În luna Florar a anului 1936 era întemeiat, pe malul lacului Herăstrău, Muzeul Satului din București, care avea să devină unul dintre cele mai complexe repere ale identității noastre. Acel fericit an bisect – deci, cu 29 de zile în februarie – pornise spectaculos pentru începătoarea industrie a ospitalității românești, chiar în luna lui Făurar fusese înființat Oficiul Național de Turism (faimosul, cândva, ONT), ca în ziua de 1 Decembrie să fie inaugurat Arcul de Triumf.
Înălțarea Muzeului de la Șosea reprezintă o fabuloasă poveste care, cunoscută, nu-ți poate decât umple sufletul cu nemărginită admirație și respect. Ce lume, ce idealuri… Ctitorii acestei „coloane a infinitului”, cu „catargul” în adâncuri, de data asta, sunt considerați Dimitrie Gusti, H. H. Stahl, Victor Ion Popa, Gheorghe Focșa (ultimii doi fiind tutoveni de baștină, astăzi din actualul județ Vaslui). Nu trebuie omis din acest special conclav nici Carol al II-lea, dincolo de cumplitele lui metehne, „parteneriatul” dintre Rege și cunoscutul sociolog ieșean concretizându-se prin faimoasele echipe studențești participante la amplele cercetări ale unor sate din provinciile României Mari. Și nu trebuie uitat, chit că în acest caz nu se arată explicit, nici, cum se spunea în epocă, „gândul Reginei Maria”, nelipsită de la marile înfăptuiri. De altfel, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” se află în zilele noastre sub patronajul Casei Regale a României.
Am un sentiment aparte față de acest templu al existenței și geniului poporului român. În tinerețe, pe la mijlocul anilor 70 ai veacului trecut, am avut bucuria să-l cunosc pe Gheorghe Focșa, directorul Muzeului pe atunci, ca și după aceea, cel care văzuse lumina zilei în satul Rășcani-Șuletea, în anul 1903. Mi-a acordat un interviu și-am fost mândru pentru totdeauna de această ispravă. Eram pe la începutul profesiei, într-un fel, și parcă mi-a încălzit inima cu o bunăvoință aparte, întărită de vocea lui stinsă și privirea mereu îndurerată, bunăvoință pe care am întâlnit-o, mai cu seamă, la moldovenii plecați de-acasă, cum se spune…
De fapt, pentru altceva îl invoc acum pe Gheorghe Focșa. Puțini știu că Muzeul Satului a fost cât pe ce să fie demolat și mutat la Mogoșoaia. A fost pe muchie de cuțit ca această „izbândă” chiar să se producă. Ar fi fost o altă cumplită „victorie” a Ceaușeștilor asupra valorilor naționale fundamentale. Faptul că nu s-a întâmplat această teribilă nenorocire se datorează și rezistenței ieșite din comun a marelui apărător și păstrător al universului rural. Este și motivul pentru care specialiștii îl consideră pe Gheorghe Focșa un reîntemeietor al Muzeului Satului din București, singurul muzeu care se găsește în inima vreunei Capitale europene. Probabil că și el este singurul director de pe continentul nostru care nu s-a mai despărțit de magia pasiunii sale de-o viață, ducându-și somnul de veci în muzeu, mai exact la umbra unui imens molid din ograda bisericii din Dragomirești. (Mihai OGRINJI)
P.S. Muzeele au și ele o bine meritată zi, chiar internațională: 18 mai. Într-o excelentă organizare și comunicare – grație doamnei Iuliana Balaci, director comunicare – astăzi s-a desfășurat întâlnirea practică „Ghid audio – Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” în aplicația Discover Romania.” Deocamdată, două imagini de la acest eveniment. Vom reveni cu amănunte, preocuparea instituției pentru „accesarea” noutăților tehnologice în folosul vizitatorilor fiind întru totul lăudabile.
