Cuprins:
Pag. 5-6
Ce mai spun statisticile?
O radiografie a stării activității hoteliere din România – de Nicolae LUPU, membru AJTR
„Statistica este singurul tărâm sigur pe care un guvern prevăzător trebuie să întemeieze rațiunea reformelor sale.” (Dionisie Pop Marţian – la 19 ani, prefect al lui Avram Iancu, la 30 de ani, primul șef al Serviciului Statistic al lui Al. I. Cuza, la 36 de ani stins din viaţă; ce om!)
Deşi deciziile controversate şi stângăciile, îndeosebi la nivelul „organului de specialitate al administrației publice centrale” (citește „ministerului de resort”), nu lipsesc, turismul românesc merge înainte. Pentru că… înainte era mai bine! Dincolo de amarul joc de cuvinte, o sinteză a datelor puse în circulație în ultimii ani de către Institutul Naţional de Statistică (www.insse.ro) poate constitui un motiv de (auto) îmbărbătare. Mai nou, din aprilie a.c., prin Hotărârea Guvernului nr. 209, formal (?), „Institutul Naţional de Statistică se organizează şi funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului şi în coordonarea Prim-Ministrului”… (Citește continuarea în revistă).
Pag 8-11
Bachus și turismul
VINVEST Timișoara, 2018 – de Mihai VASILE SÂNGEALB
S-a împământenit ca înaintea Sfintei Sărbători a Învierii Domnului, de Paște, la Timișoara, Lucia Pîrvu să ne uimească, iar şi iar, cu deosebita manifestare pe care, cu trudă, o organizează şi care se numește „Salonul Internațional de Vinuri – VINVEST”, ajuns acum la cea de-a 15-a ediție. Cum reușește să adune laolaltă de la producători vestiți şi până la oameni care, poate, doar dintr-un hobby, fac vin deosebit de pe câteva hectare plantate cu viță de vie, câtă muncă şi câtă imaginație este nevoie pentru a face să-i reușească atât de bine un astfel de eveniment numai domnia sa ştie. Admir de fiecare dată faptul că doamna Lucia Pîrvu poate să vorbească atât limba făuritorilor de vin, cât şi pe cea a unui om obișnuit care, din dragoste pentru licoarea lui Bachus, au venit la Salon. Participă la lansări de vinuri, dar cu aceeași bucurie în glas îl îndrumă spre cunoașterea artei de a degusta vinul şi pe unul pentru care, până acum, butoiul bunicului, tatălui sau unchiului de la ţară a fost culmea vinului bun „făcut doar din struguri”!
Este al doilea an în care particip la Salonul de la Timișoara. Dacă anul trecut am mers mai mult pe la standurile cramelor de renume, dintre care nu puteau lipsi Cotnari, Jidvei sau Hermeziu, dar şi pe la Cricova sau Purcari, anul acesta am vrut să cunosc munca producătorilor mai mici, producători ale căror vinuri dacă le întâlnești întâmplător pe rafturile magazinelor nu prea ştii de unde să le iei!
Un prim popas l-am făcut la standul cramei Gabai… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11-13
Domeniile Lungu:
Vin și cultură
Păcatele tinereții. Scrisori, Madame Bleu, Mademoiselle Rosé… A consemnat Mihai OGRINJI
– Domnule director Vasile Lungu, sunteți mulțumit de actuala ediție a Vinvest, la care participați cu o îmbucurătoare consecvență?
– Da. Într-adevăr, suntem foarte mulțumiți, chit că Domeniile noastre au participat numai la ultimele patru ediții, din cele XV. E și normal, suntem un producător nou, cu o cramă nouă. Așadar, din 2015 până în prezent am fost prezenți în fiecare an.
– Cu ce noutăți ați venit la această ediție a Salonului de Vinuri de la Timișoara?
– Este vorba de un spumant realizat din soiul Chardonnay în varianta brut, natur și sec, un frizante din Chardonnay, „Madame Bleu”, și un frizante din Busuioaca de Bohotin (un soi cu obârșia în zona Iași – Vaslui) pe care l-am numit „Mademoiselle Rosé”.
– Foarte interesant. Zona Hermeziu nu e totuși un areal impus în circuitul vini-viticol național. Desigur,
deocamdată. E oarecum o noutate ca amploare. Care sunt începuturile Hermeziului?
– Într-adevăr, zona Hermeziu nu a fost cunoscută ca un centru viticol; dar în trecutul nu prea îndepărtat, centrul viticol Probota din Podgoria Iași era foarte bine reprezentată cu soiuri de vin românești și internaționale. Deci, Feteasca Albă, Feteasca Regală și Muscat-ul Ottonel erau la ele acasă. Odată cu lichidarea CAP-urilor au dispărut toate viile și atunci, la numai 10 kilometri de Probota, am înființat atât eu cât și un vecin o plantație de 250 ha și am reluat tradiția producerii strugurilor de vin și, bineînțeles, realizarea de vinuri în acest colț de țară…. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 14
35 de expozanți şi peste 230 de vinuri premium
ReVino Bucharest Wine Fair – de Emil STANCIU; foto: Liliana BECEA
Timp de trei zile, între 12 şi 14 mai, la hotelul Novotel din București s-a desfășurat cea de-a treia ediție a salonului de vinuri ReVino Bucharest Wine Fair. Aici, ca de obicei, s-au întâlnit proprietari de crame, somelierii de elită, reprezentanți HoReCa, ziarişti și pasionați de vinuri – mai bine de 1.500 de participanți – care au avut prilejul rarisim să deguste, la alegere, mai bine de 230 de vinuri premium de la 35 de crame şi importatori.
