- Mihai OGRINJI
Sunt foarte puține scrierile cu profil turistic – mi-e teamă că doar două – care au fost gratulate cu Premiul Academiei Române. Una dintre ele poartă titlul „Robinsonii Bucegilor” și îl are ca autor pe Nestor Urechia (1866-1931).
Precedentul fusese creat, în 1902, de Al. Vlahuță cu vestita sa „Românie pitorească”, scoasă de sub tipar cu un an mai înainte. Autorul acestei cărți care, în perioada interbelică, se învăța la școală fusese bun prieten de drumeție cu V. A. Urechia, tatăl timidului Nestor, cei doi, împreună cu Barbu Delavrancea și pictorul Nicolae Grigorescu bătând multe coclauri, inclusiv poteci montane.
Uneori, își potrivea cu ei pasul și comodul I.L. Caragiale. De „Nenea Iancu”, însă, mai apropiat a fost celălalt fiu al lui V. A. Urechia – parlamentar. ministru, istoric, ce mai, „geniul geniilor”, cum îl ironiza M. Eminescu. Este vorba de dr. Alceu Urechia, umorist, mereu cu dinții ascuțiți, un înfocat bucegist și el. De altminteri, pe Alceu îl regăsim și în minunatele pagini ale „Cărții muntelui”, conturat cu multă căldură, sub numele de „Marele Urs”, de Bucura Dumbravă.Mi-e teamă însă că aceste ilustre nume, care au pus temeliile literaturii de turism la noi – alături de alți înzestrați autori, precum Calistrat Hogaș, bunăoară – sunt, mai cu seamă în zilele noastre, necunoscute… Cel puțin în regretabilă măsură.Cărțile lui Nestor Urechia au încântat generații întregi de cititori. Pe atunci, încă nu se pierduseră acele vremi când „omul era adevărat ca natura și natura adevărată ca omul”, ca să-l invocăm din nou pe Eminescu. Asta până la venirea comuniștilor, cu idioata lor literatură proletcultistă, la care au pus botul – scuzați expresia – tot soiul de cameleoni, tonul fiind dat mai ales de alogeni, cu ombilicul priponit de Moscova, și legați întru binele României ca uleiul de apă. Practic, în perioada comunistă Nestor Urechia a fost trecut la index.
A existat o singură excepție: în anul 1979, editura Sport-Turism a scos pe piață un mănunchi de fragmente din câteva cărți ale lui N. Urechia, sub titlul Vraja Bucegilor. „Minuni” nu prea s-au întâmplat nici după 1990, când România a rămas sub sclavia cam acelorași capete, debarasate cel mult de pălării. Un destin ceva mai fericit a avut, se pare, „Zânele din Valea Cerbului”. Și – eventual, cu toată lipsa de modestie – cele trei titluri reeditate în Colecția Verde de România pitorească. Nu le repetăm titlurile fiindcă le reproducem coperțile. Alte două cărți ale acestui admirabil autor, ce și-au păstrat întreaga prospețime, sunt și ele într-o avansată pregătire pentru tipar. În fond, încercăm, în acest chip, să-l omagiem pe neîntrecutul cunoscător și iubitor al munților noștri, în special al Bucegilor, Nestor Urechia meritând o nemărginită prețuire din partea tuturor generațiilor care nu vor înceta să îndrăgească și să respecte muntele, natura, în general. Să mai adăugăm faptul că dacă natură teafără nu e, nimic nu va mai fi? În aprilie 1931, când Nestor Urechia lua calea fără întoarcere a altor înălțimi, istoricul Nicolae Iorga îi dedica emoționante rânduri: „Ne părăsește un om foarte cult și înzestrat cu un frumos talent literar (…), de o nesfârșită modestie și bunătate. Prin viață s-a strecurat ca o umbră, evitând tot ce era zgomot…” Viața trece, cărțile rămân. Nu există o altă cale a regăsirii, a ieșirii din sforacul în care suntem împinși, întru captivitate, decât drumul întoarcerii la carte, la cărțile de căpătâi ale identității noastre.
