- Mihai OGRINJI
Am discutat îndelung cu d-l Nicolae Pupăză și înainte, și după întâlnirea de la Complexul olimpic de la Izvorani, petrecută în după-amiaza zilei de 23 septembrie. N-am scris nici un rând despre acel demers atât de necesar, aşteptând să treacă și Ziua Mondială a Turismului. A fost sau n-a fost, și la noi, o asemenea celebrare? După ce, anterior, aflasem că „Ministerul” plănuise un parteneriat cu FIJET-ul – cel cu merele de aur – , mi-am dat seama că nu poate fi vorba de o sărbătoare, ci de un fel de nesfârşit parastas în care industria ospeţiei din România îşi târâie zilele. Desigur, într-un fel sau altul, pe bani publici. Să fie primiţi, dacă de altceva nu suntem în stare… Trist este că atunci când cineva te ia de fraier (de prost, cum se spune tradiţional) atunci nu mai scapi de FIJET nici în ruptului capului. Mai cu seamă când în capul acestei profitabile industrii – la alţii, în alte țări! – se găseşte, ca dar al nu ştiu cui, un nepriceput sadea. Zicem doar aşa, ca să nu fim prea fruști…
Așadar, îngrijorat peste măsură de degringolada cu care se confruntă turismul nostru și în privința – sau mai ales a – forței de muncă, Nicolae Pupăză, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Naţionale , a tras un binevenit semnal de alarmă. Au răspuns cu prețuitoare responsabilitate câteva importante Asociaţii profesionale – FPTR, ANTREC, ba și AJTR -, formatori (cadre din învățământ și profesori universitari), angajatori din domeniu, restauratori și, nu în ultimul rând, sponsorul principal, de cursă lungă, și al acestui eveniment de la Izvorani – Jidvei, președinte: Claudiu Necșulescu. (Lucru întru totul admirabil, podgoria ardeleană duce mai departe frumosul parteneriat demarat de Cramele Halewood.) Fiindcă tot veni vorba de nume, să-i și amintim cu respectul care li se cuvine: Marilena Stoian, Dragoș Răducan, George Sorin Nicolescu, Sergiu Nedelea, Felicia Stăncioiu, Nicolae Lupu, Cornelia Toma, Florin Voica, Virgil Mănescu. Și nu numai dânșii. În centrul discuţiilor deosebit de aplicate s-au aflat ospătarii. Profesie cu totul onorabilă această „infanterie” a industriei ospitalităţii, cum se exprima d-l Pupăză, fiecare ospătar purtând în raniţă proprie și „bastonul” de maître d’hôtel.
S-au rostit adevăruri profunde, dureroase, chiar și derutante. Iată, ar trebui să ne pună pe jar faptul că tinerii români ocolesc pur și simplu această meserie. Asta în condițiile în care un ospătar poate câștiga lunar, în medie, circa 2.000 de euro! Deci nu motivaţia financiară lipseşte. Mai degrabă este vorba de o stare a lucrurilor extrem de brutală: românii, în general, nu prea au chef de muncă! Pe unii, şcoliţi profesional cu ani în urmă, inclusiv cu diplome câştigate la minunatul concurs „Trofeul Marian Bugan” – veritabile pașapoarte profesionale – îi întâlnești slujind oriunde nu te aștepți: de pe faimoasele vase de croazieră până pe la cabane cocoțate prin cei mai înalți munți europeni. Bașca dealurile și câmpiile lumii… Mai puțin, tot mai puțini însă în România. Și nu numai în turism. Nu poți să nu te întrebi: oare să ni se fi alterat ADN-ul în așa hal încât am devenit un popor nomad? O vreme, am fost tentat să dau crezare justificărilor de genul „românii pleacă din pricina mizeriilor din țară, a lipsei de perspective, a gunoaielor de politicieni etc.” Chiar eram tentat să zic că, iată, nu ne dăm seama că asistăm la un insidios soi de deportări în masă. Ceva de felul celor întâmplate după Marele Război, cu deportările în Bărăgan sau, și mai rău, cu zecile de mii de sărmani basarabeni expediate în fundurile Siberiei. Sunt, nu zic, suficiente motive de a-ți lua lumea în cap. Și-apoi, Dumnezeu știe când, să fii adus la rădăcini, doar pentru somnul veşnic. Dar cu asta ce-am rezolvat? Există cel puțin însă o „dublă” de motive, dacă nu și mai multe, o „triplă”, de a nu lăsa țara de izbeliște. Altfel, cum: noi, care rămânem în țară, suntem mai neajutorați la cap, buni doar de paznici de cimitire? Să nu înțeleg, oare, că Occidentul este mână în mână cu Cel de Sus, luând la sine doar pe românii buni, iar pe ceilalți, mai proști cum s-ar zice, uitându-i în vatra caselor părintești? Mă rog, las la o parte faptul că unii dintre cei plecați, revenind în țară, într-un fel sau altul, inclusiv on-line, țin să întărească, cu totul invers, zisele lui Brâncuși (pe care le parafrazăm): ați plecat proști și v-ați întors și mai proști… (Nu vreau să se înțeleagă că toată diaspora este așa; am prieteni, care trăiesc afară, de toată admirația. Dar văd și destui artiști, mai ales pe internet, care dau lecții stranii, ei fiind, cum se spune, bâtâ-bâtă). Nu știu ce mă face să cred că, dacă pe vremea comunismului, ar fi fost deschise graniţele așa, tam-nesam, nu s-ar fi produs, mai mult ca sigur, o asemenea hemoragie de români spre toate zările cu colaci pe creștet…