„Suntem la a treia ediție a salonului de vinuri Revino prin intermediul căruia ne-am propus să promovăm turismul viticol de la noi din țară și vinurile de calitate, dar consumate în mod responsabil”, spune Alina Iancu, managing director CrameRomania.ro și ReVino.ro. „Românii sunt din ce în ce mai interesați de vizitarea cramelor de la noi din țară, dar și descoperirea vinurilor potrivite pentru momentele de consum se află printre lucrurile de interes pentru ei. Iar noi adunăm în același loc proprietarii de crame, viticultorii, reprezentanții HoReCa și pasionații astfel încât informațiile să fie furnizate direct de sursă. Faptul că am reușit să devenim un salon de vinuri cu tradiție a fost confirmat atât de cei 35 expozanți, cât și de vizitatori, cu 20% mai mulți la ediția din acest an comparativ cu cea precedentă.”
Fiecare cramă a prezentat câte 7 vinuri premium, iar datorită faptului că acestea sunt din toate zonele țării, cei prezenți la eveniment şi-au putut face o imagine completă asupra a ceea ce înseamnă vinurile românești. Pe lângă acestea, au fost prezenți și doi importatori cu vinuri din țări precum Franța, Italia sau Spania, dar și din Lumea Nouă… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 15-16
O altfel de vacanță la malul Mării – Text și fotografii: Aniela și Adrian CASETTI (www.club-boreal.ro)
Astfel, an de an am pornit cu ei în tabere pe litoralul românesc: Neptun, Costinești, Eforie Sud, Gura Portiței, Sulina, iar de curând Acic Suhat. Da, Acic Suhat, puțin mai la sud-est de Capu Negru (sau Caraburun, un promontoriu înalt pentru geografia Dobrogei, împădurit și cu un aspect mai întunecat), la malul mării de altădată, acum pe malul Lacului Zmeica. Dar nu e litoral, veți spune.
Vă risipim îndată nedumerirea. În acest loc, în perimetrul localității Baia (în trecut se numea Hamangia) din județul Tulcea, de câțiva ani este un șantier arheologic. Acest șantier are drept obiectiv punerea în evidență a locuirii antice în teritoriul rural al cetăților grecești de pe litoralul românesc al Mării Negre. Deci avem litoralul.
Cu această ocazie am aflat că Cetatea Histria avea în jurul ei un teritoriu cu așezări mici, rurale, care asigurau necesarul de produse alimentare, la fel ca și celelalte cetăți de pe țărmul Pontului Euxin, precum și marile orașe din zilele noastre, bineînțeles cu un sistem economic adaptat prezentului, dar având la bază același principiu. (Citește continuarea în revistă).
Pag: 17-18
Juventus
Arcașii – de Maria Bianca STOICESCU
Dacă te-ai fi aflat cumva pe drumul forestier ce duce la Peștera Ialomiței, pe data de 22 iulie 2017, în jurul orei 18, ai fi observat negreșit două fete alergând de zor înspre peștera cu pricina, rugându-se una de alta să se miște mai repede.
– Fuugi!
– Încerc!
– Haide! Haide!
– !!
Mi-ar plăcea să pot să-ți spun că au trecut atât de repede pe lângă tine încât nici măcar nu ai apucat să le deslușești înfățișarea. Ți-ai fi pus mai puține întrebări așa. Cum însă graba lor nu era cea mai eficientă, ai avut timp berechet să te zgâiești la aparițiile șifonate. De la părul vâlvoi și puțin plouat, până la bocancii înnămoliți, toate indicau că nu au avut cea mai ușoară zi. Și totuși… uite-le râzând; e ceva ce le menține-n alergare.
Acum, că-ncep să se îndepărteze, poți băga de seamă și numerele de concurs prinse de rucsacii lor. “A-haa! Adică spre sosire se grăbesc așa! ”…Ei, nu chiar. Concursul e însă motivul ușoarei epuizări pe care încearcă s-o ignore. Oh, dar a meritat! Au pornit de dimineață în traseu, împreună cu Ana. Din Padina, au urcat spre Vf. Colții Obârșiei (2.480 m). Au urcat și-au tot urcat. Dar ce conta? Pe-o vreme așa frumoasă, cu un peisaj ce-ți încântă permanent privirea, n-ai decât să te toot urci. Popasurile sunt binevenite și ele, desigur. Cresc proporțional cu repetarea întrebării: „Da’ mai e mult de urcat?”. (Citește continuarea în revistă).
