Marin Preda: ERAM PUNCTUL LA CARE AJUNSESE PÂNĂ ATUNCI ISTORIA…

Nu știu ce mă face să cred că, astă-noapte – 4 spre 5 august – Marin Preda a fost visat de casa în care s-a născut în urmă cu un veac… Chiar dacă pare pustie, abandonată, înrușinată, îngenuncheată – asta și prin vrednicia jurnalistului Marius Tucă, proprietar printr-o asociație aflată acum în… insolvență – acest mic „templu” rural din vălătuci-chirpici i-a dat lumină, prima lumină, unuia dintre uimitoarele spirite ale literaturii române. Casa este și ea un fel de mamă. Și încă ce mamă! Cândva, a fost tânără, frumoasă și curajoasă, ca o mireasă ce-a încuviințat să fie furată. A trăit bucuriile și durerile tuturor celor pe care i-a adăpostit, a păstrat, în memoria ei nemărginită, chipul și amintirea fiecăruia dintre fiii ei. În mod sigur că mai și visează, din când în când…

Marin Preda ar fi împlinit astăzi, 5 august, un veac de la ivirea lui pe pământ. Ce mult s-ar fi mândrit să atingă această vârstă! Ar fi fost o teribilă ispravă strict personală, o dreptate câștigată în lupta lui cu timpul. Timpul, totdeauna lipsit de răbdare, timpul, această inimaginabilă avere universală din care fiecare ar trebui să-și taie o felie cât mai mare. Cât mai mare. Numai că a pierdut bătălia cu vârsta – doar 58 de ani – și și-a apropriat nemurirea. Așa le este dat unora…

O vreme, m-a tot bătut gândul să ajung la Siliștea-Gumești. Trecând anii, m-am cam amăgit cu convingerea că este poate suficient că i-am citit, în foarte mare măsură, opera, că am umblat în mai multe rânduri în spațiul brâncovenesc de la Mogoșoaia și, foarte important pentru mine, că m-am oprit frecvent lângă mormântul lui de la cimitirul Bellu. (Cu toate acestea, recunosc sincer de tot că chiar nu știu când i-a apărut, scobită, crucișoara – ca un pandantiv – pe pieptu-i de marmură. Probabil, după 1990, destul de târziu.)

Dar crucea unui om – mai ales a unui scriitor de talia lui Marin Preda – nu-i niciodată întreagă dată îi lipsește „rădăcina”. Altfel spus, locul de baștină, care neapărat trebuie văzut direct. Ăsta-i adevărul: nu-l poți înțelege pe Preda dacă n-ajungi la Siliștea-Gumești. Așa a fost să fie, ca abia deunăzi să străbat această așezare de câmpie – cam fără orizont, încât localnicii n-au de privit, probabil, decât în pământ și spre cer. Nu-i puțin lucru pentru metafizica lor! Satul lui Preda – mai puțin casa și ograda – mi-a amintit instantaneu de Ipoteștiul lui Eminescu. Dar să nu bat câmpii…

Grație scriitoarei Mariana Sipoș – o profundă cunoscătoare și prețuitoare a operei și vieții lui Marin Preda – am ajuns la Siliștea-Gumești în prima zi cu soț a acestei săptămâni. Mariana Sipoș – fost ambasador al României în Columbia – împreună cu scriitorul Ovidiu Șimonca tocmai pregăteau un proiect dedicat Centenarului Marin Preda – desfășurat ieri și azi la Muzeul Național al Literaturii Române, cu o „prefață” în direct la Radio România Cultural. A fost o însoțire cât se poate de benefică, de profitabilă, autoritățile locale, în prim-plan cu foarte temeinicul primar Stelian Niculae, dându-ne un consistent și dezinvolt sprijin. Mai rar așa ceva pe la noi…

Ce-am văzut în cele două-trei ceasuri ale zilei de marți, voi înșirui aici, foarte pe scurt (reportajul acestei explorări urmând să fie publicat în revista „România pitorească”). Cum spuneam la început, casa natală a lui Marin Preda arată ca o mamă părăsită, disprețuită, urgisită. Fără noroc la oameni. Făcând parte din lista construcțiilor de patrimoniu, de niște moaște te mai poți atinge, de pereții ori acoperișul ei – ba. Bașca dreptul de proprietate deținut de strălucitul exponent al jurnalismului de după decembrie 1989. Ce mai, când este vorba de distrugerea identității naționale, la noi legea-i lege. Fără desu-uri!

A fost, în schimb, o surpriză încurajatoare „Centrul memorial Marin Preda”, amenajat în clădirea și curtea vechii Școli. Aici poate fi găsit Marin Preda, în clasa în care a urmat primii ani de învățătură. Și, din păcate, nu și în casa în care s-a născut, spre care nu există nici un indicator. Acest Centru reprezintă, de fapt, o sinteză a spiritului, a duhului, a locului ce au dat românimii pe marele prozator. Un sat singuratec, în felul lui, ce va dăinui probabil tot atâta vreme cât steaua ciobanului nu se va stinge. Apropo, spunea primarul Stelian Niculae că la Siliștea-Gumești există, bunăoară, 6.000 de oi. Am rămas siderat. Aici, totuși, nu suntem în Mărginimea Sibiului… În rest, trag nădejde că grupajul de fotografii – cele din „Cartea de onoare se pretează la o suită întreagă – „trase” fără prea mult meșteșug, vor completa, cât de cât, imaginea unei destinații ce merită, cu prisosință, un destin mai bun.

Nu închei însă aceste rânduri – în care am evitat titlurile unora dintre scrierile binemeritatului sărbătorit – fără reproducerea unei minunate idei de care nu m-am mai despărțit de la apariția cărții „Viaţă ca o pradă” (anul 1977). Glosa Marin Preda: „De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor și asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar îmi simțeam gândirea milenară (sentiment miraculos, care se micșorează pe măsură ce începem să trăim) și îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu. Asta era neîndoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese până atunci istoria?”

Să vă stric seara adăugând că un fost prim-ministru și un fost președinte de partid, care, în culise, a jucat și rolul de premier, teleormăneni de felul lor, n-au fost nici o dată la Siliștea-Gumești, la casa natală sau la Centrul memorial Marin Preda? Să fi fost cel de astăzi și încă n-am aflat? Nu-mi mai fac nici un fel de iluzii. Prostia fuge de cultură ca dracul de tămâie…

Mihai OGRINJI

Categorii: Evenimente

Etichete: ,,,,,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.