Dar să ne întoarcem la Izvorani. Ascultând intervențiile acestor minunați reprezentanți ai turismului nostru, profesioniști de elită, pomeniți mai sus, mi-a venit în gând vocea regretatului Marian Bugan, unul dintre proeminenții formatori – în sistem privat! – ai forței de muncă din turism. Ultima dată când a fost în redacţia României pitorești, îmi spunea: Domnule, noi avem de dus mai departe o tradiție excepțională. Închipuiți-vă că, în perioada interbelică, un restaurant cum este Capșa – că tot ne găsim la un pas de el – avea chelneri și bucătari care nu dădeau mâna, vorba vine, cu oricine. Asta fiindcă acolo – am citit pe undeva – au mâncat, zeci de ani, tot ce avea un nume în București și tot ce era străin cu vază. Performanţele pe care trebuie să le atingem le avem la îndemână, nu-i nevoie să le căutăm pe coclauri, la capătul lumii…
M-am bucurat să-l aud pe Nicu Pupăză, cum îi spun apropiaţii, care îi cultivă cu un rar devotament ideile, preocupările, memoria lui M. Bugan, spunând că „A existat o vreme când această profesie – de a cărei teribilă degringoladă ar trebui să ne înspăimântăm cu toții – reprezenta chiar o… înaltă dregătorie de stat! Mă gândesc, desigur, la paharnic. Din această viță nobilă, încoronată și cu diverse privilegii, care au rezistat în fel și chip peste veacuri – devenită între timp meseria de somelier – se trage, totuși, tradiționalul nostru ospătar. Priceperea și eleganța lui profesională au dat renume și onoare ospitalității românești. M-am documentat: ospitalitatea, oaspetele, ca și ospătarul, provin din latinescul „hospes” și ne duc imediat la sfântul cuvânt „omenie”. De unde și minunatul verb „a omeni”. Iar ospăţul pe care i-l oferi cuiva – român sau străin, nu contează – este în sine un argument dintre cele mai convingătoare în ceea ce privește omenia de care este capabilă o familie, o comunitate întreagă, un popor. Unul dintre importanții scriitori ai literaturii române a sintetizat arta de a pune în valoare virtuţile domeniului nostru printr-o metaforă extrem de expresivă: Vinul este mirele, iar mâncarea – mireasa; dacă nu le apropie o puternică potrivire de caracter, divorţul e inevitabil… Ospătarul, peste serviciile căruia veghează excelența unui maître d’hôtel, nu-i o simplă „curea de transmisie” între bucătărie (bucătarul șef) și „pivnicer”, pe de o parte, și clientul de la masă, pe de altă parte. Client care nu totdeauna este, să fim corecți, suficient de inițiat în arta de a mânca, de a bea un pahar de vin, de a le armoniza laolaltă. Rolul ospătarului este, neîndoielnic, și unul creativ, cu nuanțe educative, ba chiar și de fin psiholog.”
Cu o excelentă carieră în domeniu, preşedintele Asociaţiei Naționale Maître d’hôtel – ultimul concurs al „Trofeului Marian Bugan” s-a desfășurat la Jidvei, în toamna anului 2019! – știe prea bine cât de gravă este situația. Lăsăm la o parte Covidul, cu rolul lui absolut nefast și asupra turismului, „Problema este că ospătarii români dispar din restaurantele noastre – ca să folosesc un termen general -, fie că este vorba de orașe, de stațiuni turistice, de evenimente de amploare – munți, botezuri, conferințe și câte și mai câte altele. Un ospătar, o ospătăriță nu sunt totuna cu un șofer sau cu o bonă, să zicem. Înlocuitorii acestui personal cu „specialiști” de import, mai cu seamă din îndepărtata Asie, nu reprezintă o soluție viabilă. Desigur, handicapul comunicării este aproape prohibitiv: nu doar că nu cunosc, în covârșitoare măsură, noțiuni elementare de limba română, însă nici, cel mai adesea, de limba engleză ori ale altor limbi de circulație internațională. Apoi, aceste „cadre străine” – pentru care nutrim, desigur, sentimente de deplină înțelegere – sunt pur și simplu în afara culturii româneștii, ba și a celei europene, încât e ca și cum ai pune un budist să oficieze o nuntă într-o biserică ortodoxă, să zicem. Mi-e teamă că ar fi chiar o utopie să ne gândim la o formulă de „şcolarizare”, de pregătire a acestor „cadre” ajunse în România, și așa aflate într-un pasaj, într-un tranzit dorit să fie cât mai rapid…”
Ce este de făcut, ce facem fiecare? Lăsăm să se spargă țara? Sau ne întoarcem, cu toată responsabilitatea, de la vlădică până la opincă, la prea repede uitatul… Dan, căpitan de plai? Întoarcere, desigur, la modul metaforic. Cert este că fără ospătari și de bucătari, de somelieri, de maître d’hôtel autohtoni un restaurant, indiferent în ce colț al țării s-ar afla, nu mai are identitate, nu mai e restaurant. E ca o casă de oaspeți părăsită de proprietari, de gazde…
Simpozionul de la Izvorani este un început mai mult decât necesar. Mai cu seamă că Ministerul Antreprenoriatului și Turismului pare să fie atins, pur și simplu, de autism. Desigur, unul profesional. Aşteptând și auzind ecoul și al altor câtorva Asociații profesionale din turism, mi-e teamă că și acestea nu-s departe de o asemenea afecțiune. Sau, poate mai bine spus, ele preferă să ciugulească de acolo de unde le convine ori sunt lăsate să scurme… S-au coagulat atâtea bisericuțe, schituri, alte și alte conclavuri încât ideea unui demers cât de cât unitar întru trezirea la realitate a turismului românesc se arată ca o cauză aproape pierdută. Să dea Domnul să mă înșel…