Pag: 19-21
Să vezi şi (aproape) să nu crezi:
Dărmănești, o destinație turistică veritabilă – de Mihai VASILE
După explorarea jurnalistică de anul trecut din comuna Mălini, județul Suceava, un grup de membri ai AJTR, la inițiativa și sub comanda d-lui Vasile Arhire, vicepreședinte al Asociației, a poposit, luna trecută, la Dărmănești-Bacău. Ce-am întâlnit aici, vă vom povesti în două numere succesive ale revistei noastre.
Când vine vorba despre Dărmănești primul lucru la care mă gândesc este rafinăria fondată în anul 1949 și tot ce s-a întâmplat cu ea după 1989: reducerea producției până în 1997, privatizarea din decembrie 1999, falimentul din 2003, cumpărarea ei de Rafo Onești din 2007, dezmembrarea și vânzarea la fier vechi începând cu 2013… Nume ca Hrebenciuc, Iacobov, Tender, și nu numai, refuză să dispară din memoria comună a celor care au trăit sau au auzit despre aceste evenimente. Sfârșitul rafinăriei a fost parcă tras la indigo cu finalul altor mari investiții pe care țara le-a pierdut, rând pe rând, după anul 1989: reducerea producției, reducerea personalului prin trimitere în șomaj sau la pensie, privatizarea, considerată la început de succes, alegerea prafului de clauzele, în general bune, ale contractului de privatizare, falimentul, vânzarea instalațiilor la fier vechi, pierderea banilor obținuți în păienjenișul firmelor „căpușă” apărute ca ciupercile după ploaie, cumpărarea din acești bani a unor lucruri inutile la prețuri de mii de ori mai mari decât cele corecte, paguba de sute de milioane sau de miliarde (de dolari) a statului – adică a noastră…
Și totuși, paradoxal, falimentul rafinăriei a adus – vrând-nevrând – schimbarea în bine a vieții locuitorilor care, din ce în ce mai des, reclamau poluarea produsă de procesul de prelucrare a reziduurilor și obținere a cocsului. Acum, că nu mai există industrie, nu mai există, poate, nici poluare!
Plimbându-mă prin oraș văd doar câteva blocuri dărăpănate care mai amintesc de timpurile în care acolo au locuit muncitorii care lucrau la investițiile comuniste. Dar și această imagine va dispărea pentru că, așa cum mi-a spus domnul primar Toma Constantin, proiectul de reabilitare a acestora este gata, iar constructorii abia așteaptă să se apuce de lucru. Majoritatea caselor sunt frumoase, luminoase, cu flori în grădină. Și oamenii sunt destinși, ceea ce mă face să cred că viața lor nu este chiar atât de rea precum se lasă să se înțeleagă, pe mai toate canalele media, că în România nu se mai poate trăi și munci, că numai emigrarea este soluția unui trai decent. Dați-mi voie să nu fiu de acord cu acest șablon… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 21-23
Magic Garden, o destinație fermecătoare – a consemnat Mihai OGRINJI
– Doamna Mariana Milea, mai întâi să traducem denumirea pensiunii…
– Este simplu: Magic Garden înseamnă Grădina Magică. Lumea nu știe, însă, de unde se trage acest Magic. Ei bine, de la numele meu, Mariana, și al soțului, Gică!
– De ce ați optat pentru turism când dumneavoastră puteați să alegeți profesii, să zicem, foarte plastice, artistice? Adică, aveți vocație pentru lucruri sensibile, aveți farmec, aveți multe, multe calități de actriță!
– Mulțumesc mult, e adevărat, dar la un moment dat se întâmplă că te alege și profesia pe tine, cumva. E un cumul de conjuncturi, de întâmplări, de oameni și fapte. Eu de profesie sunt economistă, am terminat ASE București. Dar recunosc sincer că nu-i ceva care să mă reprezinte. Nu cred că mi-ar fi plăcut și nu m-ar fi ținut nimeni la un birou înconjurată de cifre. Știți, pe vremuri, trebuia să te apuci de o facultate și era trendy să faci ASE-ul, fiindcă șansele de a-ți găsi o slujbă se arătau mai generoase. S-a întâmplat ce s-a întâmplat, vremurile s-au schimbat, eu facultatea am terminat-o, dar m-am dus către ceea ce simțeam eu că am chemare. Iar vis-a-vis de turism, nu m-am gândit niciodată că o să ajung în această zonă… (Citește continuarea în revistă).
Pag 23-25
Sașii, Sighișoara, Hameln şi Cheile Vârghişului… de Nicu JIANU
Pe la jumătatea lunii februarie a anului de grație 2017 hoinăream cu aparatul de fotografiat în mână pe străduțele strâmte și liniștite din burgul Sighișoara. Peste noapte ninsese și ulițele, copacii și acoperișurile caselor erau acoperite cu un strat subțire de zăpadă. Din Piața Cetății am coborât spre Turnul Croitorilor, am făcut câteva fotografii și apoi am luat-o pe o străduța ce urca ușor în pantă în direcția Bisericii din Deal.
