România pitorească nr. 1/ 2021 (504)

• Pag: 2

• Pag: 3

• Pag: 4-9

• Pag: 10-14
• Iarna car, vara sanie
• Peregrinări prin Secuime – de Sorin BOCIOACĂ

Excursiile de o zi concurează deseori naveta şi autobuzul. Facem o oprire la Catedrala franciscanilor de la Şumuleu-Ciuc. Dimineața de sâmbătă îşi proclamă solar şi senin suveranitatea. În basilica franciscană domină tăcerea de sanctuar. Interior vast, copleşitor. O tânără ca o silfidă stă îngenuncheată în faţa altarului şi murmură o rugăciune. Cu palmele unite, îndreptate spre cer, în semn de devoţiune faţă de Sfânta Maică Ajutătoare, simbolizează evlavia în vădit contrast cu temeneaua băbită şi umilă. Grupul de ortodocşi urcă scările altarului şi ating, pe rând, cu lucruşoare improvizate – un batic, o batistă – statuia Maicii Domnului cu Pruncul Isus în braţe. S-a primit asigurarea încă din trafic că dorinţele ne vor fi împlinite.

Când te gândeşti că un filozof din Trier considera religia ca fericire iluzorie a omului. În bazilică, maghiara pare suverană în inscripţii. Revistuţele rânduite pe un pupitru sunt tipărite exclusiv în limba nobilei stirpe ardelene.

În micul magazin mănăstiresc procur câteva iconiţe cu Sfânta Maică de la Şumuleu, un Christ şi o Madonă, dar şi o poză cu Papa Francisc, memento ce elogiază vizita apostolică la faimosul loc de pelerinaj marian. Lipsesc, temporar, pliantele în limba statului-naţional. Grandios şi auster acest edificiu, o replică demnă oferită catedralelor supraponderale, poleite cu aur… (Citiţi continuarea în revistă)

• Pag: 15-20
• La drum!
• Pe Transalpina, în județul Alba: Mărginimea Sebeșului – Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR

Râul Sebeş izvorăşte de sub vârful Cindrel – în porţiunea sa superioară, pe primii 22 km, purtând numele de Frumoasa (vezi scrierile „Valea Frumoasei” [un loc plăcut pescarilor şi vânătorilor] şi „Poveştile de la Bradu Strâmb”, ale lui Mihail Sadoveanu). „Cum spun, se află undeva, în ţara Ardealului, între ţinuturile Inidoarei şi Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeş; cei vechi de pe înălţimi îi zic încă Frumoasa. În aval de confluenţa cu pârâul Tartărău, apele sale, ca şi ale Sălanelor, din 1979 sunt zăgăzuite în spatele barajului de anrocamente de la Oaşa. Frumoasa- Tartărău şi, respectiv, Sălanele, care afluiesc, deopotrivă, în lacul de acumulare (la altitudinea de 1.259 m), îi conferă acestuia forma de coadă de rândunică. (Terenul pe care era amplasată casa/ cabana de la Bradul Strâmb a lui Sadoveanu a rămas pe fundul lacului…) De la barajul de la Oaşa, până la vărsarea în Mureş, la intrarea în Alba lulia, râul Sebeş curge în direcţia nord, cale de aproximativ 65 km. Până la Sebeş, cursul apei este însoțit de panglica de asfalt a DN 67C, în ultimul deceniu relansat sub numele de Transalpina – cea mai înaltă şi, poate, cea mai spectaculoasă şosea din țară, care, în Pasul Urdele, în județul Vâlcea, la limita cu judeţul Gorj,„urcă” până la 2.145 m.

