Cuprins:
Pag. 7-9
Călătorie prin (statistica) ținutul(ui) Neamț – și nu numai
Țară, țară, vrem… turiști! #șîeu! – de Nicolae Lupu, membru AJTR
Încet, dar (sperăm că) sigur, turismul românesc face progrese. După o depresie de 30 de ani, anul 2018 a marcat atingerea unui nivel istoric al numărului de sosiri de turiști, altfel spus al numărului de persoane cazate: nivelul de 12,8 milioane de sosiri este superior anului 1988. În 2002, numărul de sosiri scăzuse la 4,8 milioane, pentru ca în 2010, la nivelul extrem al crizei, să fie de 6,1 milioane. Valorile sunt stabilite pe baza lucrărilor editate de Ministerul Turismului și Institutul Național de Statistică. Evident că indicatorul sosiri de turiști/ persoane cazate reunește toate intrările în stabilimentele de cazare, indiferent de motivul călătoriei – mai mult sau mai puțin turistic (plăcere proprie, sănătate, afaceri, familie etc.). Ulterior, după criză, aproape toți indicatorii activității turistice au cunoscut o evoluție ascendentă: numărul de vizitatori străini la frontieră și numărul de stabilimente (unități) de cazare au crescut accentuat, în timp ce numărul de locuri de cazare, rata ocupării locurilor (gradul de ocupare a locurilor) și numărul de înnoptări s-au relansat și ele. Face excepție durata medie a șederii, ajunsă la doar 2,2 nopți. În 1988, durata medie a șederii era de 4,0 nopți, dar din 2001 descrește continuu. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 10-11
Gala AJTR
Cultură, credință, ospeție – sinergii turistice profitabile– de Aurel BORȘAN, președinte al Fundației Amfiteatru, prim-vicepreședinte al AJTR
Turismul se situează pe locul trei în lume în privința angajărilor și este o industrie în continuă dezvoltare, care n-a fost afectată nici de crize, așa de tare ca alte domenii, și nici de alte reculuri pe care societățile le-au suferit cel puțin în ultimele zeci de ani. În același timp, trebuie să fim realiști ca să înțelegem în ce situație este România. Dacă în anii ‘70 țara noastră era pe locul 15 în lume la primiri de turiști, în momentul de față România nu mai este în nici un clasament. E pe ultimul loc în Europa, iar în plan mondial – pe locuri foarte modeste. Trebuie să înțelegem, pur și simplu, în ce situație ne aflăm. Nu e bine, nu e rău, e loc de dezvoltare, e loc de muncă. Pentru că, gândiți-vă, în România vin aproximativ două milioane de turiști străini. O țară normală din punct de vedere turistic, medie la nivel european, contează atunci când numărul de turiști care intră este egal cu numărul de locuitori din țara respectivă sau ceva pe acolo. La noi, este cam de zece ori mai mic numărul de turiști străini decât numărul de locuitori. Fac o socoteală foarte simplificată și dau niște exemple ce par, poate, rudimentare, dar ele sunt reale. Contribuția turismului în România la Produsul Intern Brut este sub 2%. Media europeană este în jur de 10%. Ei bine, acum putem începe discuția asupra felului cum poate să crească turismul. În primul rând, cred că a reduce cauzele turismului foarte jos din România la infrastructură înseamnă să blochezi discuția pur și simplu și să te liniștești spunând „Da, domnule, din cauză că n-avem drumuri destul de bune nu avem turiști.” Nu este o discuție serioasă. Părerea mea este că nu îndrăznim, nu avem curajul să discutăm lucrurile care influențează cu adevărat în bine sau în rău turismul. Mai întâi, ar trebui să analizăm care sunt condițiile unei destinații mai mari sau mai mici – România sau un județ sau un oraș – pentru ospitalitate. Să vedem care sunt, dar să discutăm cu oameni care știu, oameni din cercetare, din educație, oameni care înțeleg treburile astea. Din păcate, nu facem dezbaterea asta decât ocazional și ciupim câte un pic, câte o idee, și plecăm mai departe și spunem că nu avem infrastructură și din cauza asta nu merge treaba. Nu este adevărat. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 12-14
Interviul nostru
Romanul, ca un copil care prinde culoare în obraji… Convorbire cu domnul Lucian Micu, primarul municipiului Roman – A consemnat Mihai OGRINJI
– Când spuneați că ați ajuns la Roman, domnule Micu?
– La vârsta de 18 ani, eu bârlădean fiind, am plecat la facultate la Iași. Prin anul III mi-am întâlnit viitoarea soție, după care am terminat studiile. Ne-am căsătorit în același an cu încheierea studenției, în anul 1998, și „măritându-mă” la Roman am început o nouă viață, aceea de familie. Ulterior, s-au născut cele două fete tot aici în Roman și atunci am luat decizia de a mă implica în viitorul acestui oraș. La început am fost o vreme consilier local, după care director într-o societate a Consiliului Local Roman. Începând cu anul 2012, am fost vice-primar al municipiului Roman până în anul 2017, când am intrat primar interimar și, ulterior, la alegerile parțiale, am câștigat voturile cetățenilor.
– Vă mai amintiți cum arăta Romanul pe atunci și care au fost primele impresii?
