● Mihai OGRINJI ●
M-ar interesa, desigur, câți dintre cei care au auzit de „România pitorească” au în vedere revista cu acest nume și câți se gândesc la cartea pe care o publica, în 1901, Alexandru Vlahuță (născut pe 5 septembrie 1858, la Pleșești – Vaslui). Este în afara oricărei discuții că precumpănitori, în zdrobitoare măsură, sunt cei care își amintesc de volumul premiat de Academia Română în urmă cu exact 120 de ani. Dacă cei care răspund afirmativ cum că au habar de acest titlu au și ținut sub ochi cartea (sau revista), asta este o altă poveste asupra căreia n-are rost să insist.
Fără a-i diminua din virtuți, „România pitorească”, nume destul de insolit în epocă, a beneficiat de premiul Academiei și grație referatului de susținere făcut de Barbu Delavrancea, cu funcție importantă în înaltul for al artelor și științelor. Între cei doi clasici, dacă pot spune așa, a fost una dintre cele mai puternice prieten. Bun prieten amândurora le-a fost și pictorul Nicolae Grigorescu, cel care a ilustrat „România pitorească” cu reproduceri ale unora dintre lucrările sale. Nu știu dacă și ediția princeps a beneficiat de acest privilegiu, fiindcă n-am avut bucuria ca măcar să o văd. Am, printre „vechituri” la care țin foarte mult, doar ediția a II-a, care nu are nici o legătură cu pictorul stabilit la Câmpina, și ediția din 1904, la care contribuția lui Grigorescu este anunțată chiar pe copertă. De altfel, ulterior, Vlahuță avea să-i dedice lui N. Grigorescu o carte întreagă despre viața și opera lui, lucrare care n-avea să mai primească însă onoruri din partea Academiei… Ce superbă legătură între aceste personalităţi ale culturii, dar și turismului românesc! Aș mai adăuga și că în decembrie 1918, Vlahuță semna în publicația „Dacia”, sub titlul „Devastatorii”, un fulminat articol prin care îi înfiera cu întreaga mânie pe „sălbaticii dresați”, care nu erau alții decât nemții ocupanți care arseseră casa lui Nicolae Grigorescu. Este vorba de casa din Câmpina care reprezenta „nu numai un tezaur al artei, ci și o parte din demnitatea noastră națională.” Tot în acest oraș prahovean, același destin cumplit avuseseră, din cauza acelorași barbari teutoni, și Castelul Iuliei Hasdeu, și casa doctorului Istrati…
Au existat vremuri când cartea pe care o invocăm, ca și autorul ei, desigur, s-au bucurat de un succes aparte. „Școala – scria G. Călinescu – privește cu venerație „România pitorească” și „Pictorul N. Grigorescu”, prezentare, una, a priveliștilor țării, monografie a unei opere picturale, cealaltă”. Școala de astăzi, din păcate, altă literatură vântură prin clasele ei… Cu toate acestea, Al. Vlahuță rămâne un deschizător de drumuri și la propriu și la figurat. Iar „România pitorească” parcă își sporește prospețimea mesajului cu fiecare recitire în parte. Merită să încercați!
(În loc de explicații pentru imagini, în general: regretăm calitatea lor. Motivele sunt ușor de dedus…)