Principalul afluent al râului Sebeş, pe cursul inferior, pe dreapta, este Secaşul (Mare), care ar constitui limita de sud a zonei cunoscută sub numele de Ţara Secaşelor. Înapoi, în susul Văii Sebeşului, dinspre municipiul Sebeş, Transalpina – de la extremitatea sa nordică – străbate, pe teritoriul judeţului Alba, zona etnofolclorică a Mărginimii Sebeşului, „strânsă” între Mărginimea Sibiului, la est, mai cunoscută, şi Mărginimea Cugirului, la vest, din bazinul hidrografic al râului omonim. Asemănările sunt evidente. O lucrare monografică, „Valea Sebeşului”, a apărut în 2008, la Editura Reîntregirea din Alba lulia, sub semnătura etnologului Gheorghe Pavelescu (1915- 2008), fiind rodul a „trei sferturi de veac” de preocupări cvasicontinue şi cercetări… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 21-22
• Ora copiilor
• Tanti Radio – de Mihai OGRINJI

Ruxandra Ghenovici este un suflet îndrăgostit de culoare, de armonie şi nostalgii. Cine este prieten cu ea pe facebook se bucură, cu o anumită regularitate, de minunatele ei postări reprezentând tablouri de neuitat. Pictură impresionistă, mai cu seamă, privelişti seducătoare semnate de peisagişti de toate neamurile şi din toate epocile vremurilor mai dincoace. Generoasă şi scrutătoare ca o samariteană, Ruxi – cum îi spunem noi – ne-a oferit privilegiul unor frumoase discuţii, evocări şi plimbări atât la Bucureşti, cât şi la New York. Ne-a povestit, între altele, şi despre Ecaterina Irimescu, numele de văduvă de război (cu trei copii!), recăsătorită ulterior cu maiorul Corneliu Haqué, care avea să dobândească gradul de colonel. După 12 ianuarie 1929, când se difuzează prima emisiune „Ora copiilor” – avea să dăinuiască 16 ani, săptămânal, în ziua de joi – eroina noastră este gratulată cu supranumele de „Tanti Radio”. „Ora copiilor” a avut mare răsunet în epocă, mai ales şcolarii din ciclul primar purtând o intensă şi profund instructivă corespondenţă cu „Doamna Poveştilor”. Emisiunea s-a bucurat de o preţuire aparte, nume faimoase din epocă, precum Tudor Arghezi şi Victor Ion Popa având cuvinte de laudă pentru efectele ei binefăcătoare asupra copiilor. Mai mult, „Ora copiilor” a provocat şi multiplicarea altor emisiuni oarecum asemănătoare: „Ora veselă”, „Ora satului” etc. Pe de altă parte, „Ora copiilor” a avut un frumos parteneriat cu revista „Natura” – editori: Gheorghe Ţiţeica, G.G. Longinescu şi Octav Onicescu – în paginile căreia erau reproduse portrete ale copiilor, ca şi răspunsurile unora la diverse întrebări şi ghicitori. Ba chiar şi mici povestioare, mai ales în programul editat de „Radio România”. în paginile acestei publicaţii, în numărul din 11 martie 1944, Tanti Radio narează pentru toţi cititorii o încântătoare legendă a Mărţişorului. De altfel, Titela Col. Haqué a publicat mai multe cărţi de această factură, între care „Povestea Poveştilor”, „Rochiţa Rândunicii”, „Sângele Voinicului” ori „Poveştile Vâlsanului”… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 22

• Pag: 23-25

• Pag: 26-27

• Pag: 28-29
• Amintirea, ca un Bolero
• Altfel de lecturi… – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Am citit în linişte ultimul număr de revistă şi vă mulţumesc. Atât de mult m-a impresionat încât am trimis-o şi mamei mele, care se află acum la sora mea, în Germania.

Foarte des îmi trec prin minte comparaţii legate de obiceiurile care se furişează în viaţa mea pe măsură ce trec anii. Conştientizez mai bine acum semnificaţia şi alternanţa anotimpurilor, legătura dintre activităţile ancestrale şi perioada respectivă din an. Toate aceste informaţii erau probabil puse la păstrare în mintea mea, din copilărie, iar acum îmi revin în memorie, conferind sens peren cotidianului, servind unei continuităţi care parcă e suspendată deasupra noastră, dominându-ne avansul prin univers.

