GHEORGHE VĂTAFU, UN MARE MAESTRU ÎN ARTA CULINARĂ

Gh. Vătafu – primul din dreapta – împreună cu parte din echipa sa, în bucătăria restaurantului „Balada”

● Mihai OGRINJI ●

Discret și blând, cum a fost toată viața, Gheorghe Vătafu, marele nostru maestru în arta culinară, ne-a părăsit zilele trecute, după o perioadă care nu i-a fost, sufletește vorbind, dintre cele mai prielnice. Retras de mai mulți ani la Livadea-Vărbilău (Prahova), unde și-a ridicat o casă după pensionare, decesul soției l-a descumpănit profund, covidul (?) și complicațiile ulterioare pecetluindu-i destinul cu totul aparte.

Gh. Vătafu la Gala Premiilor AJTR de la Horezu (Vâlcea)

Colegii de breaslă – în frunte cu Dumitru Burtea, președinte al ANBCT, director al Poienii Brașov mulți ani înainte de 1990 – îi spuneau „patriarhul”. Au fost buni prieteni începând din 1955, când și-au început fabuloasa lor „aventură gastronomică” la Școala de pe Șoseaua Viilor, între colegii de atunci aflându-se și Viorel Păunescu, Ion Negrea și atâția alții. O generație care, mai ales în privința turismului internațional, au făcut adevărate minuni, date fiind imensele dificultăți în ceea ce privește procurarea de materii prime pentru bucătărie. Trista veste a plecării la ceruri a domnului Vătafu mi-a confirmat-o d-l Burtea, cu care vorbesc la telefon tot atât de des precum, până mai ieri, cu prietenul nostru comun, după ce cu câteva ore mai înainte primisem un mesaj de la Viorica Calinici. Vio, fostul „maestru în comunicare”, ani la rând, al Inter.Continentalului. Ei bine, acest hotel „capitalist” din inima Bucureștiului – cel mai fidel „termometru” al evoluției economiei românești comuniste: când era plin însemna că industria… bubuie – a fost bun admirabil prieten și al revistelor „România pitorească” și „Vacances en Roumanie”. Și înainte de 1990, și după. Iar cu d-l Gică Vătafu – cum îi spuneau apropiații – ne vedeam, la etajul 21, la restaurantul „Balada” nu doar în interes de serviciu (interviuri, reportaje etc.), ci și fără… anunțuri prealabile. Dacă ajungeam pe la hotel, fără să-i dau vreun semn, credea că sunt supărat cumva. Așa cum nu i-a căzut deloc bine când a aflat, cu vreo trei ani în urmă, că am trecut prin Livadea, fără să mă fi oprit pe la dânsul…

Două legende ale gastronomiei românești: Gh. Vătafu și Dumitru Burtea

Am recitit, înainte de a scrie aceste rânduri, seria celor trei episoade ale interviului publicat în „România pitorească” în nr. 1-3/1990: „De la etajul 21, dezvăluirile unui maestru în arta culinară”. Două sunt reperele speciale ale dialogului purtat: evenimentele din decembrie 1989 (din ziua de 21, pe la prânz, și până în seara ajunului de Crăciun, d-l Vătafu n-a coborât de la etajul 21); afirmațiile și observațiile pe care le-a formulat despre Ceauşescu, căruia i-a fost bucătar. Și, anterior, lui Gh. Gheorghiu-Dej, ca și, ocazional, altor șefi de state. Sunt în aceste interviuri lucruri absolut extraordinare, pe care nu cred să le fi mai spus cineva atât de tranșant. Noi, în general, care am trăit acele vremuri sub teroarea unor demenți, suntem tentați să estompăm unele trăiri, gest ce ține, probabil, de o înșelătoare auto-protecție. Numai că uitarea nu-l face pe om nici mai înțelept, nici mai protejat, ci doar mai idiot… Pe asta și mizează toți ticăloșii care își dau arama pe față, după ce pun mâna pe hățurile puterii. Acum, sigur că regret că n-am dus la capăt un proiect pe care și l-a dorit, dar, fiind de un mare bun simț, n-a insistat, iar în ce mă privește nu știam pe atunci, ca și astăzi, în câte să mă împart… Apropo: m-aș bucura enorm ca un jurnalist tânăr să încerce o asemenea ispravă cu d-l Dumitru Burtea, o adevărată legendă a gastronomiei românești, a turismului nostru, în general.

