România pitorească nr. 4/ 2021 (507)

• Pag: 2

• Pag: 3 și 12-14

• Pag: 4-11

• Pag: 15-17
• Aniversări
• Cincizeci de ani pitorești – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Am avut o copilărie fericită, într-o ţară frumoasă, la un moment prielnic. Cel puțin așa obișnuia să-mi spună tata. Pe atunci, la cumpăna anilor şaizeci-şaptezeci, familia noastră era mândra posesoare a unei Dacii 1100 noi-nouţe, albe (evident, fiind culoare unică). Era a doua mașină de acest gen din localitate, „cu piese originale, franceze”, cum îi plăcea lui să adauge. Cu ea am cutreierat toată ţara, vară după vară, în familie (mama, tata şi copilele). Cred că încă de pe atunci mi se înfiripa în minte dorinţa de a studia şi profesa în şi pentru turism.

Ai mei mă tachinau spunându-mi că nimeni nu-i ca mine, născută cu „de toate”: radio, televizor, maşină, bibliotecă… Uitau să adauge că, de exemplu, apă curentă nu aveam. Dar ce mai conta asta? Fântâna era aproape. Important era că puteam vizita ţara care ne stătea la dispoziție ca un lucru de la sine înțeles. O ţară care – abia la maturitate aveam să realizez acest lucru – nu era frumoasă doar pe hârtie,
aşa cum se descriau performanțele îndoielnice ale fruntașilor în întrecerea socialistă.

Pe scurt, pe-atunci credeam că toate ţările sunt la fel de frumoase. Mi-au trebuit treizeci de ani de cutreierat lumea după deschiderea graniţelor ca să înţeleg că România noastră, cu toate defectele ei omeneşti, are un farmec aparte şi un renume pe măsură, ce ţine mai mult de calităţile ei ne- sau supra-omeneşti (ziceţi-le cum vă place). Şi că nu are nici concurenţi, nici duşmani naturali, atunci când vine vorba despre natură, climă şi relief. Niciun străin care a cunoscut-o nu încetează să o admire şi s-o recomande călduros… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 18-19

• Pag: 21
• Minoritarii și majoritatea
• Diversitate și patrimoniul cultural prin prisma mass-media – de Mihai OGRINJI

Ce minunat proiect Diversitate şi patrimoniu cultural prin prisma mass-media! Vreme de câţiva ani am participat, din partea Asociației Jurnaliștilor şi Scriitorilor de Turism din România, la mai multe incursiuni de cunoaştere-explorare (dacă nu-i prea mult spus) a mai multor comunități minoritare – şi nu numai din lungul Dunării – care au reprezentanți şi în Parlamentul României. Responsabilul acestei admirabile acțiuni a fost Departamentul pentru Relațiile Interetnice din subordinea Guvernului, doamna consilier Elena Cruceru achitându-se cu brio de coordonarea proiectului. De altfel, domnia-sa a făcut parte din rândul personalităților turistice ale anului 2019, premiate de AJTR la Gala sa de anul trecut.

Pandemia a pus la grea încercare finalizarea șirului de călătorii de documentare. O pauză de aproape doi ani! În cele din urmă, la în prima parte a lui Brumărel – mai exact, între 4-9 octombrie – „caravana cu jurnaliști şi experți” a bătut în lung și-n lat județul Suceava şi, din lateral, ca să zic așa, ținutul Botoşaniului. Personal, nu prea eram apt pentru o asemenea ispravă – abia mi se… finalizase o intervenție chirurgicală bilaterală – însă dorinţa de a revedea aceste meleaguri cu totul speciale a învins şi teama, şi riscurile, ba şi responsabilitatea de sine…

Minorități în această zonă? Păi, cum altfel: România, după interesul agresiv al unora, are toate şansele să devină mantaua lui Arvinte. Peste tot se încearcă a fi peticită cu tot felul de minorități, pe principiul puţini am fost, mulţi am rămas. Oricum, ciudată politică: distrugerea identității majoritarilor, în speță a autohtonilor, spre salvarea oazelor de altă limbă, obiceiuri, interese. Este vorba de venetici, adică veneţieni, cum le zic românii fără intenţii peiorative… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 22-24
• Prin țară, la pas
• Nuanțele toamnei la Sângeorz – de Doina TOMA

