România pitorească nr. 3/ 2022 (510)

• Pag: 2

• Pag: 3 și 44

• Pag: 4-9

• Pag: 10-11

• Pag: 12-13

• Pag: 14-19

• Pag: 20-23

• Pag: 24-26

• Pag: 27-29

• Pag: 30

• Pag: 31-36
• Montana
• (Un pic mai) departe de lumea dezlănțuită – Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR

Suntem în plină vară, restricțiile pandemice par să fi devenit istorie şi iarăși ne întrebăm unde şi cum să ne petrecem binemeritatele zile libere, de vacanță, de concediu. în general, destinațiile excesiv de aglomerate, peste „capacitatea de primire a teritoriului” deşi evident că îl au pe „vino-ncoace”, ar trebui trecute mai jos pe lista priorităților fiecăruia. Sigur că merită și ele, cu prisosință, văzute şi cunoscute, însă a insista în direcția acelorași locuri nu „trădează”… prea multă imaginație. Una este prezența punctuală la festivalul de muzică Untold şi alta este petrecerea vacanței.

Anul trecut, în vârful de sezon, la sfârșit de săptămână – potrivit presei – timpul de așteptare în coloană, pe Transfăgărășan, sau la rând, la Canionul „7 Scări”, cu intrarea în traseu la Dâmbu Morii, a atins şi două ore. Aglomerație greu de crezut şi în Bucegi, la stația de telecabină de la Babele şi la Sfinx, dar şi pe traseul (lejer) de până la Caraiman. Mare aglomerație şi la nivelul parcurilor tematice create mai recent, precum parcul de aventură de pe domeniul Casei Comana (jud. Giurgiu); Dino Parc Râșnov; arealul de distracții din Valea Zânelor – de la Porumbacu de Sus, din județul Sibiu, de la poalele Făgăraşilor – de-acum, pe lângă Castelul de Lut, cuprinzând parcul Povestea Calendarului, cu „12 căsuţe de poveste”; Dinosaur World Transylvania – din satul Sânpetru, comuna Sântămăria-Orlea, din apropiere de Hațeg.

Pe litoralul românesc, în afara aglomerației de pe plajă, realitățile evidențiază, îndeosebi în sud, un anume gen de improvizație… de sezon, nu neapărat încurajatoare. Deși aranjamentul „all inclusive” a luat avânt şi nu mai constituie „rara avis”, şi în acest domeniu se înregistrează jumătăți de măsură. De exemplu, animația, în sensul consacrat de mult chiar și un pic mai la sud de Vama Veche, de exemplu la Albena, în Bulgaria, continuă să fie mai mult o excepție, dacă nu o curiozitate. Pe alocuri, mai ales la 3*, masa (unt cu marmeladă, omletă, piure de cartofi, sifon…), deși în sistem bufet, amintește de mâncarea de cantină: corectă, dar fără să atragă în vreun fel. Dacă n-ar fi concurența (bat-o vina!) de la sud și de mai departe… Nici camerele vechilor hoteluri nu sunt întotdeauna străine de aparența izului de mucegai. Iar prețul unui pachet la un hotel de 3* s-a dovedit egal cu cel al unui hotel de 4* de la Sunny Beach. Condițiile însă, sincer, nu erau deloc comparabile. În fine! Situația litoralului românesc merită un foileton…

Citiți continuarea în revistă

• Pag: 37-40
• Prin munți, altfel
• De la CASCADA PUTNA, la BALVANYOS – de Sorin BOCIOACĂ

Ne angajăm pe drumul spectaculos al Văii Putnei. Șoseaua urcă hotărât prin Pasul Mușat şi trece de cealaltă parte a munților. Parcurgem podișul ardelenesc după vastele şi abruptele singurătăți. La Ojdula suntem întâmpinați, în curți, cu drapel autonomist. Munții Vrancei, hotar vechi, a rămas limită geografică, istorică şi, se susţine, una de civilizaţie. Traversăm depresiunea Târgu Secuiesc, inclusiv oraşul omonim, curat şi impecabil, apoi rulăm spre popasul de noapte.