Privirea mi-a fost atrasă de o siluetă ce se profila pe cerul plumburiu, deasupra acoperișurilor și hornurilor fumegânde, o siluetă umană reprezentând un cântăreț la un instrument de suflat, probabil un fluier, și o pasăre, probabil o mierlă, care părea să îl asculte pe cântăreț. Era, de fapt, un ornament metalic așezat pe un horn înalt și subțire, iscusit realizat. Cum nu mai văzusem până atunci așa ceva, m-am învârtit în jurul casei cu nr. 26 de pe str. Tâmplarilor, o casă mare, frumoasă, îngrijită, zugrăvită în galben și am fotografiat din mai multe unghiuri silueta cântărețului la fluier așezat pe hornul înalt. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 26-28
Pe 2 roți
Pe urmele vlahilor, spre Valea Timocului – de Lucian CRIȘAN
Am făcut împreună cu un prieten o tură în zona Cazanelor Dunării. Au fost 8 zile de pedalat, cu 560 km în total și vizitarea a două țări.
Ideea:
- În urmă cu 3 ani, după ce am citit cartea „Banatul Montan – Ghid Turistic” am mers cu câțiva prieteni în Banatul Montan. Excursia nu a fost lipsită de peripeții: am prins cod galben de inundații în zona Târgu Jiu, am avut un șoarece în cameră lângă Anina, ne-a plouat în cameră la Mehadia, au fost date altor persoane camerele rezervate la o pensiune de lângă Moldova Nouă. În ciuda acestor evenimente mai puțin plăcute, concluzia unanimă la nivelul grupului a fost că mai trebuie să revenim în zonă. Astfel, anul trecut, împreună cu Andrei ne-am pus pe pedalat în jurul Clisurii Dunării și în mare ne-am ținut de planificarea făcută de acasă. Totul a mers bine, nu au fost peripeții notabile cu drumul sau cu cazarea și nici cu bicicletele.
- În urmă cu ceva ani, citeam despre vlahii din zona Timocului. Informațiile între timp s-au adunat, la fel și interesul pentru zonă. Astfel, am inclus în tură și o deviație spre zona locuită de vlahi. Acest detour a meritat, zona fiind pitorească, oamenii primitori, iar momentul în care întâlnești un vlah care vorbește aceeași limbă ca și tine, însă „mai veche”, e de nedescris. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 28-32
Turismul românesc se află pe un drum care duce nicăieri…
Interviu cu d-l Aurel BORȘAN, președintele Fundației Amfiteatru din București – a consemnat Mihai OGRINJI
– Dialogul nostru, pornit odată cu numărul trecut al revistei, s-a întrerupt, stimate Aurel Borșan, după ce intraserăm binișor pe potecă de munte. Te știu ca pe un mare iubitor al Carpaților, al înălțimilor alpine în general, motiv pentru te-am rugat să stăruim ceva mai mult asupra „coloanei vertebrale” a României, a românismului. Adică a Carpaților, „muntele cel mai „răsucit” al Europei”, cum îl definea, între altele, savantul Simion Mehedinți în fabuloasa sa „Geographica”, apărută în urmă cu exact 75 de ani. Așadar, cum crezi că sunt abordați, astăzi, Carpații noștri sub aspect turistic?
– Eu cred că munții României, față de alți munți foarte puternici, înalți, cu altitudini impresionante, au, dacă ne referim și la turism, un specific cu totul aparte, generat de faptul că ei au fost foarte strâns legați de dezvoltarea și evoluția istorică a poporului român. În lucrarea pe care tocmai o pomeneai, autorul ei spune: „Dar, cu toată înălțimea lor mijlocie, Carpații românești au frumuseți de o mare originalitate și varietate.” Lucru la fel de adevărat precum precizarea pe care o face câteva pagini mai departe: „…În regiunea viilor și spre munte, sunt sate care, prin locuințele lor, pot sta cu cinste lângă cele mai de seamă din țările mai vechi în civilizație Părerea mea este că munții noștri sunt mult mai prietenoși, dețin un univers complex de civilizație proprie, iar programele de turism sunt mai mult decât obligate să țină cont de aceste realități și oportunități, în același timp. Asta mă îndeamnă să fac trimitere la conceptul „turismului responsabil” pe care tocmai l-am și dezbătut zilele trecute și care pune pe primul plan relația comunităților cu vizitatorii, cu turiștii. Și atunci, este de datoria tuturor actorilor din industria ospitalității să înțeleagă mai bine cât de importantă este relația românilor, a poporului român, a comunităților românești cu muntele. Și aici este o discuție care poate fi foarte larg desfăcută, pornind de la adevărul că în munți și-au găsit, în momentele grele din istorie, protecție și apărare comunitățile autohtone față de atâtea și atâtea invazii, la fel cum putem focusa pe perioada comunismului, când rezistența din munți a însemnat și ea ceva și nu numai pentru România. Toate acestea, sumar spuse, reprezintă un foarte mare avantaj pentru industria ospitalității pentru că produsul nostru turistic montan poate include în structura lui și partea asta umană, culturală și istorică cu mult mai relevantă decât în cazul altor munți unde sunt exclusiv tratați ca forme geografice cu altitudine mare, unde se poate schia sau se poate face alpinism sau alte sporturi alpine. La noi se adaugă această valoare umană, culturală, istorică. E important și în principiu foarte mult din ce se întâmplă în munte se întâmplă natural din acest punct de vedere. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32
Lecturi
Aurel Constantin PANFIL
Dincolo de Europa.