Sunt multe exemple de dat, pornind de la simplele detalii gastronomice (recent am adunat într-o drumeţie măceşe şi am făcut pasta pe care o ştiam din copilărie; la fel am făcut şi cu gutuile pe care le-am cumpărat spontan la un ţăran). Apoi dorinţa de a semăna ceva în grădină şi de a cultiva flori, legume, fructe (recent am cumpărat seminţe de mac, ca să-mi amintesc de grădina de la Tălmaciu, când vor înflori). Nu în ultimul rând, m-am apucat de tricotat, o activitate pe care în tinereţe o desconsideram, crezând că ţine de secolul trecut, aparţinând generaţiilor anterioare (bunica, mama etc.)… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 30-34
• Muntele și bunul-simț – de Dinu MITITEANU

Cu oameni de bun-simţ ne-am bucura cu toţii să ne întâlnim mereu în toate domeniile, nu doar pe munte. Acest cuvânt compus eu cred că nu se referă doar la decenţă – cum găsim în Wikipedia. El reprezintă mai mult: şi „bună-creştere” – ştiută şi ca „cei 7 ani de acasă”- şi politeţe, amabilitate, gentileţe şi alte calităţi care ar ajuta ia o convieţuire mai armonioasă, la o viaţă doar cu „stresuri pozitive”. O viaţă în care să avem mai multe motive de a zâmbi, mai puţine emoţii de a întâlni persoane noi, necunoscuţi, dimpotrivă, să ne bucurăm mereu că am cunoscut noi oameni de bun-simţ!

FRUMUSEŢEA MUNTELUI: Pe munte mergem „să evadăm în frumuseţe” – cum scria marele alpinist francez Gaston Rébuffat, un adevărat poet al Muntelui. Şi această frumuseţe ar trebui s-o găsim ne-alterată, ne-pângărită de semeni de-ai noştri fără bun-simţ. De oameni care nu respectă curăţenia şi frumuseţea muntelui, care aduc şi pe munte gunoaie, „muzici”, gălăgie sau – şi mai grav – care urcă pe munte cu mijloace motorizate, surse de zgomot, de mirosuri, de stres pentru animale şi distrugătoare de poteci, de pajişti, distrugătoare a bunei noastre dispoziţii!… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 34

• Pag: 35-37
• Când oamenii nu învață nimic de la munte…
• Casa „Piscul Câinelui” – de Mihail Sârbu

Din „Enciclopedia Turistică Românească”, volumul XIII, publicaţie editată de „Turing-Clubul României”, anul 1946, sub absolut remarcabila semnătură a lui Valeriu Puşcariu – vicepreşedinte al T.C.R. -, am să scot câteva pasaje ce sunt cu referire la Casa (Cabana) Piscul Câinelui. Cu puţină răbdare o să daţi de tâlcul acestei triste poveşti.

„Secţia alpină a Bucegilor cu sediul în Sinaia. Cea mai veche secţiune a T.C.R., continuatoare a singurei secţiuni a Hanului Drumeţilor, a desfăşurat la început o activitate intensă, cu toate mijloacele financiare destul de reduse.

Continuând tradiţia „Hanului Drumeţilor”, ea a dat o însemnătate deosebită propagandei turistice prin scris şi viu grai, organizând în acelaşi timp agape colegiale, baluri şi serbări în Sinaia şi celelalte localităţi climaterice de pe valea superioară a Prahovei, cât şi excursii colective în Bucegi.

Cele trei Anuare ale Bucegilor (1926-1928) oglindesc activitatea Secţiunii şi cuprind în acelaşi timp articole de turism general şi de descriere a diferitelor regiuni din Bucegi. Înfăptuirile pe teren sunt reprezentate prin construirea casei „Piscul Câinelui” din masivul „Gârbova”, cu ajutorul Centralei, reparări şi construiri de drumuri, marcaje de poteci.