– Romanul era în bună măsură un oraș similar Bârladului. Asemănător din punct de vedere al culturii, al tradiției și al istoriei, asemănător și din punct de vedere al dezavantajelor reformei administrative din 1968 și, de asemenea, asemănător și ca infrastructură. Pe atunci, Romanul era un oraș muncitoresc, un oraș industrializat, numai că încetul cu încetul economia de piață și-a pus amprenta foarte mult pe Roman și orașul a început să devină din ce în ce mai gri, din ce în ce mai trist. Foarte mulți tineri care plecau din Roman la studii nu voiau să se mai întoarcă. Plecau, cum se spune, unde vedeau cu ochii, foarte multe persoane ajungând și în străinătate. Au fost realități care m-au determinat să mă implic în politică și în viața administrativă a orașului. Odată cu alegerile din 2008, toate lucrurile s-au schimbat în bine, rezultatele s-au văzut în următorii trei – patru ani, orașul a început să fie viu, a început să fie dinamic, a început să prindă culoare în obraji, dacă vreți, ca un copil care se însănătoșește după o perioadă de gripă, după o boală. Sigur că pentru a schimba evoluția unui oraș este nevoie de timp. Ei bine, una dintre prioritățile mele a fost și este aceea de a reîntineri orașul. Tinerii, pe lângă un loc de muncă, pe lângă posibilitatea unei cariere, pe lângă locuință, au nevoie și de viață socială. Eu am început să dinamizez foarte mult viața culturală, viața socială a Romanului. Foarte multe evenimente se întâmplă aproape săptămânal în Roman, evenimente care satisfac cât mai multe gusturi. De aceea profitând și de o conjunctură economică favorabilă, în condițiile în care Romanul a început să se dezvolte consistent sub acest aspect, foarte multe familii de tineri se mută cu totul în municipiul nostru. Și vă dau un singur exemplu, dacă e să ne raportăm la unele discuții pe care le-am avut cu agențiile imobiliare: dacă în trecut pentru închirierea unui apartament se stătea o lună, o lună jumătate spre două luni, în momentul de față un apartament nu așteaptă pe piața închirierilor mai mult de o săptămână, ceea ce înseamnă un interes crescut pentru acest lucru. Noi, în ultimii zece ani, am construit în Roman 11 blocuri, blocuri de locuințe ANL, blocuri de locuințe sociale și, în continuare, facem acest lucru. Chiar din acest an se încep lucrările pentru un ansamblu de locuințe, 20 de locuințe pentru medici. Avem un Spital Municipal de Urgență în Roman, un spital care este foarte bine dotat. În ultimii ani am investit foarte mult în aparatură, avem medici pregătiți și în continuare dorim să atragem acești medici tocmai oferindu-le posibilitatea unei locuințe la Roman în vederea creșterii calității actului medical… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 16-20
Veşnicii încoronate
Comana – de Mihai OGRINJI
Cine nu cunoaște sau n-are încredere în farmecul special al câmpiei să meargă în județul Giurgiu la Comana, la Drăgănescu, la Izvoarele, la Oinacu, la Greaca, la Clejani, la Herești. Și nu numai. Puterea captivantă a acestor locuri a fost și este dată, în chip dominant, de apele pe malurile cărora s-au dezvoltat aceste sate prin veacuri și de istoria care le-a marcat în chip spectaculos existența. O istorie lipsită de blândețe, calea dintre București și vadul Giurgiului fiind, pentru unii voievozi, scena unor bătălii năprasnice purtate de Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, dar și de Armata Română în Primul Război Mondial, iar pentru alți domnitori, un drum al Stambulului, drum fără întoarcere, precum cel, din urmă cu 305 ani, al lui Constantin Brâncoveanu.