Însemnările unui călător împătimit
În calda Prefață pe care i-o dedică, Vasile Arhire preferă să nu abordeze în „registru critic” recenta carte apărută la Editura „Performantica”, ci stăruie asupra omului, stomatologului, personalității, prietenului A. C. Panfil, un „călător împătimit”, cum însăși coperta ne pune în gardă de la bun început. Sensibila demonstrație a faimosului jurnalist radio-TV(R) din Iași se încheagă cât se poate de convingător în ultimele rânduri cu care se mântuie Prefața: „…Volumul doctorului Aurel Panfil reprezintă un gest de prietenie pentru cunoscuți și pentru necunoscuți, oameni care nu vor putea ajunge acolo, deși și-ar dori-o. Este o reverență făcută pasiunii, plăcerii de a cunoaște și de a dărui.” Aici este esența: un scriitor cu har stăpânește totdeauna și exercițiul darului, al dăruirii, al „împrumutului de suflet”, cum obișnuia să spună cu bucurie și tâlc academicianul Valeriu D. Cotea, care a plecat în lunga călătorie în urmă cu doi ani. Dacă n-ar avea această virtute a generozității atunci de ce ar mai scrie? Mai ales că este vorba de o carte de călătorie. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 34-37
Convorbire cu un celebru alpinist
Vic Saunders: România – o țară în care vreau să revin! A consemnat Radu STOIAN
Victor Saunders s-a născut în Scoția, în orășelul Lossiemouth. Arhitect, scriitor, ghid momtan, alpinist de talie mondială. A început să practice alpinismul în munții Scoției și în Alpi în 1978 (în iarna acelui an reușea să urce Peretele Nordic al Eigerului!). A continuat cu munții înalți ai lumii, făcând ascensiuni (unele în premieră) în Caucaz, India, Pakistan, Nepal și Bhutan. În anul 1996, a devenit ghid montan profesionist, membru al UIAGM.
În anul 2004, a escaladat pentru prima dată Everest-ul, având la activ – până în prezent – un total de șase ascensiuni pe cel mai înalt vârf al lumii. În anul 2013, a încheiat circuitul “Seven Summits”.
A avut succes și ca scriitor, publicând „Elusive Summits” (carte care a câștigat în 1990 cel mai important premiu pentru literatura alpină – the Boardman Tasker Prize) și „No Place to Fall”. Împreună cu Mick Fowler, prietenul și camaradul său de coardă, a scris anul trecut “The Tribulations of Mick & Vic”. În 2018, Victor Saunders a vizitat România, fiind invitatul special al Festivalului de Film Alpin de la Bușteni. La momentul apariției acestui articol, Victor se află, din nou, într-o expediție în Himalaya! (Citește continuarea în revistă).
Pag. 38-43
Montana
Farmecul Apusenilor – de Dinu MITITEANU; fotografiile autorului
Este foarte dificil de a face o ierarhizare a munților după frumusețe. Dar e clar că Retezatul, Făgăraşii, Piatra Craiului, Bucegii (prin abrupturi, nu prin platou!), Ceahlăul, Ciucașul, Buila… s-ar situa în fruntea unui astfel de clasament. De fapt, primii trei enumerați de noi au ieșit pe aceste prime 3 locuri (poate nu am reținut bine ordinea locurilor 2-3) la un sondaj/poll organizat în urmă cu vreo 20 de ani la TVR Iaşi de Irina Păcurariu. Știm cu toții că fiecare munte are frumusețea lui, dacă nu ca întreg, în mod sigur prin unele „cotloane” ale sale, prin megaliți, cetăți de piatră, poteci înierbate şi curate, prin poienițe înflorate şi nepoluate, prin izvoare cristaline, prin cascade, prin liniște, prin mai puține sau absente intervenţii antropice intempestive. Fiecare munte merită parcurs măcar o dată în viaţă de către orice om care iubește Înălțimile. Unde se situează Apusenii – „munţii de lângă noi”- cum le mai spunem unii montaniarzi, care viețuim în județele limitrofe lor? Cred că pe undeva pe aproape de cei enumeraţi. Sunt munţi care au „ceva” ce nu au alții mai renumiți, mai înalţi, mai dificili, mai mediatizaţi; sunt munţi care oferă numeroase surprize. Multe nestemate au Apusenii: mirifica zonă Padiş, Scăriţa-Belioara cu ale sale abrupturi şi vâlcele „a la Piatra Craiului” şi cu florile ce i-au dus faima, Bedeleul, Colţii Trascăului şi Piatra Secuiului, Detunatele, Piatra Vâlcanului, Dealul cu Melci, Groapa Ruginoasă, peşteri cu sau fără ghețar, avene, râuri subterane, chei (Turzii, Râmeţilor) și cheiţe asemănătoare şi totuşi atât de diferite (Turenilor, Plaiului, Siloşului, Cetii, Întregalde, Găldiţei, Cibului, Glodului, Madei, Ardeului, Uibăreşti, Sighiştel şi altele), Podul Natural de la Grohot, cascadele Bihariei și altele. Dar în Apuseni ne încântă cam peste tot şi acele peisaje „dulci” cu „sate risipite pe înălțimi” – cum le-a numit Lucia Apolzan – „Doamna Munţilor”, despre care ne-au vorbit cu multă căldură şi admiraţie şi cei din Tara Moților şi cei din zona cetăților dacice din munţii Orăştiei (Târsa, Prihodişte, Ursici). Şi s-au bucurat că ştim cine a fost, că întrebăm de dânsa, că i-am citit cărţile inspirate de satele lor, de viaţa lor. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 44-46
Restituiri
Gicu Nicolescu – de Liviu COSMA, și Șerban SALCU
În după-amiaza zilei de 20 iulie 1946, patru alpiniști își strângeau mâinile și se fotografiau reciproc în Creasta Coștila-Gălbenele, după ce realizaseră în premieră Traseul celor Trei Surplombe din Peretele Gălbenelelor, cel dintâi de gradul V din munții noștri: Nicolae Baticu, Emilian Cristea, Sorin Tulea și Gicu Nicolescu. Primii doi sunt, în pofida destinelor cu totul diferite, personalități emblematice ale alpinismului românesc; Sorin Tulea, decedat în 2010, la 95 de ani, a fost „redat”, după 1990, contemporaneității, prin publicarea de către R.P. a volumului său: „Amintiri din războaie neterminate” și prin recuperarea unor documente (jurnal și fotografii) accesibile on-line.
