nu mă gândesc la… sectorul agricol Ilfov. Albufera este însă un ținut inundabil, în care se cultivă orezul, așa că locul de naștere al vestitei mâncări paella îmi amintește mai degrabă de Delta Dunării. Plimbarea cu barca pe lacul flancat de stuf, la apus de soare, urmată de obligatoriul ospăț prin cherhanalele locale, încununează escapadele prin „țara” de la doar doi pași de oraș. Renumita paella, dar și alte specialități, cum sunt țiparul în sos cu piper sau gogoșile și plăcintele după rețete moștenite de la ocupanții medievali arabi atrag ca un magnet. Celor care se decid să cutreiere cordonul verde al Valènciei, pedalând pe îndrăgitele vías verdes amenajate pe terasamentul căi ferate dezafectate, le recomand să ia vinul vârtos mai bine la portbagaj… (Citește continuarea în revistă).

Categorii: Arhiva 2019,Revista România pitorească

Etichete: ,,

1 comentariu

  1. PAMANTURI ROMANESTI ABANDONATE – excelent! Mania justificata a autorului te unge pe suflet. Abia astept urmarea (urmarile). Un pic insa m-a intristat modul in care il descrie pe Andrei Plesu….

    Raspunde

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.