- Mihai OGRINJI
Prin veacuri, Bucureștiul a fost generos cu toți cei care i-au trecut pragul, fie pentru câteva zile, fie pentru a se așeza cu traiul în vatra lui. C-au fost sărmani sau cu ștaif, aventurieri, borfași ori medici, rătăcitori, escroci ori hoți, prostituate, preceptori ori bone, Bucureștiul i-a „înfiat” pe toți. Când a încercat să se opună, Occidentul i-a băgat sula în coaste, pe care n-a scos-o nici azi. Uneori, comunități întregi s-au aciuat în București, ca și prin provincie, punând la cale proiecte pentru țara lor de obârșie, fapt care le-a și reușit adesea. Amintiți-vă de greci, de bulgari, de albanezi… Vreun semn de recunoștință pentru ajutorul primit? Să fim serioși. Dimpotrivă. Doar știți proverbul cu facerea de bine…
Un caz cu totul uluitor îl reprezintă armeanul Manuc Bei Mârzaian. S-a pripășit la București în 1806, venind de la Rusciuc, unde se născuse în anul 1769. Deținea deja o avere considerabilă, găbjită din afaceri de tot soiul, inclusiv ca dragoman (traducător) al Porții Otomane. În Balcani circulă, de sute de ani probabil, o zicere care e parcă un fel de crez-ștampilă în ceea ce privește o anumită abilitate: „Un grec face cât doi evrei, iar un armean cât doi greci”. Probabil că această formulă era și încă este adaptată în funcție de cine și în ce conjuctură o folosește. Ajuns la București în 1806, odată cu începerea războiului ruso-turc, Manuc cumpără imediat un teren din trupul Curții Domnești și în toamna aceluiași an începe construirea hanului ce avea să fie terminat doi ani mai tîrziu. Apropo: Palatul Curții Vechi, prin care au „domnit” o vreme și de-alde Pirgu, Pantazi ori Pena Corcodușa, se află într-o nesfârșită…
Ce sfori a tras acest „Ianus” Manuc până la sfârșitul războiului ruso-turc, mai ales în cârdășie cu generalii ruși, răstimp în care a devenit și Beiul Moldovei, vă puteți imagina: trădări, înșelătorii, un întreg cortegiu de mizerii specifice Levantului. Dragoman fiind, Manuc, într-o limbă bine știută de el, îi „traduce” cu tot avântul pe turci – de fapt, pe români – și face tot posibilul ca ținutul dintre Prut și Nistru, viitoarea Basarabie în limbaj rusesc, să treacă, prin pacea încheiată chiar în Hanul lui – luna mai 1812 – în stăpânirea Imperiului Țarist. Imediat după încheierea Păcii de la București, în anul 1812, Manuc a tulit-o la Sibiu, apoi la Viena, ca în 1815 să ajungă la Chișinău. S-a așteptat în tot acest răstimp să primească din partea Țarului o răsplată pe măsură. Nu s-a întâmplat chiar așa. Drept care cumpără la Hîncești, la circa 35 km de Chișinău, moșia și palatul unei oarecare prințese Dolgoruki.
Vă amintiți, presupun, de cronicile moldovenești cu zicerea: „Vodă, da, Hîncu, ba!” Serdarul Mihalcea Hîncu, fiindcă despre el este vorba, a fost cel care a întemeiat acest târg pe care Manuc îl găsește plin de evrei și armeni, de pivnițe adânci, de galerii și cotloane subterane, ce mai, infrastructură de negustori. Spiritul de comersant l-a împins pe Manuc aici, la răscruce de drumuri bătute de tot felul de caravane, căruțe, harabale, alte atelaje. Un vad bun, altfel spus. Desigur, ceea ce s-a renovat la Hîncești în anii 2014-2015, continuîndu-se cumva și astăzi, nu sunt construcții care să fi fost înălțate de Manuc, ci de urmașii săi. Fie că este vorba de Palatul în sine, Casa vechilului, Clădirea contesei ori de Castelul de vânătoare, de Turnul de veghe. N-avea când, fiindcă borfașul armean și-a găsit sfârșitul – bine meritat, spun unii – la 20 iunie 1817, printr-un „accident” de călărie. A fost înmormântat în Biserica Armenească din Chișinău.