Despre Gicu Nicolescu nu se cunoaște mai nimic. Și pe drept cuvânt. Trecerea sa prin viață a fost cu adevărat meteorică. La 6 ianuarie 1947, de Bobotează, în jurul orei 17, la mai puțin de 6 luni de la data când fotografia ni-l arată zâmbind fericit după premieră, o avalanșă l-a măturat, la 29 de ani neîmpliniți, pe Valea Jepilor. Cobora de la Cabana Brav (Caraiman). Era însoțit de fratele său, Nelu, și de cel care avea să-i devină, post-mortem, cumnat, Ion Salcu. Avalanșa s-a declanșat chiar la începutul coborârii, pe pantele din stânga hornului. Gicu era în față, legat în coardă. Ceilalți doi, în spate, nu se legaseră, coborau cu coarda în mână. Rostogolindu-se, Ion a reușit să se agațe în scurt timp de un brad stingher. Apoi a urcat din nou la cabană. Cei doi frați au fost duși până spre locul unde poteca traversează pe malul drept. Nelu a reușit să iasă la suprafață. Ca prin minune, nu era accidentat serios. A strigat și a căutat zadarnic, apoi a coborât cum a putut până la Bușteni. Se înnoptase. În pofida căutărilor stăruitoare din zilele, săptămânile și lunile următoare, trupul neînsuflețit al lui Gicu nu a fost găsit decât în luna mai, la topirea zăpezilor… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 48-50
Cheile Tişiţei, bijuterie de Vrancea – de Ioana STANCU
Despre Cheile Tişiţei din Munţii Vrancei mulţi au auzit abia anul acesta, – din păcate, circumstanța a fost tragică. Pe 3 martie, o avalanşă atipică a lovit Valea Tişiţei (Cheile Tişiţei), luând cu ea şi viaţa unei tinere. În general, zona (unde nu se depășesc 850 de metri altitudine) nu pune „probleme” – este considerată sigură, Cheile Tişiţei recomandându-se drept un „traseu de promenadă”.
Deşi poteca turistică este înconjurată de pădure, ea trece (pe porțiuni de 10-20 de metri) pe la baza unor potenţiale culoare de avalanșă, formate pe versanţi. Evenimentul de la începutul lui martie este, însă, unul izolat. În urma avalanşei, femeia a fost aruncată în râul adânc de un metru; peste ea s-a reașezat gheaţa, stratul fiind completat de zăpada și de copacii aduși de avalanșă.
M-am plimbat prin Cheile Tişiţei din judeţul Vrancea direct de pe înălțimile Ceahlăului, de unde admirasem piramida de pe Vârful Toaca (1.904 m altitudine) – care se formează în fiecare an, pe 6 august, în condiții de atmosferă clară.
Aşadar, suntem în Munţii Vrancei şi pornim din satul Lepşa, la 75 de kilometri de Focșani. Lepşa Vrancei ne ispitește cu o cascadă (Săritoarea Putnei), cu o mânăstire istorică (clădită inițial în 1774), plus o păstrăvărie şi cu… apropierea stațiunii Soveja. Ca să nu mai spun că aici s-a născut însăși balada „Miorița”! Legenda spune că la hotarul dintre Ţara Vrancei, Muntenia şi Ardeal a fost culeasă cea mai cunoscută creație epică populară din România. Mai mult, zona este una dintre cele mai bogate în ozon din România. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 50
Crâmpeie de istorie:
Cetatea Finiș – de Gino Mario CRĂCIUN
În apropiere de orașul Beiuș se găsește comuna Finiș. La circa 1 km de la ieșirea din localitate, pe un vârf de deal, încă se mai văd ruinele unei cetăți care acoperite de vegetație. Este cetatea Finișului. Construcția ei a început după marea invazie tătaro-mongolă din 1241, prima atestare documentară datând din anul 1244. Din poziția de unde a fost construită domina defileul Crișului Negru, rolul ei fiind acela de a apăra drumul aurului care venea de pe valea Arieșului și. Într-un document din 1291, se amintește că cetatea era în stăpânirea Episcopiei de Oradea. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 51
Obligatoriu de luat în seamă:
Seminariile despre avalanșe, CAR, 2008-2018 (II) – de Dan VASILESCU
La aceste prelegeri s-a pus accentul pe măsurile tehnice şi organizatorice privind prevenirea accidentelor montane prin educarea tinerilor în spiritul respectului pentru munte, prin alegerea judicioasă a traseelor alpine şi prin evaluarea corectă a riscurilor. În timpul deplasării în zone expuse căderilor şi a avalanşelor se recomandă luarea mai multor măsuri de siguranţă prin folosirea echipamentelor de salvare: aparate DAV, sondă şi lopată, în paralel cu echipamentele de alpinism: piolet, colţari, coardă, asigurări ş.a.
