România pitorească nr. 3/ 2021 (506)

• Pag: 2 și 18

• Pag: 4-10

• Pag: 11-14
• Delta, un paradis de salvat
• Delta Dunării, un alt fel de Mont Blanc – Autor: Dinu MITITEANU, foto Marlene MITITEANU

DELTA DUNĂRII – o bijuterie a naturii, o simfonie a apelor, un colţ de rai, un altfel de Mont Blanc al Europei, un vis mult visat! Visat cu ochii larg deschişi şi amânat mereu, lăsat mai la urmă, aşa cum -atunci când am început „să bat” sistematic şi cu ardoare potecile Carpaţilor – lăsasem intenţionat Crăiasa Carpaţilor mai la urmă. Căci ştiam şi cât e de frumoasă, dar şi câte e de dificilă, trebuind a fi abordată cu experienţă şi cu prudenţă. O doream ca un desert al „meniului montan” cu care îmi potoleam foamea de libertate şi de frumos. Am afirmat deseori că îmi doresc să vizitez Delta Dunării, dar voi face asta doar când n-o să mai pot merge PE munte. Credeam că asta se va întâmpla pe la 75 de ani! Dar după ce am intrat în deceniul 9 al vieţii, m-am răzgândit!
La începutul lunii mai 2021, în cele cinci zile de „drumeţie” nemotorizată, de padelat pe canale şi cănăluţe ale unui colţ al Deltei sau pur şi simplu prin pădurea inundată, mă minunam mereu nu doar de frumuseţea şi sălbăticia ce ne înconjura, ci şi de simţul de orientare şi de „poveştile” excelentului nostru ghid – Florin… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 15

• Pag: 16-17
• Dacă măsură nu e…
• CASCADE, PALATE și unele… GOGOMĂNII – de M.O. BROT, fotografii din anul 1976

Am avut norocul sau şansa – nici nu ştiu cum să spun – să ajung în trei rânduri la Cascada Niagara. De fiecare dată, şi pe malul american, şi pe cel canadian. Am privit-o şi de sus în jos şi de jos în sus. Ultima oară s-a întâmplat exact la îmbinarea lunilor iulie-august 2008. Dintr-o cameră de pe la etajul opt al hotelului canadian, cu deschidere totală spre cascadă, am trăit cea mai fabuloasă crăpare de ziuă din viaţa mea. Devenisem, fără să-mi dau seama, intergalactic, rătăcit între sori, culori, inimitabilă muzică de ape. Apa, curgând parcă din cer, era inima însăşi a nemărginirii, a timpului, a veşniciei. Pentru alte detalii ar trebui să caut reportajul pe care l-am publicat, după aceea, în revista România pitorească. Dar nu acesta-i scopul. Cu ceva cu totul ieşit din comun m-a mai blagoslovit bunul Dumnezeu în Delta Dunării, de nenumărate dăţi; totdeauna însă spre sfârşit de Gustar – început de Vinicer. Una dintre trăiri a fost chiar fără seamăn. S-a întâmplat cam aşa: o cabană din scândură, fixată pe un flotor, ancorat în gura canalului Cocoşu, ce dă în lacul Fortuna; o lotcă de 12 crivacuri (ca o nucă); lipsa oricărei feţe cu două picioare timp de circa zece zile. Zilele ca zilele, nopţile însă au fost totul: paradisiace. Adică, pe de o parte, viaţa cosmică într-un uluitor spectacol, cu răsărituri şi apusuri de soare – focuri imense intrând şi ieşind din apă -, luna ce parcă dădea să ţi se aşeze pe scăfârlie, cer coborât aproape până pe cabană, de puteai agăţa stele cu mulineta, invitându-te să urci în Carul Mare sau Cel Mic ori, de ce nu, să-ţi faci ness-ul undeva, pe Calea Lactee… Dar, mai cu seamă, nesfârşitele chipuri ale vieţii specifice unui asemenea ţinut lacustru. De la păsăretul de pe lume, disputat necontenit de pândă şi foame, chiar şi când ar avea dreptul la odihnă, multe dintre nenorocirile înaripatelor petrecându-se la vremea întunericului; cam ca şi la oameni; corul broaştelor fără număr, şerpi, bizami şi un şobolan – pe care îl numisem Stalin – încercând noapte de noapte, făcând echilibristică pe parâme, să ne şterpelească din provizii; atacurile furibunde din apă ale răpitorilor; figurile stranii ale sălciilor lipsite de detalii; atâtea şi atâtea chipuri misterioase, pline de frumuseţe, de încercări dramatice. Cine n-a navigat cu privirea, cu auzul, cu gândul, cu nesomnul prin miezul larg al nopţilor din Deltă garantat nu va înţelege mare lucru din această imensitate doldora de viaţă… vie… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 19-20

• Pag: 21
• Crucea Eroilor de pe Caraiman – de Gino-Mario CRĂCIUN

Cine circulă pe Valea Prahovei şi ajunge la Sinaia sau Buşteni şi priveşte în sus, spre crestele munţilor, va zări sigur Crucea de pe vârful Caraiman. A fost ridicată în memoria oştenilor români căzuţi în Primul Război Mondial. În urma unui vis pe care i-a avut Regina Maria, atât de implicată în marele război pentru reîntregirea pământurilor româneşti, s-a hotărât înălţarea acestui impresionant monument, fiind ales un loc „în mijlocul ţării”, de unde să poată fi văzut de la o distanţă cât mai mare. Aşa s-a optat pentru vârful secundar al Caraimanului, la marginea abruptului către Valea Seacă (a Caraimanului) la cota 2.291. Dacă ar fi fost preferat vârful principal, impozanta Cruce nu s-ar fi văzut decât din apropiere, de pe platou.