Este o vale care ne amintește și de Mihai Eminescu, străbătând-o spre călătoriile lui cu vaporul la Marea cea Mare (la Giurgiu muncise în port în vremea neliniștitei sale adolescențe), de Al. Vlahuță, de Ion Simionescu și atâția alții. Revenind nu știu pentru a câta oară la Comana, mi-am amintit de una dintre primele descinderi pe care am făcut-o la începutul anilor *80, cu redactorul șef-adjunct de atunci, Toma George Maiorescu. Existând o înlesnire a acelei vremi pentru scriitori și artiști plastici, Tomiță sau TGM (cum îi spuneau colegii) și-a cumpărat o casă („de creație”) la Comana, megieș cu Ana Blandiana și Romulus Rusan, ca și, prin preajmă, cu alți condeieri bucureșteni sau „personalități ale epocii”. Există, într-un circuit turistic, „casa muzeu” a poetului Gellu Naum. Tot prin acei ani, împreună cu scriitoarea Anda Raicu, o mare iubitoare a ținuturilor lacustre și, implicit, a pescuitului, ne-am strecurat cu noaptea în cap, pe o cărăruie, prin stufăriș, ajungând la un promițător ochi de apă. Aprinzându-ne, preventiv, câte o țigară, repede am aruncat undițele întru ispitirea carașilor, plăticilor, roșioarelor, ciortanilor. Numai că mult mai rapizi l-a întâlnire s-au arătat țânțarii. La un moment dat, un veritabil nor al acestor „lighioane” ne-a îmbrăcat din cap până în picioare, de-abia reușind să scăpăm cu o fugă demnă de o întrecere olimpică… Acum, din foișorul mânăstirii Comana încerc să aproximez cu privirea locul acelei teribile ambuscade – nemaiîntâlnite de atunci nici prin stufărișul și păpurișul Deltei Dunării… Peisajul și, curios, ospitalitatea lui sunt cu totul altele! Și-i trecut de miezul zilei, și-i căldură mare, mare, și, înainte de a ajunge aici, am umblat și pe malul Neajlovului… Îl am lângă mine, aici, în foișorul ce amintește de lucrările și stilul arhitectonic brâncovenesc, pe ghidul mânăstirii, monahul Ghelasie (Anania). Cu privire blândă și vorbă cumpănită, dânsul – săpânțean de baștină – îmi dă multe și interesante lămuriri: de la obligativitatea de a fi supus, fără minimă crâcnire, rânduielilor mânăstirești la coloanele de piatră ale pridvorului – doar doi dintre ei fiind originari, de pe vremea ctitorului Radu Șerban -, de la hrisovul lui Vlad Țepeș și Sala Tronului ori bibliotecă, cu o veche colecție a Dicționarului Larousse, la încântătorul mobilier sau pianul de la intrarea în Casa Domnească, la alte și alte amănunte ce nu te pot lăsa indiferent. Nu-s prima dată între pereții acestei zidiri despre care au lăsat temeinice însemnări ilustre personalități: Paul de Alep, Cezar Bolliac, Nicolae Iorga, Regina Maria, ca să dau doar câteva exemple. Le-am citit prin timp, punându-mi tot felul de întrebări, adesea, din felurite pricini, nereușind să ajung la mal, mai cu seamă când a fost vorba de ctitoria dintâi a lui Vlad Țepeș, care s-a risipit în totalitate, de locul unde domnitorul a fost trădat de boieri, de decapitarea ori mormântul lui… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 21
Litoral 2019
Un tur cu Eximtur – de M. O. BROD
Ani, zeci de ani la rând, deschiderea sezonului estival era prefațată de un tur al Litoralului, finalizat cu o conferință de presă, la care participa „un autocar de ziariști și fotoreporteri”. Vă puteți imagina că la sfârșitul anilor *70, ai veacului trecut, un charter cu jurnaliști italieni, însoțiți de cel mai Martini dintre Martini – de pe atunci au apărut și umbrelele cu marca vermutului italian și pe la terasele noastre – au bătut Litoralul nostru de la un capăt la altul, spre a recomanda concetățenilor lor, în cunoștință de cauză, țărmul românesc al Pontului Euxin? Nu mai insist, spre a evita vreo suspiciune că bat câmpii… Spun însă repede că la ultimul tur al Litoralului – organizat de Misterul Turismului sau Autoritatea Națională pentru Turism, cum s-a mai chemat el – am participat cu mai bine de un deceniu în urmă. În fruntea noastră, a jurnaliștilor, a fost doamna Lucia Morariu, președinte al ANT, pe atunci, pentru scurtă vreme. Numai că, de atunci, bunul obicei al deschiderilor de sezon s-a pierdut pe drum… S-a întâmplat însă să primesc o invitație la un tur de Litoral, cu o săptămână înainte de 1 Mai, de la… Eximtur, faimoasa companie de călătorii a doamnei Lucia Morariu, companie care a celebrat, de puțin timp, un sfert de veac de existență. Excelentă idee, mi-am zis, și tocmai așa avea să se și dovedească până la sfârșit. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 23-28
Colocvii Rp
Prin cenușa imperiilor… – Convorbire cu d-l dr. Nicolae Dimache, alpinist, cercetător, scriitor – A consemnat Mihai OGRINJI
Dacă i-ai cunoscut, nu poți să nu-i respecți, să-i admiri. Sunt onești, dârzi, luptători neînfricați, dornici de performanță. Într-o excelentă lucrare apărută în 1997, coordonatorii ei – Stelian Brezeanu și Gheorghe Zbuchea – i-a numit, pe bună dreptate, „Românii de la sud de Dunăre”. Țările sud-dunărene, cele balcanice în general, le-au dat câte un nume adesea peiorativ – cuțovlahi, țințari etc. Cu o existență pe cât de tumultoasă, pe atât de nedreaptă, aromânii, armânii, macedoromânii, vlahii, valahii etc., cum li se mai spune, dețin o istorie întristător de puțin cunoscută. Prin veacuri, comunitățile lor au fost asaltate cu sălbăticie de statele în care ele își duceau traiul, ca veritabili băștinași, asimilarea lor forțată petrecându-se și astăzi cu aceeași înverșunare fie că este vorba de Grecia și Bulgaria, de Albania sau Serbia. Aromânii au statutul de minoritate doar în Macedonia de Nord! Să mai facem vreo comparație cu privilegiile celor 19 minorități din Parlamentul României? Aromânii din sudul Dunării, din fostul Imperiu otoman, s-au bucurat cu adevărat de atenția Statului român doar pe vremea Regelui Carol I, ei beneficiind de un consistent sprijin – școli în limba română, biserici etc. – în tentativa de a-ș i păstra identitatea… Cu o istorie cumplit de puțin cunoscută, la fel de puțin știută este și contribuția aromânilor în cele mai diverse domenii ori țări. Doar câteva exemple: E. Averoff, N. Dumba, Gh. Sina, E. Godju; dar și Octavian Goga, Frații Mihail, T. Capidan, Lucian Blaga, Toma Caragiu, Maica Tereza (după tată); sau Nicolae Dabija (Chișinău), Stere Gulea, Gică Hagi, Simona Halep…
– Domnule Nicolae Dimache, aflând că tocmai ați venit din sudul Dunării, mi-a zburat gândul la titlul unui film de dinainte de 1989: Prin cenușa imperiului. Sigur, am putea spune imperii, fiindcă nu doar cel Habsburgic, ci și, mai ales, cel Otoman se detașează când este vorba de aromâni. Unde ați întâlnit prima dată această comunitate specială, insuficient cunoscută și prețuită de autoritățile românești, de la preluarea puterii de către comuniști și până în zilele noastre?
