- Mihai OGRINJI
Ioan Slavici (1848-1925) și-a trăit ultimii ani din viață în târgul vrâncean Panciu. Consecvent simpatiilor sale „chezaro-crăiești”, Slavici nu numai că n-a părăsit Bucureștiul ocupat de armatele germane spre sfârșitul anului 1916, ci și-a pus și „scrisul” în slujba precursorilor nazismului. N-a fost singurul intelectual român cu o asemenea atitudine. Într-un fel sau altul, toți și-au decontat opțiunea (decont cu totul minor față de tragediile pe care aveau să le meșterească, după nici un sfert de veac, ocupanții bolșevici, pentru întregul popor român. Mai puțin, desigur, colaboraționiștii, trădătorii, infectații cu virusul roșu..). După o scurtă recluziune, Slavici avea să se autoizoleze la Panciu – nu știu dacă îl chinuia conștiința -, trăind ultimul capitol al existenței sale (1918-1925) în „casa din vii”, proprietate a uneia dintre fiicele sale – Lavinia (Lavrinia) – căsătorită cu colonelul Gheorghiu. (Casa nu mai există, decât în fotografii de epocă. Se pare însă că va fi reconstruită. Și asta cât de curând.). Așa a fost să fie: s-a născut într-o zonă viticolă (Șiria, din Podgoria Aradului) și și-a încheiat socotelile pământești tot într-un regat al lui Bachus (Podgoria Panciu).
Admiratorii lui Slavici (și, pentru scrierile pe care ni le-a lăsat, chiar merită să aibă cât mai mulți), iubitorii literaturii și culturii românești (din păcate, tot mai puțini) probabil că știu că aici, în casa din vii, Slavici și-a așternut pe hârtie multe amintiri, volum pe care avea să-l publice cu un an înainte de deces. Importante, mai cu seamă, sunt paginile închinate colegului său (am îndoieli că i-a fost chiar bun prieten) din anii studenției vieneze, ca și de la ziarul Timpul (și nu numai lui), din care G. Călinescu, în mai cunoscuta sa ”Viață a lui Eminescu” avea să se înfrupte cu lăcomie, uneori uitând să mai pună și ceva ghilimele…
Fiindcă tot veni vorba, Ioan Slavici a trăit cam dublul vieții lui Eminescu…Ioan Slavici a dorit să fie înmormântat la schitul de maici „Brazi”-Panciu. Ceea ce s-a și întâmplat după sfârșitul său pământesc din 17 august 1925. Cum, uneori, locul de veci nu totdeauna este chiar de veci, trupul neînsuflețit al importantului scriitor român n-avea să se odihnească prea mult în ograda acestui schit. Vă reamintim că un destin asemănător a suferit și Liviu Rebreanu, care a fost strămutat, după o vreme, de la Valea Mare (Argeș) la Cimitirul Bellu… Nu-mi este clar, n-am încă dovezi care să certifice anul în care a avut loc dezgroparea lui Slavici. Unii iau ca reper perioada imediat următoare de după cumplitul cutremur din noiembrie 1940, când târgul Panciu a fost trântit de pământ mai mult decât orice altă localitate românească. Desigur, și schitul Brazi a fost făcut praf. Numai că lăcașul s-a întremat încet, încet, a viețuit mai departe. Și dacă n-au plecat cei vii de acolo (în speță, măicuțele), nu văd de ce tocmai morții s-ar fi grăbit să părăsească locul…
Această „minune” avea să se întâmple, totuși, sub… comuniști. (N-ai cum să nu te împiedici de ei, ca și de habsburgii după care „notalgesc” unii nătărăi, care tot le invocă binele pe care l-au vărsat asupra românilor. De fiecare dată ei uită să ia în calcul nenorocirile pe care le-au produs și continuă să le producă, și unii și alții, asupra românilor, asupra identității noastre.Din care, probabil, nici nu ne vom mai reveni vreodată. Ei nu se întreabă cât de mult ne-a costat și continuă să ne coste bruma de așa-zisă civilizație austriacă; jaful pe care ni l-au exersat nemțește, veacuri la rând, strălucește cu toată nesimțirea în Viena, cea care n-a obosit a se „pui” în Viene („Beci-uri”) mai mici prin mai toate colțurile fostului imperiu.) O „minune” tipică acelor ani, acelui blestemat regim, a avut, totuși, loc.
Și schitul Brazi-Panciu, alături de atâtea alte mânăstiri, a fost închis în anul 1959, iar măicuțele – izgonite din chiliile lor. La scurt timp, avea să fie dislocat – este o convingere pe care o voi verifica reîntorcându-mă, cât de curând, în orașul Panciu – și acest clasic al literaturi române, cum am învățat la școală că i se mai spunea. De atunci – sau, cine știe, poate mai dinainte – Ioan Slavici a fost reînmormântat în cimitirul bisericii Sf. Apostoli Petru și Pavel din Panciu (cimitirul orașului).
Noul loc de veci al lui Slavici se învecinează cu un nume celebru al orașului. Este vorba de cavoul lui Adolf Căpățână, doctor în drept și farmacist, primar de toată isprava al Panciului în vremea mareșalului Ion Antonescu. Mai mult. Tatăl lui Adolf Căpățână, Toader Căpățână, i-a fost coleg de bancă lui Mihai Eminescu la Cernăuți… Și cum, uneori, locul de veci, fie el și mai nou cumva, nu totdeauna este chiar de veci, nu la mulți ani după cele întâmplate în decembrie 1989, între Șiria Aradului și Panciu a apărut o dispută pe seama… osemintelor lui Ioan Slavici… Continuarea acestei mai puțin obișnuite povești (ca și încercările de introducere în circuitul turistic al „brandului” Slavici, al orașului Panciu, în general) o puteți citi în paginile revistei România pitorească, care va ieși de sub tipar al sfârșitul lui Gustar.