Zeci de ani complexul de la Hîncești a fost lăsat de izbeliște, ruina încolțându-l din toate părțile. Însuși târgul, până în 1965, a purtat o vreme alt nume: Kotovsk. De unde denumirea? De la un bandit – Grigori Kotovski – născut aici, din mamă ucraineană și tată polonez, și declarat de bolșevici mare erou! Mă rog, treabă bolșevică… I se poate vedea mutra și unele lucruri care i-au aparținut într-o secție a muzeului deschis în Castelul Vânătorului. Statuie ecvestră avea mai demult în centrul Chișinăului, în fața unui hotel Cosmos…
Manuc este un precursor al unor personaje sinistre care ne-au pângărit țara, precum bulgarul Cristian Racovski ori evreica bolșevică Ana Pauker, cea care i-a cadorisit pe ruși, în 1948, și cu Insula Șerpilor. Hanul Manuc din București amintește, oricărui român nesmintit, hotelul Belvedere din Viena, unde s-a semnat, în august 1940, Diktatul prin care s-a răpit României Ardealul de Nord. (Cam așa au procedat „bunii” noștri vecini cu jaful asupra noastră; rușii, jumătate din Moldova și jumătate din Bucovina; bulgarii, jumătate din Dobrogea; sârbii, jumătate din Banat.) De reținut că și hotelul Transilvania din Cluj-Napoca a fost rebotezat, după ce a fost cumpărat de românul Josef Goschy, cu numele de… Belvedere. De ce această redenumire, nu cred că este greu de înțeles…
N-au fost puține ori simple avatarurile prin care a trecut clădirea ce poartă numele Hanul Manuc. Cutremure, ruinări, nenumărate schimbări de proprietari. Însă pe lângă felurite blasfemii, s-au derulat în sălile lui și multe evenimente legate de istoria oarecum normală a României. Altfel spus, s-au ținut aici nu numai nenumărate baluri mascate, petreceri deocheate – în București s-a trăit, cel mai adesea, ca pe Titanic -, spectacole de teatru, coterii de toate soiurile, ci și faimoase adunări populare, întruniri politice, s-au rostit discursuri înflăcărate (Barbu Delavrancea, Take Ionescu, Octavian Goga, Nicolae Filipescu), s-au luat importante hotărâri pentru viitorul României.
Prin 1862, Hanul devine proprietatea lui Lambru Vasilescu, care îi și schimbă numele în „Marele Hotel Dacia”. Om cu capul pe umeri. Este cât se poate de firesc dacă vă întrebați de ce nu i s-a păstrat acest nume, revenindu-se la vechea denumire, care reprezintă o batjocură pentru istoria românilor? Se putea face această minimă reparație fie și în ceasul al 12-lea, odată cu reglarea statutului și ultima renovare, de prin 2009, a acestui așezământ. Interesant este de știut, poate, și cine sunt actualii proprietari. Probabil că nu lipsesc dintre ei urmașii fanarioților, patrioți de pe la ’48, și diverse alte eminențe…
Foarte aproape de Hanul Manuc – sinistrul loc în care un venetic a vândut rușilor jumătate din Moldova medievală – se găsește, într-o stare de nedescris, fostul hotel Concordia. Aici, la 24 ianuarie 1859, Al. I. Cuza a fost ales domnitor peste ceea ce mai rămăsese din Moldova și Țara Românească. Înfățișarea dezastruoasă a acestui monument istoric ilustrează cu prisosință obrazul de porc sălbatec pe care îl au, de decenii întregi, edilii Bucureștiului, aleșii țării, toți cârmacii care ne-au stat și ne stau pe creștet. Iată de ce nu se poate face din coadă de câine sită deasă…