Casa „Piscul Câinelui” de pe muntele cu acelaşi nume se află situată în poiana Carp, deasupra Sinaiei (la 2 km şi jumătate depărtare de oraş şi 1010 m alt). Inaugurată în noiembrie 1929, casa a fost destinată mai mult ca loc de plimbare şi de recreaţie pentru vizitatori şi localnici, care pot admira de aici măreaţa panoramă a Bucegilor şi a abruptului prahovean. Este compusă din patru camere, care au fost amenajate până la război, o frumoasă sală de mâncare, bucătărie, locuinţa îngrijitorului şi dependinţe. Clădirea care a suferit mult în timpul războiului, servind ca post de observaţie anti-aeriană, a fost reparată şi pusă în funcţie în primăvara anului 1945. Ea este luminată cu electricitate, are telefon şi posedă un bun restaurant.”… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 38-41

• Pag: 42-44
• Montana
• Valea seacă a Coștilei îmtre două anotimpuri – de Mihail CERNAT

O zi din luna mai. Primăvara se instalase deja deplin la câmpie şi dealuri. Nu însă şi la munte, mai ales în zonele şi traseele de abrupt. Eu şi Andreea, adică echipa MAC, pornim din Bucureşti, ca-n multe alte dăţi, cu trenul. Dimineaţa devreme, treziţi cu noaptea-n cap. Dar ce mai contează atunci când dorinţa şi pasiunea te cheamă?! Coborâm în Buşteni, apoi începem tropăiala spre traseul ce ni l-am propus. Tropăim, da, fiindcă în picioare avem bocancii de iarnă, rigizi, cu talpa groasă, exact ce „trebuie” pe asfalt şi apoi pe potecile uscate de la baza muntelui. Desigur că echipamentul este completat de pioleţi, colţari – elemente de nelipsit pentru un traseu de iarnă. La care mai adăugăm coarda, căşti, carabiniere ş.a. Suntem „blindaţi” bine! Şi afară-i primăvară.

Urcăm agale pe Plaiul Fânului. Ne cam iese sufletul, fiindcă e destul de cald, iar noi suntem echipaţi de iarnă. Totodată, însă, beneficiem de avantajele unei zile-lumină lungi. Spre deosebire când în toiul iernii, ziua e scurtă, se întunecă devreme, majoritatea traseelor finalizându-se la lumina lanternelor frontale. Aşadar, noi, MAC-ii, ne vedem de drum. Pădurea a-nverzit, păsările ciripesc, Natura s-a retrezit la anițaţie. Este o dimineaţă tipică de primăvară. După o vreme, ajungem în Poiana Coştilei, în urma unui urcuş pe alocuri mai susţinut prin pădure, urmat la final de o scurtă coborâre. Aici, la baza Abruptului Bucegilor, ne delectăm privirile cu locuri deosebite: Creasta Picăturii, Valea şi Creasta Mălinului, Abruptul Coştilei cu ai săi pereţi semeţi şi creste, dar şi cu Gălbinelele alpine. Facem o mică pauză, mai ciugulim ceva, bem puţină apă (ca să ne ajungă, fiindcă avem treabă şi ziua-i lungă)… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 45-49

• Pag: 49
• Lecturi
• Mircea Mitrofan – Pe potecile României – de Mihai OGRINJI

Că moldovenii, oriunde s-ar afla ei, dau cu ochii gândului peste Ceahlău indiferent de distanţă sau că este cer limpede, întuneric ori furtună, nu-i doar o metaforă. Mircea Mitrofan, însă, fericitul autor al acestei cărţi care tocmai a ieşit la o binemeritată lumină, cred că a zărit, mai întâi, din Basarabia sa natală, nu doar Ceahlăul, ci întregii Carpaţi româneşti. Stabilindu-se la Bucureşti, probabil că, în scurt timp, a şi exclamat din toţi rărunchii (gândindu-se şi la Lucian Blaga): daţi-mi… poteci, voi munţilor! Şi, desigur, n-a aşteptat să vină munţii la el.

Este absolut uimitor câte poteci alpine, şi nu numai alpine, a putut străbate Mircea într-un răstimp atât de scurt, de când s-a stabilit în Capitala României. Vă puteţi face o rapidă idee numai cuprinzând cu privirea sumarul acestei cărţi. Sunt nenumăraţi drumeţi, pasionaţi oameni de munte, care într-o viaţă întreagă aproape nu reuşesc o asemenea ispravă… (Citiţi continuarea în revistă).