– La Metsovo, ortografiat și Mețovo. Numele aromân originar este Aminciu. Sunt foarte mulți aromâni acolo. La Metsovo am fost în urmă cu 30 de ani. Am stat la un hotel în care vorbeau și ceva românește, dar umblând prin oraș am întâlnit persoane în vârstă, mama unui băiat, bunăoară, care avea o pensiune, și care vorbea o română ca noi, perfectă. E-adevărat, femeia făcuse școală românească… Din când în când, scăpa și un cuvânt grecesc, dar vorbea foarte bine și am descoperit că ministrul Averoff era aromân. La Metsovo exista casa Averoff chiar în centrul orașului. Ca și casa muzeu a baronului Mihai Tositsas, mare familie de macedoneni-români care pe la 1813-1815 a plecat din cauza turcilor. A plecat în Egipt mai întâi, apoi a ajuns în Italia. Acest baron Tositsas a trăit și murit în Elveția. Dar el a lăsat toată averea lui Averoff…
– De la cine ați aflat toate acestea?
– De la domnul Avella, de la Veria, un oraș important de pe versantul estic al Pindului, foarte aproape de Vergina. Aici a fost înmormântat Filip al II-lea al Macedoniei, după cum știți, asasinat. El a pus cele douăsprezece statui de aur ale zeilor și la care a adăugat și pe a treisprezecea, care îl înfățișa pe el. Macedonienii aveau o vorbă: în momentul când apare un dictator acesta trebuie eliminat cât se poate de repede. Filip al II-lea și-a pus și statuia lui acolo, susținând că el este zeu. Și în decurs de nici o oră a fost omorât. Alexandru, care a fost și el de față, i-a făcut niște funerarii extraordinare, cele mai somptuoase, și un mormânt fabulos… Arheologii au săpat aici vreo douăzeci – treizeci de ani scoțând la iveală o întreagă istorie…
– Domnule Nicolae Dimache, când ați prins de veste că aveți rădăcini aromâne, ca să zic așa?
– Nu pot să spun că a existat un moment anume. Că numele meu e macedonean sau, mă rog, aromân, am aflat de la părinți. Tata avea și ceva date. Cândva, spunea el, a fost un boier Nicolae Dimache, în Moldova, care scria și poezii, încropea epigrame. Nu știu dacă a trăit pe la Vaslui, dar se pare că pe undeva pe acolo, pe la 1830-1840.
Desigur, diminutivul lui Dima e Dimache. Am elucidat misterul numelui mergând la Muntele Athos, tot în urmă cu vreo trei decenii. Trebuia să-mi iau permis de intrare la Muntele Athos la Salonic și acolo un domn Papahagi, aromân, cu care am stat mult de vorbă – un tip foarte bine informat, știa istorie, știa foarte multe lucruri, un om cult – când a văzut că mă cheamă Dimache, mi-a zis: „Uite, în satul Furka în Pind, acolo îl găsești pe Dimache”. Și de atunci mi-a rămas ideea că trebuie să mă duc în Pind. Am tot amânat, dar de data asta (la sfârșitul verii anului trecut – n.n.) am zis gata, când pornesc din Sardinia spre București plec prin nordul Pindului, prin Macedonia, să văd ce este acolo.
– Și cum a fost?