În paralel cu pregătirea tezei de doctorat, Anca a prezentat la toate aceste întâlniri date ştiinţifice legate de riscul de avalanşe din arealele masivului Piatra Craiului, Irinel a expus experinţa proprie pe care o desfăşoară zi de zi, 24 de ore din 24, la staţia meteo cota 1.500 Sinaia, iar Udo a făcut cunoscute datele adunate la staţia meteo Bâlea Lac, care stau la baza avertizărilor de risc de avalanşă. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 53
In memoriam Cuxi
Dragostea pentru munte – de Ioan PRODAN
Între munții României, Retezatul reprezintă o veritabilă perlă a Carpaților. Poate că nicăieri în lanțul carpatin nu sunt concentrate atâtea frumuseți într-un spațiu limitat și de aceea potecile Retezatului sunt străbătute, iarna și vara – de iubitorii muntelui într-un număr din ce în ce mai mare. Înălțimea crestelor și a vârfurilor de piatră, oglinzile lacurilor, sclipătul argintiu al văilor și al cascadelor, caprele negre, coloritul florilor, verdele brazilor și multe altele încântă privirea și îmbogățesc an de an sufletul și inima montaniarzilor. Toate aceste nestemate l-au atras de mic copil și pe regretatul Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi), student din Cluj-Napoca, tânărul care iubea muntele ca nimeni altul, această dragoste fiindu-i implantată de neconsolații săi părinți.
La 11 februarie 2018 s-au împlinit 35 de ani de când acest brav alpinist și montaniard a fost răpus într-o avalanșă pe Valea Pietrele din Munții Retezat. Muntele nu iartă când nu-l asculți și respecți, câteodată ni-i răpește dintre noi pe cei mai buni, pe cei mai îndrăzneți, pe cei mai constanți în ascensiuni, pe cei mai îndrăgostiți de aerul tare și curat al înălțimilor. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 53
In memoriam
Dragoste pentru munte
Între munții României, Retezatul reprezintă o veritabilă perlă a Carpaților. Poate că nicăieri în lanțul carpatin nu sunt concentrate atâtea frumuseți într-un spațiu limitat și de aceea potecile Retezatului sunt străbătute, iarna și vara – de iubitorii muntelui într-un număr din ce în ce mai mare.Înălțimea crestelor și a vârfurilor de piatră, oglinzile lacurilor, sclipătul argintiu al văilor și al cascadelor, caprele negre, coloritul florilor, verdele brazilor și multe altele încântă privirea și îmbogățesc an de an sufletul și inima montaniarzilor. Toate aceste nestemate l-au atras de mic copil și pe regretatul Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi), student din Cluj-Napoca, tânărul care iubea muntele ca nimeni altul, această dragoste fiindu-i implantată de neconsolații săi părinți.
La 11 februarie 2018 s-au împlinit 35 de ani de când acest brav alpinist și montaniard a fost răpus într-o avalanșă
pe Valea Pietrele din Munții Retezat. Muntele nu iartă când nu-l asculți și respecți, câteodată ni-i răpește dintre noi pe cei mai buni, pe cei mai îndrăzneți, pe cei mai constanți în ascensiuni, pe cei mai îndrăgostiți de Dragostea pentru
munte aerul tare și curat al înălțimilor… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 53-54
In memoriam
Geta Iftode – de Mihai CERNAT
Rudele le primești gratis, prietenii ți-i alegi.”, spunea preotul Valer Irimia.
Fiecare dintre noi, indiferent cine suntem, venim pe lume într-o familie. Familie care poate fi frumoasă, care se vrea a fi frumoasă, însă nu întotdeauna se întâmplă așa. Sunt destul de multe cazuri când, din varii motive, familiile se destramă. Însă și atunci când familiile străbat cărarea firească a timpului, lucrurile nu sunt tocmai pe roze; apar inerente disensiuni între rude, fie că sunt frați, părinți sau afini. Aceasta pentru că, până la urmă, suntem diferiți, avem pasiuni diverse sau abordăm altfel lumea înconjurătoare. Dar, la un moment dat, prin natura activităților și pasiunilor, fiecare dintre noi își poate alege prietenii și grupurile cu care să interacționeze în mod plăcut.
