● Mihai OGRINJI ●
Nu trebuie să fii neapărat mare iubitor de munte ca, din când în când măcar, să-ți amintești de „Poveștile de la bradul strâmb” (M. Sadoveanu) sau de tragica premoniție a lui N. Iorga, prefigurată în poezia „Brad bătrân”. Nu mai vorbesc, desigur, de împământenitul obicei teuton al bradului de Crăciun – un fel de destin asemănător cu al mieilor sacrificaţi de Paști – sau brădulețul ce îl însoțește la cimitir pe tânărul plecat spre altă lume înainte de vreme. Există, fără îndoială, un cult al bradului la români, chiar și la cei care trăiesc mai departe de munte.
De foarte mulți ani am fost și eu legat de un brad anume, înalt, drept, provocator de blândă mândrie. Se găsea în stânga casei din lemn, parter, etaj, mansardă și demi-sol, de pe strada V. Alecsandri din Predeal. La o aruncătură de băț de pârtia de schi și o țâră, poate, mai mult de Cioplea. L-am îndrăgit din prima, chit că, uneori, îmi obtura privirea îndreptată spre Bușteni, spre Caraiman, spre Acele Morarului.
Anul trecut, prin ajunul Bobotezei, a fost o furtună puternică. A urmat un zgomot asurzitor, de s-a clătinat pământul. Bradul ce depășea 40 de metri înălțime și o circumferință de 3 metri și ceva s-a frânt… A făcut-o însă în modul cel mai… grijuliu cu putință. Dacă se răsturna în stânga peste casă – în care se găseau soția și doi nepoței – ar fi făcut-o sandvici. Dacă se prăvălea în dreapta, același destin l-ar fi avut și casa vecină. S-a dus însă spre stradă, blocând-o de-a curmezișul, până la intrarea în parcarea hotelului „Ursulețul”. (Până spre mijlocul anilor 2000, pe acest loc se afla un pâlc de brazi imenși, poate frați de-ai lui…) Paguba a fost minoră. Doar gardul a fost făcut țăndări. Putea fi mult mai rău. Dacă ar fi fost smuls din rădăcină – pivotantă la brazi, spre deosebire de cea a molizilor, cu „vene” de suprafață – casa ar fi fost pur și simplu excavată, scoasă din pământ. Că putea să cadă peste niște mașini, peste niște oameni, asta este deja o altă poveste. Mă rog, până la urmă, câți brazi nu pică victime ale furtunilor?
S-a întâmplat însă o ciudățenie, greu de explicat. Sau care poate nu are nici o explicație. Vărul soției, eminent profesor de pian, proprietar „majoritar” al imobilului – este vorba de Cristian Dumitrescu – tocmai mi-a trimis mai multe fotografii cu fețele unor „rondele” debitate cu drujba din trunchiul de circa 5 metri, rămas în picioare după prăbușirea bradului. Și ce să vezi? O întreagă suită de semne, un fel de „hieroglife”, de „cuneiforme”. Poate chiar un alfabet necunoscut, desigur. Nu poți rămâne indiferent la așa ceva, cu toate că riscul de a eșua pe pârtia ridicolului nu-i, poate, departe. Dar nu-ți trebuie timp lung ca să te întrebi: vor fi semnificând ele ceva ori se prea poate să fie rodul unor capricii ale naturii. Nu-i o noutate: adesea, unii arbori au „meșterit” în inima lor „mesaje” dintre cele mai stranii, ieșite la iveală cu totul întâmplător. Mai ales când butucii respectivi au fost despicați pentru felurite utilizări. Conturul unor cruci, chipuri provocatoare, simboluri, alte și alte „năzbâtii” greu de imaginat, altminteri. Totuși, de mesaje scrise într-un limbaj necunoscut parcă n-am auzit să plăsmuiască arborii până acum. Și încă ceva: „rondelele” – două la număr, groase de circa 15 cm – au pe fiecare față alte și alte „mesaje”. Așezate claie, „rondelele” cu „notele” lor par un „portativ”…
Îmi povestea profesorul de pian Cristian Dumitrescu – foarte migălos de felul lui și cu o aplecare aparte spre descifrarea lucrurilor stranii – că semnele pe care le vedeți în imaginile alăturate par să fi evoluat în ultimii 17 ani. Așa i-au ieșit lui calculele. Bradul – singurul din curte, ceilalți străjeri, la fel de impresionanți, făcând parte din neamul molizilor – avea în jur de două veacuri. Magu, cum îi spuneam noi mamei lui Cristi, partenera noastră la multe partide de jocuri de cărți sau remi, își amintea, cu ani în urmă, că pe la începutul anilor 30 ai veacului trecut, când începuse să-și petreacă verile și iernile aici, acest falnic arbore, și pe atunci, fusese „gâtuit”, la o oarecare înălțime, cu o sârmă. Ei bine, ruptura lui de anul trecut s-a produs tocmai din acel loc. „Semnele” pe care le puteți vedea se găsesc însă doar pe la mijlocul trunchiului rămas în picioare.
Dar nu numai atât. Magu, când avea vreo durere, indiferent de zona ei de atac, mergea la brad să se tămăduiască. Își rezema capul, piciorul, îmbrățișa bradul – atât cât putea cuprinde – și după circa 10 minute orice durere dispărea ca prin minune! Soția mea – când ne aflam la Predeal – a experimentat și ea această terapie, rezultatul fiind același. Aș mai adăuga și „binefacerile medicale” de care a beneficiat semnatarul acestor rânduri – cu nesfârșite și nu puține dureri de cap, și la propriu și la figurat – teamă însă mi-e să nu dau senzația unei derapări în râpa fandacsiilor. Un lucru este în afara oricărei îndoieli: bradul emana energii greu de înțeles; ca și „mesajele” din trupul lui. Și nu numai acest falnic brad, ci atâția și atâția „reprezentanți” ai Naturii în mijlocul cărora ne învârtim ca un ou într-o găleată – sterpi la cap, la simțuri ori alte organe receptoare – care ne fac bine fără să ne dăm seama. Dar de care ne tot îndepărtăm cu fiecare generație în parte.
Mai sunt și alte detalii care pot părea interesante. Problema este: avem de-a face cu vreun tâlc ori este vorba doar de o nevinovată joacă naturii. Sau a unor mici „vietăți” ori „spirite” cotropitoare. Discuția rămâne deschisă. Așteptăm provincia…