– Pe acest domn Dimache l-am găsit întâmplător, mergând în munții Pindului, eu voind să ajung în satul Furca. Furca e chiar în nordul Pindului spre Castoria, între Konitsa și Castoria. Și nu găseam drumul, nu erau indicatoare. Am întrebat pe unul, pe altul. Un tip de acolo, dintr-un sat, îmi zice „Vin cu tine că am treabă într-acolo”. La un moment dat, la o răspântie, s-a dat jos, și mi-a spus: „Uite acolo e satul Furca”. În timp ce el îmi arăta direcția, văd că vine un bărbat călare. Se apropie. Îi dau „Ziua bună”, iar el răspunde „Iasas!” Rostesc și eu „Iasas!” Și după aia spun „Zburești românește?” „Zburăsc”. Adică, vorbea. Și-l întreb: „Unde e satul Furka?” „Păi, de unde vin eu, de acolo.” „Păi, eu trebuie să merg acolo, să caut numele meu.” „Dar cum te cheamă?” „Dimache.” Se uită așa la mine și zice „Și eu sunt Dimache.” „Și cum te mai cheamă?” „Nicu”, zice el. „Și eu tot Nicu.” Nu-i venea să creadă. Își închipuia, poate, că nu-l înțeleg sau că fac vreo glumă. Și ne-am apucat să plângem amândoi acolo, ne-am îmbrățișat. Și apoi îl întreb: „Pe tata, pe papos cum îl cheamă?” „Gheorghe”, Giorgio. „Și pe tata tot Gheorghe îl chema.” Vă dați seama: o chestie absolut incredibilă. El era singurul Dimache de acolo!… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 30
Cu… istoria prin București
Parcul Tolbuhin – de Grigore RĂUREANU
Ați văzut-citit bine: Tolbuhin. În mod sigur nu știți sau nici n-ați auzit de acest personaj. Este unul dintre mareșalii ruși care ne-au eliberat de sub „ghitleriști”. Din fericire, n-a stat mult la noi, ci a trecut Dunărea, scăpându-i și pe bulgari de trupele naziste. Vecinii noștri s-au arătat mult mai generoși cu recunoștința față de fratele lor sovietic, pe atunci, la începutul toamnei lui 1944: i-au dat numele unei regiuni întregi – Dobrici -, ca și capitalei administrative a acesteia, fostă reședință a județului românesc Caliacra din perioada interbelică – Bazargic. Tărășenia asta s-a petrecut între anii 1945-1991, după care bulgarii au renunțat la Tolbuhin, rebotezându-și regiunea cu numele vechi de Dobrici. Numai că Tolbuhin n-a rămas pe drumuri… A fost adus la București, în sectorul 2, patronând un fel de parc cu câteva șiruri de bănci, o alee și un capăt de asfalt, un spațiu gâtuit dintre blocuri care, musai, trebuia să poarte un nume… N-are „un ochi” de apă – o fântână, un havuz, o pânză umedă, curgătoare-zburătoare, ceva acolo care să răcorească – ci un fel de adăpătoare, pe care stă scris: „Apa este oprită până mâine dimineața 10,00”. Care mâine, care dimineață… Cu spatele la adăpătoare se află bustul lui „Jose Marti Eroul Național al Cubei Apostolul Independenței”. Erou la erou trage, independență la independență… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 31
Salvamont România – 50 de ani de la înființare!
Primăria din Sinaia a fost amfitrionul unui eveniment cu totul special pentru iubitorii muntelui: aniversarea a 50 de ani de la înființarea Salvamontului din România. Întâlnirea oficială s-a petrecut în clădirea monumentală a Casinoului, iar participarea a fost pe măsură: aproape 300 de „îngeri păzitori” ai celor care, uneori, se trezesc în situații nefericite, chiar tragice, pe potecile alpine. Practic, toate filialele Salvamont au fost prezente la acest jubileu. Este aproape de nedescris bucuria cu care au trăit această sărbătoare salvamontiștii noștri, bucurându-se ca niște copii de revederea colegilor din filialele montane din țară. Au fost prezente, în același timp, nume legendare ale înălțimilor carpatine: Alexandru Floricioiu, Paul Fozocoș, Mihail Sârbu, Mircea Opriș, Avel Ritișan-Pif, Decebal Mehedinți, George Resiga, Ioan Pivodă, Nae Cojanu, atâtea și atâtea personalități care au făcut o veritabilă istorie a domeniului… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32-36
Fotografia, o mică eternitate…
Destinul unor „vestigii arhitecturale” din vremea lui Al. Tzigara-Samurcaș – de Nicolae LUPU, membru AJTR
Recent, în sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Academiei Române a fost prezentată publicului expoziția „Vestigii arhitecturale din colecția fotografică Alexandru Tzigara-Samurcaș”. De altfel, cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei deține o colecție Tzigara-Samurcaș (1872-1952), achiziționată de la familie în anii 1960-1961, alcătuită din 4.000 de fotografii și peste 1.000 de clișee fotografice – deopotrivă, realizate de muzeolog, care s-a manifestat și ca un pasionat fotograf amator, și ale unor fotografi consacrați. Tzigara-Samurcaș a început să strângă imagini fotografice după numirea sa la Școala Națională de Arte Frumoase, în 1899, pentru a-și susține prelegerile. Pentru expoziție au fost selectate îndeosebi piese din prima categorie, realizate de Tzigara-Samurcaș însuși, cele mai multe în primii ani ai secolului al XX-lea, fotografii – martor documentar, adesea reproduse în formate mici și montate pe coli de carton organizate