Valea Someșului vine cu surprindere spre calea ta, atunci când încerci s-o descoperi. Ori încotro îndrepți ochii, remarci că de la înălțimea lor munții din zona Sângeorz parcă privesc cu duioșie apa zglobiu-luminoasă. Nu-i poartă supărare apei fiindcă-i desparte în două șiruri prin trecerea ei cam des vijelioasă…

Someșul Mare se ivește cu tulburate vălurele din zona Munților Rodnei şi în parcursul său întâlnește curbe line sau abrupte, provocând şi destule supărări. Păi se şi lovește de stânci sau pietre răzlețe căzute din munte, devenind opac-îmbufnat. Dacii îi spuneau „Samus”, nume ce-ar însemna agitat, învolburat şi clocotitor.

Situată pe Valea Someșului şi înconjurată din toate părțile de munți, ce alcătuiesc veritabili pereți de fortăreață, Sângeorzul este tărâmul Zeiţei Hebe, cunoscută şi ca Zeiţa tinereții. Miturilor antice povestesc despre Hebe ca fiind fiica lui Zeus şi a Herei, cel mai puternic cuplu din Olimp. Dacă tatăl său era Zeul cerului, iar mama sa. Zeiţa ocrotitoare a familiei, Hebe era Zeiţa tinereții veșnice şi a prospețimii, având un rol în Olimp bine definit. Sarcina sa era ca la fiecare banchet să toarne zeilor în cupe nectar şi ambrozie, elixir care îi făcea nemuritori. Legătura pe care acest mit îl are cu orașul Sângeorz-Băi este dată de existența apelor minerale carbogazoase, care au fost căutate stăruitor de cei care doreau să-și amelioreze sănătatea. Moștenirea simbolică pe care acest loc îl poartă este marcată şi de istoriile frumoase povestite de bătrânii din partea locului… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 25-31
• Vara sanie, iarna… bicicletă
• Prin Banatul Montan – de Lucian CRIȘAN, foto: Lorenzo PATRAS

Ideea traseului a pornit de la Lorenzo, care voia să viziteze satele etnice din Banatul Montan (se suprapune în mare parte peste judeţul Caraş-Severin), ofertă de nerefuzat mai ales că eram deja în zonă la o tabără de escaladă la Băile Herculane. Propunerea iniţială era să stăm aproximativ 8 zile în zonă şi să pedalăm aproximativ 600+ km. Realitatea din teren a fost alta, drumurile au fost mai grele decât ne aşteptam, aşa că am redus la 5 zile, cu 400 km în total. Nu-i rău nici aşa, e bine să mai rămână obiective în zonă să mai avem motive să revenim… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 42

• Pag: 33
• E vremea măștilor ce mor... – de M.O. BROD

Încă se mai petrec în ţară festivaluri cu mascaţi dedicate sfârşitului şi începutului de an. Cei care ne-am născut în obârşia veşniciei, ne dăm în vânt după asemenea spectacole. De fapt, e o emoţionantă întâlnire cu copilăria însăşi… În suburbia Brodoc, sat cu obârşie ardelenească, ce aparţine de municipiul Vaslui, se formează de Sf. Vasile un alai unic în registrul naţional al obiceiurilor şi datinilor de sfârşit de an. Se numeşte TURCĂ şi este alcătuită din reprezentanţi ai fostului… Imperiu Otoman… (Citiți comtinuarea în revistă)

• Pag: 34-39

• Pag: 40-41
• Alpinism și literatură
• Catherine Destivelle – de Mirella TENDERINI