• Pag: 50-51

• Pag: 52-54

• Pag: 55-57
• Pentru toate anotimpurile, pentru toți anii
• De la „Hohe Rinne” la… Păltiniș – de Gino-Mario CRĂCIUN, foto: arhiva Rp

Călătorul care pleacă din Sibiu spre Răşinari după 30 km ajunge în staţiunea Păltiniş, aflată într-o pădure de conifere. Este situată la altitudinea de 1450 m.

Interesantă istoria acestei destinaţii montane! Iniţial, s-a căutat un loc prielnic în Valea Bilei din Munţii Făgăraş, dar nu s-a putut ajunge la înţelegere cu proprietarii terenului. După căutări îndelungate în Munţii Prejbei, Suru, Cibin şi Şanta, şeful regiunii forestiere cu sediul în Sibiu, Gustav Conradt, a indicat cel mai potrivit loc: un teren între Onceşti şi Păltiniş, la o altitudine de 1.450

m, unde se găseşte astăzi staţiunea. Numele dat acestei staţiuni a fost atunci „Hohe Rinne”, după izvorul aflat în apropiere şi numit astfel de turiştii saşi din Sibiu. Staţiunea a fost clădită pe terenul comunei Cristian din contribuţia voluntară a membrilor Asociaţiei Carpatine, filiala Sibiu (SKV) şi cuprindea numai trei clădiri principale.

Comuna Cristian, locuită de români şi saşi, a arendat în condiţii avantajoase terenul respectiv pe timp de 50 de ani şi a pus la dispoziţie în mod gratuit cheresteaua necesară clădirilor proiectate.

Sub conducerea energică a lui Carl Conradt, care a avut de înfruntat mari greutăţi, în special cu transportul materialelor, au fost inaugurate, după o muncă asiduă de doi ani (1892-1894), la 10 iunie 1894, primele trei pavilioane. În momentul în care s-a făcut inaugurarea preşedintele Asociaţiei Carpatine, filiala Sibiu (SKV), era Robert Gutt. Lucrarea a costat 90.477 coroane, din care contribuţia voluntară a acoperit numai 48.137 de coroane, restul fiind creditat de băncile din Sibiu. Chiar din anul deschiderii staţiunii, s-a început construirea drumeagului în serpentine, până la vf. Onceşti.

În 1894, este ridicată „Casa Turiştilor” cu concursul asociaţiei ASTRA. Un an mai târziu, este construită „Casa Medicilor”, la care a contribuit şi Asociaţia Medicilor din Sibiu. În anul 1898, se construieşte Sala Monaco, un spaţiu pentru bibliotecă, restaurant. În 1899, s-au marcat primele drumuri şi cărări în Cheile Cibinului, vârful Beşineu, Piscu, Valea Surdu, vârful Păltiniş şi se întocmeşte prima hartă turistică… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 58-60
• Parcuri și statui
• Regele Mihai I și „părinții fondatori”… de Matei O. BROT, foto: Liliana BECEA

Parcurile oraşelor, un fel de case de cultură în aer liber, au avut un statut mult mai bine definit în oraşele de provincie. Şi ca istorie a proprietăţii lor – purta, de regulă, numele donatorului tere­nului, a vreunui erou care s-a ilustrat în nu ştiu ce moment de răscruce al urbei sau al ţării – şi ca tradiţii ori populării lor cu personaje cu o valoare, de regulă, perenă. Au existat vremuri când în Parcuri oamenii nu se adunau şi stăteau de-a valma. Existau reguli foarte clare, n-aş spune ca în falangele lui Napoleon în Egipt, cu savanţii şi măgarii la mijloc, dar realitatea nu-i prea departe. Notorietăţile şi înavuţiţii alcătuiau „miezul” întrunirii, celelalte categorii îmbrăcând în cercuri concentrice adunarea. Nu era o ierarhizare izolată, în biserici, într-un fel, funcţionând, cumva, aceleaşi precepte. Vulgul nu se amesteca cu crema locu­lui. Nu era o ideea rea.