arhivistic, probabil, de însuși autorul lor. Imaginile relevă atenția acordată preponderent valorii documentare și nu neapărat respectării regulilor artei fotografice, astfel că încadrările mai puțin corecte, de exemplu cu „tăierea” unei turle – precum în fotografia alăturată, de la mânăstirea Slatina –, dar reliefarea unor detalii de arhitectură sunt frecvente. Alte fonduri de arhivă fotografică Tzigara-Samurcaș sunt găzduite de Muzeul Național al Țăranului Român și, respectiv, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, după ce o bună parte din corespondența sa a ars la Biblioteca Centrală Universitară în decembrie 1989. În expoziție au fost prezentate și manuscrise, documente originale, diploma de doctor „magna cum laude” de la München, cărți, rechizite, două aparate de fotografiat – marea majoritate din colecția familiei, reprezentată de prof. Tudor Berza, membru corespondent al Academiei Române, nepotul muzeologului, și care a vorbit la vernisaj. Portretul lui Al. Tzigara-Samurcaș (ulei pe lemn), de asemenea expus, îl are ca autor pe unul dintre cei trei copii ai acestuia, și anume pe pictorița Ana Berza. Bustul în bronz, lucrare a lui Oscar Han, a fost adus în expoziție din colecția Muzeului Național al Țăranului Român; cu ocazia dezvelirii bustului, în iulie 1940, participanților li s-a înmânat medalia de bronz ocazionată de împlinirea a 40 de ani de la intrarea lui Tzigara-Samurcaș la Fundația Regele Carol I. În 1939, la 100 de ani de la nașterea fostului suveran, Tzigara-Samurcaș publicase un volum de mărturii și documente intitulat Din viața Regelui Carol I… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 37-39
Pe jos și pe sus…
Poteca spre Turnul Orlea – de Ioan PRODAN, Hațeg, 20 iulie 2018
După alegerile locale din primăvara anului 2004, noua echipă politică ajunsă la conducerea orașului Hațeg s-a apucat rapid de treabă ca să-și onoreze datoriile față de slugarnicii ei și față de superiorii campaniei electorale. Drept urmare, în jurul parcului din centrul urbei au fost plantați stâlpișori din beton cu un capișon roșu, asemeni unor ciuperci otrăvitoare. Un lucru mai straniu nici că se putea face în oraș! Zimbrul de piatră cenușie din centrul orașului a fost și el mutat în Dealul Hațegului să fie mai aproape de Rezervația de zimbri de la Slivuț, iar locul rămas liber a fost ocupat de o păpădie metalică nichelată care pulverizează zi și noapte apa în atmosferă răcorind parcul hațegan! Orașul Hațeg – situat la răscruce de drumuri turistice și fiind totodată un punct de plecare spre munții Retezat, spre munții Țarcului și Poiana Ruscă – era normal ca noii edili să-i promoveze zestrea turistică înconjurătoare. Drept urmare, printr-un program turistic susținut și de Consiliul Județean Hunedoara, edilii hațegani s-au gândit să amenajeze o potecă turistică de la bufetul „Zimbru” din Dealul Hațegului (cota 400) până la Cetatea Regală a Hațegului sau mai precis până la Turnul Orlea, care domină defileul Streiului de la Subcetate. În prima fază au executat un panou mare din metal cu schița traseului și textele necesare plus unul – tot așa de mare – cu datele de execuție și le-au montat lângă bufet pe marginea șoselei DN – 66 Hațeg – Deva, panouri care au costat o groază de bani din suma alocată pentru proiect. Vicele primar de atunci, cu o echipă de muncitori de la salubritate, au amenajat poteca pe un drumeag de pădure până în poiana Subcetății, trecând pe vatra cetății Petriș – fosta capitală administrativă a Daciei lui Burebista și Decebal – după cum ne informează colonelul Zagoriț și scriitorul Gligor Hașa, și prin preajma „Zimbrului de piatră” magnetizant (patul Jidovului) – tăind fără rost o serie de fagi și stejari care nu încurcau deloc traseul spre obiectivul turistic. La fel și la Turn, au tăiat o grămadă de arbori care apărau de vânt și furtună ultima rămășiță din Turnul Orlea… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 42-43
Itinerarii turistice – Munţii Latoriţei
Am zărit lumină pe pământ… – text: Dinu BOGHEZ; foto: Floriana și Andrei BOGHEZ
Am plecat într-o doară, sperând în vremea frumoasă pe care ne-o închipuiam că o vom avea sus, pe creasta Latoriței, după ce vom coborî din telegondolă. N-a fost să fie și din curba șoselei de pe valea Mănăilesei, dincolo de Nopteasa, ne-am trezit în coada unui convoi de mașini care nu mai putea urca datorită pojghiței de gheață amarnică de pe asfalt. Cum plecasem cam în dorul lelii, cum aglomerația de pe șosea cam prevedea îmbulzeala de la telecabina pârtiei de schi de pe Bora și așteptarea topirii ghețușului ni se părea prea lungă, nu ne-a fost greu să luăm repede o hotărâre. Urcăm la Plaiul Poienii. Nu eram departe de începutul potecii căutate, așa că ne-am întors din drum și am ajuns curând la capătul drumului care ne ducea acolo. Pregătirile pentru noua destinație aleasă au durat puțin și iată-ne înscriși pe drumul care mai întâi ne-a condus pe lângă una din