Oșteni români la Budapesta, în septembrie 1919
- Mihai OGRINJI
Dacă ești prost, stai acasă, așa te îndeamnă o zicere românească. Rușii, în mod sigur, cu toată cultura lor panslavistă… mesianică, nu dețin, fie și ca parafrazare, această avertizare de bun simț. Asta și fiindcă, în mod tradițional, ei nici nu prea au avut garduri – o mică piedică în calea plecării spre invazii… (Cât am umblat pe ruta Moscova-Sankt Petersburg-Kiev-Nistru, chiar n-am zărit vreo gospodărie omenească cu gard…) Apoi, unde să se întoarcă după aceea, atâta vreme cât, și nu numai metaforic, rușii n-au plecat niciodată de la casa lor, ci de pe undeva, de pe oriunde. Și s-au înapoiat, dacă s-au mai întors, tot… undeva, ca s-o ia ulterior din loc. De veacuri, rușii – și nu numai armatele lor – s-au tot îndepărtat de ceea ce lumea civilizată consideră a fi termenul de casă. Însăși stepa, maica stepă, n-a mai rămas ceea ce a fost. De sute de ani, Rusia nu-i altceva decât o monstruozitate nomadă care se tot lărgește, se tot lungește. Huruie precum gazele în mațul gros. Și la ce maț și la cât gaz au…
Ei bine, într-una dintre serile trecute – ehei, ce seri erau cândva la Moscova pentru părinții celor care astăzi, la noi, îi țin hangul lui Putin! – un așa-zis istoric glăsuia cu o balcâză seriozitate că, vezi Doamne, nu prea știm cât de multe teritorii au „abandonat” rușii, după ce le-au ocupat. Adică, n-au vrut să le țină la sine, pentru sine. Adică, mai mult s-au retras, decât au invadat… Poftim? Domnul Adrian Cioroianu, fiindcă despre el este vorba, emană pe la televizoare tot soiul de istorisiri ridicole. A devenit un neîntrecut producător de false tratații de istorie. Încăpând din ce în ce mai greu pe sticla televizoarelor, domnia-sa își lăfăiește tot mai în larg șezutul între două lotci, legănându-se într-o stranie autosuficiență. Să ne înțelegem: domnul Cioroianu, că altfel n-am cum să-i spun, făcea afirmația de mai sus în contextul în care armatele rusești, sub „miraculoasa” presiune ucraineană, fugeau cu tancurile între picioare de pe la Harkov și de pe unde mai erau goniți. Adică, se retrăgeau… acasă. Așa cum, deduc – dar nu sunt sigur, ținând cont de logica „istoricului” nostru – că procedaseră hoardele stepei după 1990, părăsind RDG-ul și celelalte țări socialiste, pe unde mai belfereau, România fiind, cu anul 1958, cap de coardă al acestui flux-reflux al „denazificării” avant la lettre… Nu mai lungesc vorba: „istoricul” nostru este o veritabilă balastieră de istorii penibile. Toate acestea, după ce a compromis cam tot ce se putea compromite pe unde a trecut, inclusiv pe la Ministerul de Externe. Desigur, ca ministru…
La externe, și nu numai, a fost tot ca ministru și filosoful Andrei Marga. Prestațiile politice ale domniei-sale au fost jalnice. Cel puțin. Iată că zilele acestea, cu ombilicul racordat la propaganda rusă au ba, domnul Marga reamintește câteva adevăruri cu totul la locul lor. Ucraina – este în afara oricăror îndoieli – deține „frontiere nefirești” (operă, desigur, a lui Stalin și Hrușciov). De la noi, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța, sudul Basarabiei, insula Șerpilor; de la polonezi – Galiția. Las la o parte Ungaria – țară predestinat să fie mică, însă mare în lăcomie – ori Rusia, care și-a făcut o Ucraină după chipul și năravurile ei. Este ceva inedit în aceste realități care se cunosc și se discută de mai bine de 80 de ani, de pe când Ucraina nu era stat de sine stătător, cum n-a fost de veacuri și de veacuri. Practic, niciodată; poate, cumva, doar ocazional. Altceva este mai important: propaganda rusă, chiar prin însuși primul ei dement, a recunoscut pentru prima dată, în gura mare, că Ucraina are sub ocupație (barbară-n.n.) teritorii românești! A, nu-i momentul oportun să spui lucrurilor pe nume? Păi, și pe timp de pace și pe timp de război, credeți că ucrainenii au obosit vreo clipă să distrugă pe românii pe care îi țin în captivitate? Desigur, rușii trebuie izgoniți la… casele lor. Asta nu înseamnă însă că revendicarea – măcar teoretică – a pământurilor pe care le țin sub ocupație este musai să aibă vreo legătură cu vreo oportunitate anume. Am văzut că, nu de mult, Polonia nu s-a sfiit să le amintească de tragicul episod Katyn, fără să se producă nepristan vreo inflamație. Așadar, filosoful clujean – conservă sau preparat proaspăt, Dumnezeu știe – a rostit și el un adevăr istoric și nimic altceva, iar tot felul de neisprăviți îi sar în cap. Inclusiv anemicul și înstrăinatul Minister de Externe și-a deschis gura aiurea. Ce să mai spun în contul acestui Minister de un nemăsurat dezinteres față de pământurile și românii din jurul României? Îmi vin în gând niște vorbe care se rosteau, pe când eram copil, prin jurul Vasluiului: irigația fără ploaie e ca (x)ula fără (x)oaie… De unde atâta ploaie, de unde atâta irigație?
De stepă sunt și vecinii noștri vest-nordici. Afirmația filosofului de la Cluj-Napoca cum că Transcarpatia ar trebui cedată Ungariei mi se pare fără… logos, ca să spun așa. Numai cine n-a fost la nord de Tisa poate susține o asemenea eroare. O parte din acest teritoriu este locuit de români (cărora nu li se acordă cetățenie română; li se dăruiește, în schimb, atâtor borfași antiromâni de dincolo de Prut!). În perioada interbelică, acest teritoriu a aparținut – pe drept, pe nedrept, este de discutat – Cehoslovaciei. De ce nu-l revendică Slovacia, eventual, asta nu știu. Ungaria, ce-i adevărat, a ocupat regiunea în 1938, cu concursul lui Hitler. Astăzi, V. Orban dă din coate pe lângă Putin. Ce mai contează că rușii au ocupat Budapesta în 1956. Până la urmă, se pare că stepa la stepă trage… De fapt, plastic vorbind, Ungaria îmi apare – fie că e vorba de habsburgi, fie de ruși – ca un cotei care se ține de o căruță cu coviltir, lătrând în dreapta și-n stânga. Astăzi, ea joacă rolul Albaniei din anii comunismului; aliata Chinei împotriva URSS-ului. Viktor Orban este o „ediție nouă” a lui Enver Hogea, cuplat cu Rusia contra Uniunii Europene. A fi slugă, cu alură de erou, e o vocație care nu răsare pe toate drumurile…
Apropo de zicerea românească: dacă ești prost, stai acasă. Adică, nu ieși în lume, nu umbla pe drumuri. Din nefericire, drumurile noastre sunt cumplit de aglomerate. Ca și ecranele televizoarelor…