Pe de altă parte, „locuitorii” din piatră, bronz şi din ce-o mai fi fost ei ciopliţi, reprezentau, în primul rând, mitul şi cultura. Târziu au apărut figurile politice, beneficiare de multe ori ale unui „buletin flotant”, basculate odată cu guvernanţii de aceeaşi culoare căzuţi la proximele alegeri. Până la urmă, parcul, sora mai mică a pieţii civice, nu-i rostuit pentru cursuri politice sau cine ştie ce mesaje mobilizatoare. Rostul lor este de a asigura destinderea, de a oferi un mediu mai agreabil decât vipia insuportabilă a caldarâmului, să zicem.

Cei care au avut ideea creării în Parcul Herăstrău – Regele Mihai I a unei oaze cu personaje europene – fie ele şi părinţi fondatori ai UE -, au cam fost lipsiţi de inspiraţie. Ce caută conclavul lor – dincolo de binele pe care, să zicem, că l-au făcut omenirii – într-un spaţiu natural, cu altă destinaţie decât cursur ideologice, când se ştie că Natura este profund apolitică şi respinge cu îndârjire orice tip de şarlatanism, fie el de rit vechi sau de astăzi? Apoi, aceşti „apostoli” ai zilelor noastre, ce par în aşteptarea unei „cine de taină”, sunt, ca expresie artistică, realizări nule, chiar ridicole. Din nefericire. Şi dacă s-ar fi pus căpăţână peste căpăţână, ca într-o coloană europeană fără de sfârşit, şi tot n-ar fi ieşit o brânză de oaie mai bună… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 60- 61
• Falși prieteni – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

„jTe has comprometido!” (te-ai compromis!) strigă înfocat un puşti spaniol la mama lui. Eu rămân înmărmurită; în urechea mea de româncă, vorbele lui sună jignitor. La spanioli, însă, compromisul e pe post de compliment. Nu pentru că arta căderii la învoieli dubioase s-ar ridica la rang de virtute, ci pentru că termenul se întrebuinţează în cu totul alte contexte.

În spaţiul hispanic, un „comprometido” e un om care a promis cu fermitate ceva şi se angajează să îndeplinească ceea ce spune. Aşa se face că spaniolii au până şi un partid cu numele „Compromis”. Pentru auzul nostru fin, e ceva de-a dreptul pervers!

Copilul de adineauri s-a supărat, probabil, pentru că mama nu i-a luat „caramelos” sau„bombones”, după cum i-a promis. Şi nu e cum credeţi: nici caramelele şi nici bomboanele nu sunt ce par a fi! În limba castiliană, „caramelos” sunt echivalente cu dropsurile noastre, iar „bombones” sunt pralinele fine, de ciocolată. O lume pe dos, aşadar! Pas de te mai înţelege cu fraţii noştri întru latinitate… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 62-63
• Femeia de la Cetatea Albă

Era toamnă, era noapte şi ploua parcă în duşmănie la Cetatea Albă. Un fel de disperare fară capăt, cum numai universul ştie să plămădească. Uneori, la alte proporţii, chiar şi oamenii.

Îmi dorisem dintotdeauna să ajung aici, la „Fruntaria României spre Răsărit”, cum numise marele savant Simion Mehedinţi fluviul Nistru. Care mai scria imediat sub acest titlu: „Marginea răsăriteană a Moldovei este hotarul de răsărit al Europei”. Mă rog, una am învăţat şi alta trăiesc. O fi cum a zis neamţul din alte veacuri: istoria este geografie în mişca re. Europa s-a tot dus la Răsărit, numai hotarul nostru a tot fost împins spre un propriu apus… Ploua şi era beznă la Cetatea Albă, la limanul Nistrului. Un huiet negru, de Mare, lega cerul de pământ. Era târziu şi dintr-o dată m-a furat visul, preschimbându-mă – într-un fel de căpitan de plai,/ căpitan de ape. Cine ştie ce străfunduri o fi scăpărat un asemenea gând?… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 64 și 62