stațiile de captare secundară ale amenajării hidrotehnice, cea de pe firul pârâului Plaiul Poienii. Drumul folosit de forestieri a mai durat ceva vreme, până când a venit vremea să ne desprindem de el. Am apucat-o apoi pe firul pârâului, acum cu apă zglobie apărută de sub stratul de zăpadă, ochită cumva de oarece viață ce-și cerea dreptul la soare. Am urcat tot așa, pe firul pârâului, când pe lângă apă, pe stratul gros de zăpadă, cu ceva urme vechi de om sau jivină, când pe lângă apa cu susur aproape primăvăratec. Până i-a venit bine muntelui să se desprindă de firul apei și să pornească vechea potecă pe priporul unui bot de munte. Cam greu la început, până să mă obișnuiesc iarăși cu panta cam iute, dar am ajuns repede la capătul drumeagului, croit prin zăpada cu strat gros, cum le stă bine zilelor de iarnă. Am ajuns sus, printre brazii înalți, străpunși de razele soarelui. Era acolo unde ajunsesem, lumea de basm a muntelui peste care se așternuse liniștea lipsită de zumzetul vreunui vânticel. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 44-45
Cupa Veteranilor
Teroarea Albă…- de Ovidiu BĂRĂIAN, A.N.S.M.R. Cluj
Respectând tradiția de a merge la Straja în luna ianuarie, la un schi, și în acest an am reușit să ajung la colegii de Salvamont din stațiune. După bucuria revederii, băieții îmi dau o veste proastă: o să fie viscol și ninsoare o bună bucată de vreme. Din păcate, au avut mare dreptate. Incredibil, această vreme câinească a durat două săptămâni. A căzut o cantitate imensă de zăpadă. Norii erau în permanență la nivelul solului. Vreme să nu scoți un câine din casă. Asemenea viscole nu am văzut niciodată, parafrazându-l pe Constantin Chiriță, puteam să-i spun liniștit “Teroarea Albă”. Cu toate acestea se schia, lucru pe care chiar nu poți să-l înțelegi. Pe pârtie nu aveai vizibilitate nici la 10 m, câteodată. Mă tot întrebam și îi întrebam și pe salvamontiști: unde este plăcerea schiatului în asemenea condiții meteo?… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 46-48
Prin munții altora
Fascinanta Patagonia (I)
„Noi urcăm munții pentru a admira, nu pentru a fi admirați” . Jochen Singer
Despre Patagonia se vorbește ca despre o țară, deși se știe că ea este doar o regiune întinsă din sudul Americii de Sud, împărțită între statele Chile și Argentina. Se întinde pe 900.000 de km pătrați și cuprinde toate formele de relief, în principal un podiș în centru și est (o vastă stepă), munți superbi – Anzii Patagonieni – și insula Țara de Foc, aflată la sudul continentului american, dincolo de celebra Strâmtoare Magellan. E un ținut fascinant, misterios, mai altfel decât am văzut „live” noi, europenii, mai ales noi, marea majoritate a românilor. Mulți avem doar câteva noțiuni rămase în memorie din școală și mai ales din cartea și filmul „Toate pânzele sus!”. Pe noi, montaniarzii, ne interesau munții de acolo, mai ales acele multe „obeliscuri” de granit văzute cu uimire și curiozitate de departe de către primii exploratori ai zonei. Unul dintre ei a fost argentinianul Perito Moreno, care în 2 martie 1877 a zărit un vârf care „împungea” cerul și l-a numit Fitz Roy, în onoarea lui Robert Fitz Roy – căpitanul vasului Beagle, care a cartat mare parte din coasta argentiniană. În limba băștinașilor tehuelche impresionantul vârf se numește El Chalten – „muntele care fumegă”. Așadar, Patagonia a fost cercetată cu multe secole după restul continentului, după ce statele existente acum au devenit independente… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 52-55
Se întâmplă în țară
Ni se servir, ni s-asservir, mais servir – a consemnat Mihai OGRINJI
La Țibănești am ajuns prima dată pe la mijlocul anilor ’70 ai veacului trecut. Eram la Todirești-Negrești pentru un reportaj și primarul de atunci, de frumoasă amintire, mi-a propus să urcăm într-o sanie trasă de cai și să plecăm. Din pricina gerului foarte aspru, călătoria a decurs ca o rugă. Orice început de discuție eșua într-un șiroi de lacrimi. Strașnic frig… Am tăcut tot timpul cât am străbătut niște coclauri dichisiți de virtuțile unei ierni adevărate. Ținta noastră era conacul lui Conu Petrache P. Carp, a cărui existență politică și literară mă pasiona cu asupra de măsură. Pe atunci, conacul încăput pe mâna comuniștilor primise rostul de sediu al CAP. Niște birouri, cum erau ele pe atunci, dar și multe alte camere transformate în depozite de cereale ori alte produse agricole; și nu numai. Despre reședința lui P.P. Carp – cofondator al celebrei societăți Junimea de la Iași, ministru și prim-ministru – unde se retrăgea ori de câte ori intre în neînțelegeri, la București, cu colegii săi conservatori ori liberali, vom povesti în numărul următor al revistei. Acum să mai adăugăm doar atât: Țibăneștiul a aparținut dintotdeauna de județul Vaslui. Asta până la reforma administrativă din 1968, când Iașiul s-a înzestrat nu numai cu „moșia lui Carp”, metaforic vorbind, ci și cu comunele Ciortești