Consider că unul dintre cele mai de preţ daruri pe care mi le-a oferit viaţa este simpatia – aş putea spune chiar afecţiunea – pe care o nutresc faţă de mine câteva alpiniste: cele mai bune din lume şi cu o faimă pe măsură… Una dintre primele pe care le-am cunoscut a fost Catherine Destivelle. Am făcut cunoştinţă din pură întâmplare. Nu îmi mai amintesc exact unde ne-am întâlnit; ştiu însă că eram într-un refugiu sau într-un mic hotel situat la poalele Mont Blanc-ului, de unde, împreună cu soţul meu, trebuia să coborâm, în timp ce noi eram pe picior de plecare, a urcat un grup de tineri al-pinişti, dotaţi cu corzi, pitoane şi, în general, cu tot echipamentul necesar marilor ascensiuni. Vorbeau tare, astfel încât nu mi-a fost greu să aud numele celui care conducea grupul: Lothar Mauch. Lothar Mauch! Chiar în acea perioadă eu scriam o carte – prima mea carte – despre Gary Hemming. Lothar Mauch avea un rol important în desfăşurarea evenimentelor prezentate în respectiva lucrare. De aceea, eu, care eram dornică de a culege cât mai multe informaţii despre personajul „meu” şi care străbătusem lumea pentru a culege informaţii despre el, nu am ezitat nici o clipă să îl abordez pe Mauch şi să îl bombardez cu întrebări. Împreună cu el era şi o tânără atrăgătoare, mereu surâzătoare care, la finalul „interogatoriului” meu, mi-a povestit că se întorseseră de curând din Mali – ţară situată în Nordul Africii! – unde se căţăraseră pe pereţii verticali ai munţilor de acolo şi unde se simţiseră foarte bine… Frumoasa căţărătoare era Catherine Destivelle, pe care am întâlnit-o din nou, după nu mulţi ani, laTrento, cu ocazia unui Festival al Filmului (Trento Film Festival este cea mai veche manifestaţie culturală dedicată muntelui, explorării şi aventurii. în paralel cu sesiunile dedicate vizionării filmelor înscrise în concurs sunt organizate şi alte evenimente, printre care şi prezentări de carte – n. trad.). Fiecare dintre noi două îşi prezenta prima carte – a mea era cea despre Gary Hemming, nu mai reţin însă, spre ruşinea mea, titlul cărţii lui Catherine. La început ne-am privit puţin pieziş: amândouă eram foarte mândre de efortul pe care îl depusesem pentru a scrie respectivele cărţi şi eram pline de speranţă cu privire la aprecierea publicului şi a cititorilor… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 42-48
• Alpinism și literatură
• Piolet D’Or: Catherine Destivelle – de Radu STOIAN

„În anul 2009, a apărut un nou film al cărui protagonistă (Catherine Destivelle) este intitulat «Au-delà des cimes». După câteva decenii petrecute la înălţime – nu numai la propriu, ci şi la figurat – titlul ar putea sugera că marile satisfacţii pot fi găsite, la un moment dat, chiar şi dincolo de vârfuri”.

„În sfârşit!” a exlcamat Reinhold Messner. De ce? Pentru că, în luna septembrie a anului trecut, premiul Piolet d’Or pentru carieră l-a primit, în premieră, o alpinistă. Numele ei, Catherine Destivelle. Franţuzoaica, născută în 1960 în Algeria, avea numai doisprezece ani atunci când părinţii i-au propus să o înscrie într-o filială a Clubului Alpin Francez. Iniţiativa lor nu era deloc întâmplătoare: deşi încă de mică fusese obişnuită să facă lungi plimbări prin pădurea Fontainbleau alături de familie (în total erau şase copii, cinci fete şi un băiat, ea fiind cea mai mare), au observat că, pe măsură ce creştea, începea să îşi piardă interesul pentru natură şi pentru timpul petrecut în aer liber. În loc să facă mişcare, ajunsese să prefere compania prietenilor mai mari, împreună cu care asculta muzică şi fuma. Devenise treptat un copil plictisit, irascibil şi nemulţumit. Ai săi au sesizat rapid derapajul şi, după ce propunerea lor a fost primită cu bucurie, i-au făcut cadou un ham de escaladă şi o carabinieră cu filet. Mai mult decât atât, tatăl i-a promis că la prima ieşire pe munte îi va împrumuta propria sa pufoaică. A fost întâmpinată cu simpatie în grupul de căţărători, însă vârsta şi constituţia fragilă nu păreau să o avantajeze în raport cu ceilalţi. Dându-şi seama că este privită cu amuzament şi cu o oarecare suspiciune, mai ales de către băieţi, s-a ambiţionat şi, prin muncă susţinută şi seriozitate, a reuşit ca în scurt timp să evolueze, ajungând să se căţăre aproape la acelaşi nivel cu instructorii (bouldering).