Balvanyos este capăt de drum. Un liman montan, împădurit, însingurat. Aici șoseaua se isprăvește. Muntele şi-a recăpătat, în fine, suveranitatea. Staţiunea era copleșită înainte vreme de năvala turismului de masă. La ce resurse balneare deţine, ar merita acum, cu siguranţă, un alt statut. Natura intactă, liniştea deplină îl recomandă ca aliat nesperat în lupta cu stilul de viaţă auto-distructiv. Deşi măruntă, localitatea şi-a prezervat o tradiţie şi o personalitate aparte. Nicio construcţie nu stânjeneşte prin opulenţă sau prost-gust. Omul e în deplină armonie cu pădurea. Singura verticală acceptată este cea a arborilor, liberi să se înalţe atât cât vor pofti. Se lucrează cumpănit, ardeleneşte, la propăşirea stațiunii. În centru, se observă un pavilion finalizat, cărămiziu. Se vrea, bănuim, complementar bazinelor de cură externă, pe cale de edificare. Speranţa renaşte, aşadar, pentru hipertensivii care nu-şi pot permite serviciile resortului exclusivist. Cei cu plămânii afectaţi găsesc aici remedii eficiente, salvatoare. Aerul sublim este elementul-surpriză care vine de hac maladiei planetare…

Citiți continuarea în revistă

• Pag: 41

• Pag: 42-43

• Pag: 45

• Pag: 46-47

• Pag 48

• Pag: 49-51
• Duhul muntelui și cărțile
• Profil alpin: Radu Stoian – de Dinu MITITEANU

Puţini alpinişti şi căţărători români au aflat de el, căci e unul dintre cei „din grosul plutonului”, nu are „performanţe”, s-a limitat a se căţăra cu un prieten în trasee de gradele 3-5 şi a parcurs cu ghid şi trasee de dificultate mijlocie în Alpi. N-a fost legitimat la nici un club, deşi la refugiul Coştila i-a cunoscut pe mai mulţi. Îl ştiu doar cei care citesc revista „România pitorească”. El însuşi – adresându-se cititorilor revistei Rp – afirmă că: „Rândurile publicate s-au născut din îngemănarea a două pasiuni constante în timp: lectura şi alpinismul”. Şi tot el însuşi afirmă despre sine că: este „an armchair mountaineer” („un alpinist de fotoliu”), cum s-a auto-definit Robert Marshall, un medic australian care a avut o contribuţie definitivă la lămurirea controversatelor evenimente din 1954 de pe K2″.

În revista Rp, de câţiva ani încoace, Radu publică articole extrem de bine documentate despre mari aşi ai alpinismului mondial. Mai ales despre veteranii care au primit renumitul trofeu „Pioletul de Aur” pentru întreaga lor activitate: Walter Bonatti, Reinhold Messner, Doug Scott, Chris Bonnington, Jeff Lowe, Wojciech Kurtyka şi alţii…

Citiți continuarea în revistă

• Pag: 52-53
• Alpinism
• Carte de vizită – de Radu STOIAN

Şi dacă am vorbit despre primul traseu de alpinism, am să închei cu ultimul, pentru a mă apleca, apoi, către cea de-a doua pasiune, lectura. În toamna lui 2015 (aveam 49 de ani) am plecat cu un prieten mai tânăr cu ani buni, foarte bun cățărător, către Zermatt. Dorința lui ar fi fost să urcăm pe Matterhorn, după ce renunțaserăm, cu câteva luni înainte, la un plan ce includea Mont Blanc-ul. Ne lega o prietenie de câţiva ani – tind să cred, sinceră – şi ne rodaserăm prin traseele de alpinism (căţărare) din Coştila, Postăvaru, Piatra Craiului şi Făgăraş. Am ajuns în Elveţia la un sfârşit de septembrie şi toată lumea ne-a spus că în zilele pe care le aveam noi la dispoziţie condiţiile nu ar fi fost ideale pentru Matterhorn. Obiectivul în sine nu ne-ar fi depăşit din punct de vedere tehnic, dar nu cred totuşi că am fi putut ajunge pe vârf chiar în orice condiţii, întrucât ambii eram la prima ieşire de acest gen şi nu aveam deloc experienţă în alţi munţi decât ai noştri. Am hotărât să ne repliem către Monte Roşa, făcând însă înainte o tură de aclimatizare pe Breithorn. Totul a mers perfect până în ziua decisivă, atunci când, de la patru mii de metri, a trebuit să ne întoarcem din drumul nostru către vârful Dufour (Monte Roşa, Pointe Dufour, 4.634 m). Mi-am asumat imediat şi în totalitate ratarea obiectivului şi nu am căutat să dau explicaţii nesincere sau să îmi acord circumstanţe atenuante, l-am fost chiar recunoscător prietenului pentru că a avut forţa de a renunţa atunci când ne aflam la o distanţă relativ mică de vârf. Poate că dacă ar fi insistat să continuăm cu orice preţ, coborârea ar fi fost mai complicată – nu aş spune dramatică – şi am fi fost expuşi unor riscuri mai mari. Ceea ce m-a afectat extrem de mult a fost faptul că nu a reuşit să accepte şi să digere insuccesul. Este adevărat, poate că a investit speranțe mari în acea ascensiune, poate că dorea mai mult decât orice să şi-o treacă în palmares, nu ştiu. Cert este că am plecat prieteni şi ne-am întors neprieteni, străini unul de celălalt. Se spune că nici un vârf nu merită sacrificiul extrem, dar, în egală măsură, nu cred nici că o nereușită ar trebui să atragă după sine ruperea, definitivă, a unei prietenii. Din păcate asta s-a întâmplat între noi şi, cu părere de rău spun, până în momentul în care o avalanşă i-a fost fatală, nu am mai avut ocazia unei explicaţii, a unei reconcilieri, nici măcar a unei strângeri de mână…