Construcţia monumentului a început în 1924, sfinţirea lui petrecându-se pe 14 septembrie 1928, zi în care se prăznuieşte „Înălţarea Sfintei Cruci”. Realizarea construcţiei a fost asigurată de Direcţia de Poduri din cadrul Direcţiei Generale C.F.R.

Monumentul, în formă de cruce, se înalţă 28 m de la nivelul soclului, cu două braţe în lungime totală de circa 15 metri. Soclul este din beton armat de 8,3 m înălţime şi are în interior o încăpere care în trecut adăpostea un generator electric pentru punerea în funcţiune a celor 120 de becuri de 500 W, astfel ca simbolul eroismului şi al jertfei să poată fi admirat şi pe timpul nopţii cât mai de departe… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 22-23

• Pag: 24
• Evenimente
• Cupa Prieteniei, la 35 de ani – de Dorel GUREANU

În interesanta lume carstică a Munţilor Şureanu s-a deşfăşurat, la finele primei decade a lunii august, cea de a XXXV-a ediţie a concursului de drumeţie montană „Cupa Prieteniei”, concurs organizat de Asociaţia de turism Condor Club Arad. La acest îndrăgit concurs au participat membrii mai multor organizaţii/ cluburi din ţară, precum…

Este descrierea laconică, utilizând un limbaj comun, a unui eveniment care, de fapt, înseamnă mai mult decât doar un concurs de drumeţie montană. Faptul că a împlinit această vârstă poate să spună câte ceva despre oamenii din spatele acestuia, indiferent că sunt organizatori sau participanţi, indiferent că sunt membri activi sau„veterani” care, pe fondul unei nostalgii uşor de înţeles, „fug” de acasă, cu toată familia, pentru a se reîntâlni cu muntele.

Dar de ce să mai organizăm un concurs de drumeţie montană, acum când alergarea pe munte este de notorietate şi are foarte mulţi adepţi (ceea ce este un lucru minunat), acum când, la nivel continental, nu există (şi nici nu a fost) această „disciplină sportivă”, acum când poţi face atâtea lucruri în timpul liber comparativ cu vremuri demult apuse (din fericire), când mersul pe munte era o evadare? Răspunsurile diferă de la o persoană la alta, iar în spatele lor sunt diferite motive şi argumente care conturează diversitatea firii umane, egalată poate doar de varietatea peisajelor montane.

Scopul acestori concursuri, de fapt, este de a forma un om frumos care îşi iubeşte ţara. Poate sună bombastic, dar lăsând la o parte emfaza, de fapt aşa este. Prin simplul fapt că un tânăr, sau mai puţin tânăr, ajunge într-o zonă de concurs situată în afara orizontului său local, poate să cunoască locuri şi oameni diferiţi, să simtă pulsul acelor spaţii geografice şi să trăiască, preţ de o vreme, experienţe frumoase. Toate acestea îl îmbogăţesc, îl dezvoltă personal, îl determină să facă judecăţi de valoare ajungând să iubească această ţară şi să iubească oamenii pe care îi întâlneşte… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 25

• Pag: 26-31

• Pag: 32-34

Pag: 34

• Pag: 35-39

• Pag: 40-45
• Din amintirile lui Mihail Sârbu
• Gazdele din munți – de Mihail SÂRBU

Marea gazdă, primitoare, încântătoare, mult cuprinzătoare şi generoasă rămâne muntele în sine. Cu de toate, cadouri pentru ochi şi suflet, cu capricii care te învaţă la a stăpâni excesul de cutezanţă, oricum, un mare primitor.

Probabil că cei care au călcat, cu treabă serioasă pe aceste înălţimi, au fost mai întâi ciobanii, crescătorii de animale, ierbivore mari şi medii, s-au cocoţat, s-au insinuat de-a lungul văilor, au ajuns la iarba bună şi au început să se gospodărească, să cunoască şi apoi să se retragă cuminţi şi oarecum îmbogăţiţi spre casele lor, cu promisiunea de revenire…

Tot la munte, în toţi munţii lumii, a urcat şi credinţa, sălaşul zeilor acolo era şi omul a plecat în căutare, a ridicat timide, mai apoi impunătoare lăcaşe de cult, altare de sacrificiu cu semnificaţii doar bănuite astăzi.