Într-o vacanţă de Paşte, grupul din care făcea parte s-a deplasat pentru mai multe zile la Saffre, o zonă în care se aflau câteva faleze calcaroase pe care fuseseră amenajate trasee de escaladă sportivă, cu diferite grade de dificultate. A fost prima dată când micuţa Catherine s-a legat în coardă şi a fost foarte entuziasmată, mai ales de faptul că arăta precum alpiniştii pe care îi vedea în reclame sau în revistele de specialitate. După ce s-a familiarizat cu asigurarea capului de coardă şi a secundului şi după ce i-au fost explicate manevrele de coardă, a abordat pe rând traseele, depăşind fără probleme dificultăţile, ajutată mai mult de instinct decât de tehnică sau de forţă. Odată întoarsă acasă a fost anunţată că fusese selecţionată, alături de alţi nouă, pentru a participa la o şcoală de alpinism de vară… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 49

• Pag: 50-51

• Pag: 52-53

• Pag: 54-56

• Pag: 57-58
• Zidiri și vremuri
• Biserica fortificată a Vulcanului – de Gino-Mario CRĂCIUN

Călătorul care circulă din Braşov către Râşnov şi Bran ajunge în localitatea Cristian, de unde un drum lateral duce spre comuna Vulcan, situată la poalele Măgurii Codlei, în apropiere de oraşul Codlea. Aşezarea a fost întemeiată de colonişti saşi şi primul document care face referire la Welkendorf este din anul 1377. Cea dintâi incursiune turcească în Ţara Bârsei, consemnată în documente, are loc în toamna anului 1420, când Vulcanul este incendiat şi jefuit, iar regele Ungariei Sigismund de Luxemburg îl scuteşte pe timp îndelungat, alături de alte sate afectate de invazii, de plata impozitelor. Opt ani mai târziu, acest rege aflându-se la Braşov donează Vulcanului un islaz mare pe muntele Ciuma, în apropiere de Zărneşti. Legenda povesteşte că locuitorii Vulcanului au ajuns practic în posesia acestei păşuni atunci când Sigismund a participat la o vânătoare în apropierea muntelui Piatra Craiului. În timpul ospăţului, regele şi oaspeţii săi au rămas fără vin. Vulcănenii au reuşit să îndeplinească dorinţa regală cu ajutorul fetei preotului, care le-a dat ultimele sale 40 vedre de vin. Regele a lăudat promptitudinea supuşilor săi şi a dăruit muntele Ciuma fetei preotului… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 59-62
• Atlas
• Am vizitat peste 1.000 de catedrale, biserici fortificate, alte monumente istorice… – de M.O. BROT

Înainte vreme, românii n-au prea fost mari amatori de călătorii. Nu ştiu ce anume îi ţinea legaţi de casă, de pământul lor: teama, comoditatea, dezinteresul? Oricum, nu plecau hai-hui, nu-şi luau lumea în cap, lăsând totul baltă de dragul aventurii. Cu toate acestea, există în galeria marilor călători ai lumii şi câţiva români faimoşi, între aceştia, desigur, un loc aparte ocupându-l vasluianul Nicolae Milescu Spătaru (1636 -1708), primul român care ajungea în „împărăţia chitailor” şi nu numai. Desigur, la mijloc era vorba de o misiune specială. Şi vă daţi seama ce fel de misiune putea fi atâta vreme cât i-a fost încredinţată de ţarul ruşilor… Mai târziu, peste mai bine de două veacuri, în altă partea a lumii, (stră)bătea „Ţara de Foc” controversatul Julius Popper (1857-1893), un român-evreu înrobit de ispitele aventurii. De-ar fi fost numai atâta…

Desigur, între aceşti doi cunoscuţi „exploratori” au hălăduit prin lume, mânaţi de cele mai felurite porniri şi motivaţii, şi alţi români al căror renume nu s-a veştejit niciodată. Poate ar fi suficient de pomenit, în primul rând, desigur, savantul Emil Racoviţă, dar şi Bazil G. Assan sau Mihai Tican Rumano. Din neamul românilor au existat şi alţi drumeţi – o fi bine spus? – precum Badea Cârţan. Alt tip de motivaţii, alte idealuri, alte dureri… Un personaj cu totul aparte.

Cert este că în perioada interbelică peregrinii români s-au înmulţit considerabil. Şi nu numai ca număr, ci şi ca destinaţii spre care şi-au îndreptat paşii. Este momentul să facem o mică precizare. Nu-i includem în aceste sumare evocări pe scriitorii de profesie şi nici pe acei ce aveau să devină importanţi oameni politici. Legiunea lor este, fără îndoială, numeroasă, poate neaşteptat de bogată… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 63

• Pag: 64