Citiți continuarea în revistă

• Pag: 54-57

• Pag: 58-60

• Pag: 61-63
• Răspântii cu bătaie de cap și de pământ
• Kondratievul verde – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

„Suntem mai inteligenți decât delfinii – sau măcar decât bacteriile?”, se întreabă retoric un medic şi cabaretist din Germania (Dr. Eckart von Hirschhausen), îndrăgit pentru campaniile sale amuzante de popularizare a științei. Pornind de la un banal experiment școlăresc, ajunge să ne explice în doi timpi şi trei mişcări un mecanism al naturii: stagnarea. Îngrijorătorul fenomen apare nu numai la organismele vii, ci afectează şi economia mondială şi, implicit, întreaga planetă. De altfel, după părerea sa, ne-am oprit deja din creştere, doar că n-am observat, sau, dacă am observat, o punem pe seama altor cauze.

Experimentul de care aminteşte dânsul presupune prelevarea unor minuscule particule din interiorul cavităţii bucale, pe care le depunem într-un mic vas de laborator. Pentru început nu se întâmplă nimic, dar cu timpul substanțele nutritive puse la îndemâna bacteriilor de pe beţigaşul nostru înfăşurat în vată trezesc apetitul minusculelor vietăţi, provocându-le înmulţirea. Dintr-o bacterie apar două, din două se fac patru, şi aşa mai departe. Ca în orice creştere exponenţială – după cum bine s-a putut vedea în pandemie – procesul debutează lent, pentru ca mai târziu să dobândească o dinamică halucinantă, scăpând de sub control. În cazul experimentului de la ora de chimie, elevii observă pe viu cât de repede se umplu vasele Petri cu culturi noi.

Dar, totuşi, bacteriile acelea nu se pot extinde la infinit. În culmea gloriei, o baghetă nevăzută le dă un semnal şi brusc se opresc toate din creştere, practic la unison. De ce? Motivele pot fi dintre cele mai diverse: fie nu mai au loc, fie li se termină nutrienţii, sau temperatura nu le mai prieşte, sau umezeala creşte etc. Concluzia: orice creştere are un sfârşit.

Dacă extrapolăm, considerând planeta ca suport al creşterii noastre exponenţiale, e firesc să ne întrebăm cine ne va opri din expansiune, din moment ce resursele sunt limitate, iar „bacteria-om” nu pare să aibă vreun duşman natural, întrebarea care se pune este: ne putem baza pe ideea că am avea o cultură mai avansată decât cea a bacteriilor care, chiar dacă dispar din eprubetele aruncate la gunoi, renasc şi se înmulţesc mai departe prin alte medii propice? Dar oare pe noi cine ne „cultivă”? Dacă murim aici, mai apărem prin alte părţi, eventual pe alte planete? Aici discuţia îmbracă deja tente filosofice, aşa că e mai bine să revenim la firul iniţial…

Citiți continuarea în revistă

• Pag: 64 și 40