Mai bine să revin în munţii dragi mie, Bucegii, şi să ne lăsăm în Valea lalomiţei, la Peştera, acolo unde, în gura grotei, s-a ridicat în secolul al XVII-lea un schit care ţinea de Mănăstirea Sinaia. Despre întâlnirea cu călugării din vale scrie J.A. Vaillant în volumul III al călătoriilor şi studiilor făcute în Valahia în anul 1839, volum intitulat „La Roumanie – Peuples de la langue d’or”şi publicată la Paris în anul 1844. Tot ce scrie acest cultivat călător este foarte expresiv, bine nuanţat, cu culori autentice… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 46-50

Pag: 51-54

• Pag: 55-57
• Cărți în curs de apariție în Colecția Verde
• Mirella Tenderini – TUTTI GLI UOMINI DEL K2 – Traducere și note explicative, Radu STOIAN

CAPITOLUL 1

Marele Munte

31 iulie 1954: cei doi alpinişti aleşi de şeful expediţiei se luptau cu dicultăţile, hotărâţi să atingă vârful. Circa o mie de metri mai jos, trei dintre camarazii rămaşi în tabăra VIII, împreună cu doi hunza de altitudine, urmăreau cu binoclul înaintarea lor lentă şi extrem de anevoioasă. Cei doi păreau că nu mai rezistă şi că se vor opri, declarându-se învinşi. Greu de crezut că vor reuşi… Da, au reînceput să urce… S-au oprit din nou… lată, continuă, nu abandonează…

La ora 6 a după-amiezii acelei zile, două figuri minuscule se profilau pe cer: au reuşit, au atins vârful! Cei din tabăra VIII exultă de bucurie. Acolo sus, pe vârful celui de-al doilea cel mai înalt munte al Terrei, cei doi alpinişti înfig în zăpadă un piolet pe care fluturau steagurile Italiei şi Pakistanului. Vârful a fost cucerit: K2 este muntele italienilor.

Verbul „a cuceri” este greu de înlăturat, chiar şi astăzi, din limbajul alpiniştilor, încă presărat cu termeni ce au o conotaţie războinică, deşi este vorba despre nişte ascensiuni şi nimic mai mult. În trecut, atunci când era în plină desfăşurare cursa pentru atingerea vârfurilor de peste 8.000 de metri, acest verb avea înţelesul strict de victorie, de dominare, de ocupare. Lumea întreagă încerca să îşi revină după cel de-Al Doilea Război Mondial, terminat de curând, şi fiecare optmiar „cucerit” hrănea orgoliul naţional al ţării din care proveneau „cuceritorii”, alimentând dorinţa de manifestare a puterii dacă era vorba despre unul dintre Statele care câştigaseră războiul sau, din contră, oferea posibilitatea unei revanșe celor care îl pierduseră… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 58-61
• Atlas
• Germania, la trei puncte de sudură în iunie-iulie 2021 – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Am pornit iniţial din extrema iberică a Europei, cu scopul de a ajunge până la opusa ei balcanică, deci în România. Mă gândesc că poate nu sunt mulţi cei care se încumetă la aşa lung drum terestru în acest moment al pandemiei, impropriu călătoriilor de loisir. Câtă vreme fiecare ţară îşi are măsurile ei preferate de combatere a contagierii, iar reglementările diferă de la o regiune la alta, mă gîndesc că nu strică o scurtă trecere în revistă. Mă încumet deci să descriu pe scurt impresiile pe care volens-nolens ni le-a lăsat Germania după o traversare-fulger de la sud spre nord.

Ca toate ţările atinse de pandemie, şi în Germania se manevrează anevoios prin aceste vremuri tulburi, prin victorii şi eşecuri, şanse şi ratări.

Am traversat Franţa în câteva ore de rulare destinsă pe autostrăzile ei – cele mai bune din Europa, după părerea „pilotului meu personal” -şi nu ni s-au pus în cale piedici de niciun fel (mă refer mai ales la cele de ordin birocratic). De multă vreme nu am avut parte de circulaţie aşa lejeră pe acolo; se pare că lumea încă mai stă mult pe acasă, iar masele de turişti încă nu s-au pus în mişcare. Posibil este ca anul acesta să nu se producă deloc temuta „avalanşă” către sud (blocaj apocaliptic, în care maşinile stau aproape pe loc, bară la bară, pe distanţa de 600 de kilometri, între Paris şi Coasta de Azur!).

în Bavaria am făcut prima escală, la prieteni cu vaccinurile făcute, destul de relaxaţi. Ni s-a părut nefirească despărţirea în spaţii publice de nelipsita mască, pe care în Spania o aveam parcă lipită de obraz…

Per ansamblu, sudul Germaniei tocmai se deschidea, graţie căldurii verii venite brusc, cu temperaturi caniculare, dar şi deciziei de deschidere a restaurantelor şi magazinelor de mărfuri nu neapărat relevante pentru traiul de zi cu zi. În Spania, magazinele ori au fost închise complet, prin fazele de virulenţă virotică maximă, ori deschise cu regim redus, atunci când se vedea puţin lumina la capătul tunelului. Deci, în Spania s-a putut face aproape tot timpul shopping, evident cu masca pe faţă şi cu menţinerea distanţei-tampon. În Germania, în schimb, nu s-a practicat decât comerţul online sau cel pe bază de comandă la uşa magazinelor… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 64 și 62-63