Un interviu care merită citit (I)

Ani la rând, d-l Vătafu a publicat în revista „România pitorească” mai multe seriale privind istoria gastronomiei („Clio și tigaia”), rețete culinare, alte și alte însemnări. Din tot ceea ce făcea se detașau nu doar meșteșug, har înnăscut, ci și o bunătate neobișnuită. M-am bucurat mult când, cu circa un lustru în urmă, a venit la Gala Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România, unde i s-a înmânat o binemeritată „Diplomă de Excelență”, prilej cu care domnia-sa a spus, între altele, că primește premiul ca pe „un omagiu adus întregii bresle”. Modestia și sensibilitatea nu sunt printre cele din urmă virtuți ale acestor artiști – cel mai adesea neștiuți, nevăzuți – care dau viață unor „capodopere” atât de gustoase și, din păcate, atât de trecătoare…

Un interviu care merită citit (II)

Dar nu despre preparate culinare vreau eu să vorbesc în finalul acestor rânduri, pe care le-aș numi o „colivă” din cuvinte pline de respect, tristețe și veche prietenie. Prefer să fac loc, mai degrabă, unei întâmplări care, în una dintre întâlnirile nu prea demult, amintindu-ne-o, ne-am amuzat copios.

Un interviu care merită citit (III)

Era prin 1990 sau 1991. Mă trezesc la redacție cu un fost coleg de clasă la Liceul teoretic M. Kogălniceanu din Vaslui, secția umană, cum era pe atunci. La un moment dat, prietenul meu Sergiu P. (nu într-atâta de evreu pe cât și-ar fi dorit – provenea dintr-o familie mixtă) s-a stabilit în SUA. După „minunea” din decembrie 1989, se hotărăște să vină în țară. Ia avionul până în Germania, iar acolo închiriază un automobil cu care ajunge la Vaslui, la maică-sa. Holtei fiind încă, se apucă de petreceri și se încurcă nasol cu o țigancă (așa își spuneau romii pe atunci, iar la Vaslui, cel puțini, ei se împăcau foarte bine cu evreii). Îi promisese că o ia și de soție. Nu mai intru în detalii. Cert este că Sergio B. (își schimbase numele în SUA) nu numai că voia să scape de focoasa vasluiancă, care l-a băgat în sperieți cu frații ei, dar rămăsese și fără bani lichizi, ca s-o taie spre Germania. De unde să scoată „verzișori” cu cardul în România de atunci? Și iată, nepristan, Sergio și-a amintit de mine. Și m-a găsit. La rându-mi, mi-am adus iute aminte de d-l Vătafu. Și l-am găsit. Ne-a invitat să ne așezăm la o masă, la Etajul 21. După ce am așteptat vreo două ore – răstimp în care am beneficiat de nedezmințita generozitate a coordonatorului restaurantelor Hotelului Inter.Continental – d-l Vătafu a rezolvat problema: consumația unor persoane de la „Balada”, în loc să fie plătită cash la casă, a achitat-o din cardul lui Sergio. Când s-a făcut suma dorită, cu zâmbetul lui cald ne-a întrebat dacă dorim să mai „servim” ceva…Ce simple par, uneori, lucrurile! Realitatea este că Domnul Vătafu nu te lăsa niciodată în mijlocul drumului. Ba îți mai dădea senzația că tot el rămâne îndatorat. Și uite așa, americanul meu a cunoscut prima „întreprindere” capitalistă din România, grație unui OM cu totul admirabil, iar eu, scribul, atunci l-am văzut și auzit ultima dată pe fostul meu coleg de liceu, cu toate că, între timp, am ajuns de vreo trei ori și în SUA… Mai nou, Inter-Continentalul nu mai este Inter.Continental. Mai trec din când în când pe lângă acest hotel care a însemnat imens pentru turismul românesc. Nu mai merg însă cu capul pe sus, ca să-i văd noua firmă. Sic transit gloria mundi… Oricum, suntem neîntrecuți în a ne distruge valorile.

O fotografie istorică: Staful (o parte, desigur) Inter.Continental, „de ieri și de azi” (noiembrie 1992), la împlinirea unui sfert de veac de la semnarea contractului de construire a celebrului Hotel.

Bomboana de pe „colivă”? Versul lui George Coșbuc, singurul poet agreat de Ceaușescu, vers pe care îl repeta când se „încălzea” cu un pahar de Sâmburești ori Odobești: „Viața asta-i bun pierdut…” Apud Gheorghe Vătafu care, desigur, l-a cunoscut nedorit de mult și bine. Dragul de el, fie-i amintirea cum i-a fost și inima. Cel puțin..

Categorii: In memoriam

Etichete: ,,,,,,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.