și Dobrovăț, vasluiene și ele, la Dobrovăț, bunăoară, unde găsindu-se ultima ctitorie religioasă a lui Ștefan cel Mare, fondată în 1503 și mântuită un an mai târziu. La poarta conacului mă abat câțiva metri la dreapta, spre o ușă a unui corp de clădiri anexe. De la o oarecare distanță, pare să fie o cafenea. Nu-i așa însă. Suntem preveniți de o firmă: „Batem fierul la conac”. Intru. O încăpere largă, cu ceva fum, zvon de muzică plăcută și miros de cărbune și ulei ars. Într-adevăr, este un atelier de fierărie! Pe pereți, tot felul de inscripții, „Să fii priceput, liber și generos”, de pildă. Sau „Încetează să bați ca prostul. E rece!” O fierărie la conac, nimic mai potrivit! Încă mai dăinuie aici, de pe vremea lui P.P. Carp, admirabile lucrări de fier forjat. Apare un tânăr preocupat mai mult de treburile lui decât de o prezență străină. Îl abordez direct. Mi-am dat seama după privire că nu este român… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 56
Zidiri și vremuri
Biserica fortificată de la… Salzburg (I)– de Gino-Mario CRĂCIUN
Multă lume a auzit de orașul Salzburg din Austria. Cu toate acestea, puțini știu că și în România există o localitate cu acest nume și unde, pe timpul verii, este vizitată de mulți turiști. Este vorba de stațiunea cu lacuri sărate de la Ocna Sibiului, căreia vorbitorii de germană îi spun Salzburg. Așezarea este cunoscută de pe vremea dacilor și romanilor, când de aici se exploata sarea. Prima atestare apare într-un document din anul 1263. Peste trei sferturi de veac, mai exact în anul 1346, localitatea este ridicată la rang de oppidum (târg), ca în 1417 să o regăsim cu numele de Oppidum Salisfodium. La începutul veacului al XII-lea, se amintește de că la Salzburg era o mică colonie săsească, fapt care l-a determinat pe regele Andrei al II-lea să le dea sașilor sibieni, în 1224, dreptul de a căra de trei ori pe săptămână sare măcinată pentru nevoile sibienilor, drept care s-a păstrat până în secolul al XVI-lea.… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 57-63
Atlas
Berlin: Ursulețul edil – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
Mascotă încolo și-ncoace, ursul nu are de fapt nici o legătură cu orașul Berlin. Pur și simplu s-a întâmplat ca sintagma „Bär“, care în germană înseamnă urs, să sune asemănător cu slavonul ”Berlo”, care înseamnă mlaștină. Orașul construit destul de târziu într-o zonă brăzdată de ape și presărată cu lacuri se numea, de fapt, „Noul Köln”. La ora aceea, în secolul al XIII-lea, prin bisericile fortificate din Ardealul nostru se puteau asculta deja răzlețe cantate, dar la Neukölln cântau cel mult niscaiva coruri de broscuțe. Și totuși, în ciuda vârstei sale relativ fragede, Berlinul este un oraș uimitor, din toate punctele de vedere. Departe de a fi o metropolă palpitantă și înghesuită, surprinde din prima clipă prin lejeritate, spații largi, ritm cumpănit. E neobișnuit să te simți ca la țară într-o capitală europeană cu aproape 4 milioane de locuitori. Ba mai mult, șansa – sau neșansa – de-a nimeri noaptea în mijlocul unei cete de mistreți nu este deloc neglijabilă. Atmosfera sa „dezintoxocată” se explică prin suprafața neobișnuit de vastă, aria sa echivalând cu München-ul, Stuttgart-ul și Frankfurt-ul adunate laolaltă. Berlinul uimește și prin construcțiile și edificiile sale emblematice, cu fler: de la palate clasice, până la zgârie-nori futuriști, de la complexe monumentale, până la creații arhitectonice filigrane, de la condominii extinse, până la simple căsuțe romantice, cu flori la ferestre, de la exces capitalist, până la blocurile comuniste, din beton, de la barocul sofisticat, până la barăci din prefabricate, toate sunt prezente. Distanțele dintre ele sunt destul de mici, pentru că majoritatea se grupează în centru, Berlin Mitte, și de-a lungul promenadei Unter den Linden („Sub Tei”), care începe la Poarta Brandenburg și se termină la turnul cu glob străpuns, de lângă fosta primărie a capitalei RDG-ului, în Alexanderplatz. O primărie din cărămidă, evident, de culoare roșu înflăcărat, aidoma elanului de antârț al tovarășilor (Genossen). Un adevărat caleidoscop orașul acesta! Sub tălpile trecătorilor, prin locuri neașteptate, se prelinge discreta dunguță de două degete care marchează traseul fostului Zid al Berlinului, cel care a despărțit până în noiembrie 1989, timp de 28 de ani, Vestul de Est. Deși nu sare-n ochi, „panglica” de la sol te surprinde de fiecare dată când îți apare prin te miri ce colț de oraș, modestă, compusă din două rânduri de pietricele cubice, îndesate în asfalt. Nu arar e „ornată” de tot felul de gunoaie rătăcite, nasturi, capace de bere, gume de mestecat… De bună seamă o fi stropită la răstimpuri și de scuipatul câte unuia care până astăzi nu i-a iertat mârșăvia de a despărți case, familii, prietenii, destine, inimi. Eu mă rezum să o calc literalmente în picioare, dar o fac cât pot de apăsat… (Citește continuarea în revistă).