Pasionat fiind de munte, străbătând diverse poteci, am întâlnit tot felul de oameni. Cu unii m-am împrietenit. Așa am ajuns să-i cunosc pe cei din Clubul “Floarea de Colț” București. La vremea aceea nu exista internet, legăturile între oameni încă se făceau în mod clasic, cu prezentarea din partea unei terțe persoane. Însă a mai trebuit să treacă un timp până să devin un apropiat al Getei. Pentru că experiența ei de viață a trebuit să analizeze pe tânărul cam rebel, cu abilități alpine; mai întâi regretatul Vasile Ciobăniță mi-a evidențiat public trăsăturile mele de bun conferențiar în domeniul montan. Geta, împreună cu cercul ei de prietene, au sesizat și calitățile mele sociale. Ca atare, ea m-a invitat în anturajul lor – ce a devenit o a doua familie pentru mine. De fapt, noi cu toții formam o comuniune cu legături ca și într-o familie. Geta, prin caracterul ei blând ne domolea atunci când spiritele se mai aprindeau. Totodată, diplomația ei a fost și rămâne de referință, atât în cercurile restrânse, cât și la nivelul clubului; reușea să creeze canale de comunicare între diverși membri pentru o bună cooperare, aplana conflictele apărute inerent. Geta era genul de om pe care efectiv nu puteai să te superi… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 55-60
Prin munții altora
Svalbard, un paradis alb și sălbatic al schiului de tură, unde ursul polar e rege – de Florin BÎSCU
Dacă toate călătoriile încep cu o privire pe o hartă, călătoria mea a început cu un vis. Un vis de când eram mic și mă uitam la serialul tv „Toate pânzele sus”. Un vis în care îmi imaginam să călătoresc în zonele polare, cu o corabie cu multe pânze, să văd pinguini, morse, să întâlnesc urși polari și să văd eschimoși care vânează foci…
Visul a început să prindă contur în urmă cu 5 ani, când începusem să fac schi de tură cu un splitboard, un fel de snowboard adaptat schiului pe zăpadă. Atunci am întâlnit un elvețian care mi-a povestit despre planul lui de a naviga cu un mic yacht cu pânze în fiordurile norvegiene. Urma ca noi să urcăm cu schiurile dotate cu piei de focă pe o parte a fiordului și să coborâm pe urmă pe partea cealaltă, unde ne aștepta yacht-ul. Din motive financiare, planul nu s-a mai realizat, dar eu am continuat să visez. Între timp, am început să fac ieșiri
pe schiuri de tură cu Clubul Alpin Elvețian (CAS) și cu dragii mei prieteni, Dinu și Marlene Mititeanu. Ocazia s-a ivit anul trecut, în 2017, când l-am întâlnit pe Olivier, un inginer elvețian, mare călător și pasionat de schi de tură… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 61-62
Atlas
Români fără frontiere – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
„Un țăran dacă vine la București, tot țărani caută”, scria Marin Preda în Marele Singuratic. Prin analogie, aș spune că un român dacă vine la Madrid, tot români caută. N-aș minți prea mult, deși știu că e doar parțial adevărat, căci, dacă pleci de acasă, îți dorești să cunoști ceva nou. Ar fi, așadar, contraproductiv să te înconjori de conaționali. Cu toate acestea, mai devreme sau mai târziu, te trezești cumpărând produse de care ți-era dor, de la alimentara cu profil românesc și, ca printr-o minune, saltă inima-n tine de bucurie dacă-ți recomandă cineva vreun român destoinic, cunoscut ca bun medic, gastronom sau meșter priceput.
În dialog cu ei, printre primele întrebări pe care li le pui sunt cele legate de zona din care provin. E ca un fel de aruncare de nadă, o tatonare precaută.
Interesant este că mai puțin contează dacă interlocutorul tău e român, sas, ungur, șvab sau mai știu eu ce altceva. În schimb, vrei să știi dacă se trage din Moldova, Transilvania, Basarabia, Muntenia, Bucovina. De ce oare? O fi un reflex de împământare, moștenit din moși strămoși, ca o încercare de ancorare în ceva cunoscut, ca o căutare de capăt de fir, care să ne lege.
Cumva consolator e faptul că ni se pare firesc să ne identificăm ca apartenenți ai Patriei Române, chiar dacă provenim din zone diferite. Nimănui nu-i trece prin minte să se distanțeze formal de ceilalți români, aici, în Spania. Uniți în cuget și-n simțiri suntem, dat fiind statutul nostru de străini printre străini, în lumea largă. De ce să ne punem noi înșine bețe-n roate, lansându-ne în dubioase explicații în fața unui străin?
Abia privindu-ne de la distanță realizăm cât de puerilă pare controversa pe tema purității noastre de neam. Ba chiar hilară și amuzantă răsare, privită din perspectiva continentală sau chiar planetară, obsesia unor învederați „patrioți” locali, care exagerează avantajele sau dezavantajele anumitor partiții naționale. De la distanță realizăm inutilitatea oricărei dezbateri pe astfel de subiecte meschine, legate de istoria controversată a României sau de componența etnică greu de definit a poporului român. (Citește continuarea în revistă).
(Citește continuarea în revistă.)
