Biblioteca montaniardului – Mircea Florian: Gânduri peste timp

Cu toate că îmi amintesc, bunăoară, de poemul „Odă Munților Făgăraș”, scrisă de Ion Udiște – Olt (decedat în monstruoasa temniță bolșevică de la Aiud), momentan nu prea îmi vin în gând alpiniști care, în eroismul lor de piatră, să fi încercat să cocheteze și cu metafora. Asta nu fiindcă iubitorii înălțimilor – dârji, adesea cu privirea aspră, poate prea încrâncenați uneori – n-ar avea o deschidere aparte pentru frumusețile din apropierea cerului sau de prin nu știu ce hăuri ale văzduhului. Chiar dacă adesea se luptă cu imposibilul, și nu de puține ori în condiții extreme, ei sunt oameni care prețuiesc esențele, plasticitatea, bucuria întâlnirii cu priveliștile ce-ți taie răsuflarea. Este poate suficient să-i amintesc pe Dinu și Marlene Mititeanu, dispuși să-și sacrifice oricând dulcea odihnă a dimineții pentru un răsărit de soare… Desigur, la munte. Dar câți cățărători nu vor fi fiind, în mod sigur, care, cu gândul la, să zicem, Veronica Micle – „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună…” -, să zămislească versuri măcar pentru ei înșiși. Au existat și cred că mai există…

Cei care l-au cunoscut pe regretatul alpinist, născut în urmă cu 85 de ani la Slatina, se vor șterge la ochi și-i vor citi încă o dată numele: Mircea Florian. Gestul n-ar fi de mirare atâta vreme cât însăși doamna Adriana Medrea, parteneră de viață, scrie în „Cuvântul  înainte” al volumului de editarea căruia s-a ocupat: „Știam cu toții, familie și prieteni, că Mircea Florian era un om deosebit, cu multe calități și simțul frumosului, dar a fost o surpriză extraordinară să-l descoperim pe „Mircea Florian – Poetul”, a cărui sensibilitate sufletească este oglindită în paginile prezentului volum. Aceste poezii, alături de cele câteva pagini de proză, și memorii, au fost găsite din întâmplare, printre alte documente, după dispariția sa.” Cartea poartă titlul „Gânduri peste timp” și a fost menită „…să comemoreze 20 de ani de la trecerea în neființă a lui Mircea Florian, OMUL care a lăsat în urmă amintirea unei firi pline de „tact și de distincție”, cum îl caracterizau cei de la revista România Pitorească”, notează doamna Medrea.

Cu câțiva ani înainte de apariția acestei cărți am încercat, împreună cu câțiva apropiați ai alpinistului-poet – între care și doamna Andreea Băltărețu – să adunăm „material” spre a-i alcătui un volum în „Colecția verde”. N-a fost cu putință și, trebuie să recunosc, abandonasem tentativa, cu toate că țineam la proiect. Din mai multe motive. Între altele, îl cunoscusem pe autor pe când lucra la Ministerul Turismului. Dar nu despre munți am discutat pe atunci cu dânsul. Și fără să-i fi cunoscut, pe atunci, ardenta pasiune pentru munte, îi prețuiam în primul rând probitatea impecabilă ca profesionist în hidrologie (apele minerale și termale), Mircea Florian punând o consistentă amprentă pe turismul balnear românesc.

Mult mai târziu, grație cărții „Chemarea muntelui”, l-am descoperit cu adevărat pe Mircea Florian, Dinu Mititeanu fiindu-i un foarte bun prieten. Portretizarea lui Dinu este antologică: „Încet-încet, Mircea a devenit o legendă în Piatra Craiului, deși cei mai mulți nu-i știau numele, ci doar inițialele sale și ale ajutoarelor sale. Datorită lui, Acest Munte a devenit „de suflet” și pentru alții. A fost un om modest, a tăcut și a făcut. Așa cum am scris mai sus, nu s-a mulțumit doar să caute și să repare refugii ascunse, ci s-a gândit să ridice și el mici dar primitoare adăposturi pentru Crăiasa și prietenii ei pe care să le „anine” pe pieptul Alteței Sale ca pe niște decorații. Dar cea mai importantă operă a lui a edificat-o în suflete. Ne-a transferat multora dintre noi pasiunea lui puternică pentru Acest Munte Magnific. Ne-a învățat să intrăm în el ca într-o catedrală, cu smerenie, cu sufletul curat.” Citiți sau recitiți cartea lui Dinu Mititeanu!

Gânduri peste timp” nu-i un titlu prea inspirat pentru un volum de poezie. Este însă cuprinzător pentru întreaga arhitectură a cărții, care înlănțuie nu numai versuri, ci și câteva pagini de note de călătorie, pagini de jurnal, gânduri ale unor prieteni ori chiar necunoscuți, care au mers pe urmele sale. Fără îndoială, Mircea Florian are instinct de poet adevărat, are har, are metaforă. Multe dintre poezii – din păcate, nefinalizate de autor pentru tipar – dezvăluie, luând în calcul datarea lor, veritabile puseuri lirice pline de delicatețe, de sensibilitate, de surprindere a febrei momentului, a clipei, uneori și de ironie subtilă, poemele fiind, în felul lor, mici imnuri închinate iubirii. Zice poetul: „…Pașii tăi/ Trebuie să răsune, mereu mai tare,/ Cu cât te apropii/ Dar nu aud decât șoaptele stelelor./ Poate sunt uși închise/ Poate, lacăte grele închid porți,/ Poate marele zero mi-astupă auzul/ Poate sub pașii tăi/ Dispare o lume/ Născând infinitul”. (Pașii tăi).

Poeziile sunt inegale. Au însă unele piscuri care certifică expresia unei autenticități indiscutabile. Rămâne un mister: au fost ele destinate publicării în volum sau au reprezentat un fel de „violon d’Ingres”, sortite să rămână în sertar? Doar autorul a știut. Oricum, această coardă sensibilă a iubitorului de înălțimi armonizează personalitatea complexă a unui om talentat, neostenit în propensiunile și tribulațiile sale. Poeziile incluse în acest volum – nu știm dacă mai există și altele – au fost scrise înainte de 1989, cele mai multe în anii 1986-1987. Atât să fi fost oare „zbaterea metaforică”?

Vom încheia aceste rânduri tot cu o poezie. Nu înainte de a aminti că volumul „Gânduri peste timp” a fost tipărit în anul 2018 de către Editura „Total Publishing” (www.totalpublishing.ro). Așadar, „Ninge ca argintul/coamelor de cai/ Ninge în luna mai// Poate vor fi vremuri/ Pe-o gură de rai/ Să pornim alături/ Spre un vârf de plai// La sfârșit de mai.

Mihai OGRINJI

Categorii: Biblioteca montaniardului,Mihai Ogrinji

Etichete: ,,

1 comentariu

  1. Mi-au dat lacrimile ! Mi-amintesc de ce spunea Bunica atunci când oameni deosebiți plecau prea devreme spre zările albastre: ”Era un om prea bun și D-zeu n-a avut răbdare să-l mai aștepte”. Așa explicase și moartea Tatei la nici 40 de ani, într-un stupid accident de tren lângă Focșani, când frontul era prin Tatra și el era printre cei vreo 5-6 rămați în viață după luptele din Caucaz și Cotul Donului….

    Raspunde

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.