Cuprins:
Pag. 3 și 26
(Citește continuarea în revistă la pag. 26).
Pag. 4-8
Convorbiri Rp
Turismul românesc se află pe un drum care duce nicăieri…
Interviu cu d-l Alexandru BORȘAN, președintele Fundației Amfiteatru din București – de Mihai OGRINJI
– Suntem la început de an. Un an plin de semnificații, de îngrijorări, dar și de nădejde în lucrurile bune care, cum spune proverbul, sperăm să se adune. În toată această acerbă provocare, cum se arată turismul românesc?
– E un an care nu știu dacă se deosebește mult față de cei precedenți, dar în legătură cu evoluția societății românești se vor simți, probabil, unele lucruri. Ceea ce am observat, așa, ca acumulare la nivelul societății, chiar dacă vorbim doar despre turism, lumea conștientizează și începe să vorbească mai clar despre niște realități. La diverse niveluri, la oamenii mai informați, la oamenii mai activi, față de acum, să zicem, 5-10 ani, se cam știe despre ce este vorba. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 9-10
Destinațiile Centenarului
Cetatea Bologa
Zidirile cocoțate pe vârfuri greu accesibile stârnesc totdeauna pasiuni dintre cele mai intense. Așa se arată și cetatea Bologa, învăluită încă bine în mister, chit că din falnicul ei chip mai dăinuie un donjon – desigur, impresionant, ca și alte câteva ziduri ruinate. Peste toate acestea, tronează atracția și farmecul ce rezidă în aura de eroism cu care, ca orice fortăreață, a trecut dintr-un veac în altul. Într-adevăr, sunt circa șapte secole de când a fost construită cetatea. Amplasamentul ei a fost bine ales, fiind vorba de un punct strategic de unde puteau fi observați și surprinși din timp năvălitorii și atacatorii acelor vremuri crâncene. Poziționarea fortăreței a fost sigur inspirată de existența unui castru roman, denumit Resculum, întemeiat,
cu circa 12 veacuri în urmă, după cel de-al doilea război daco-roman, pe partea opusă, pe malul celălalt al râului Henț. Rămășițe – vestigii modeste, dacă vreți – se pot vedea și astăzi în locul numit Grădiște. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11-12
(Citește continuarea în revistă).
Pag 13-15
Destinații de vacanță
Mergeți la Ammouliani, unde nu contează banii! – a consemnat Mihai VASILE
Zilele acestea ne-am întâlnit din nou cu prietenii din Ammouliani, tot la TTR, și am realizat un interviu pe care, dacă veți avea plăcerea să-l citiți, poate că vă veți hotărî să vizitați frumoasa lor insulă, singura din zona Halkidiki, aflată la „o aruncătură de băţ” de București.
– A câta oară în România, domnule Nikitas
Martigakis?
NM: Aceasta este a șaptea oară. De 7 ani venim consecutiv la Târgul de Turism al României…
– Numai la Târgul de Turism?
NM: Da, din păcate numai aici, dar va veni o vreme în care ne vom planifica să străbatem țara dumneavoastră pe îndelete, nu numai parcurgând-o prin ochii celor care vin să-i promoveze frumusețile la această manifestare.
– Dar Bucureștiul l-ați cunoscut, cât de cât?
NM: Da, și mi-a făcut o impresie deosebită. Este foarte interesant, frumos și foarte primitor. Am avut impresia că mă plimb printr-un muzeu în aer liber. Am văzut destule locuri din Balcani, dar Bucureștiul mi-a mers la suflet mai abitir decât toate celelalte!
– Cum v-a evoluat afacerea din momentul în care ați venit prima oară la această manifestație expozițională până în prezent?
NM: Am pornit de undeva aproape de zero, pentru că turiștii români care veneau în zonă erau mai tot timpul cu ochii pe Ținutul Sfântului Munte Athos, nevăzând micuța noastră insulă. Dar, vizitându-ne la standul Ammouliani de la Târgurile din capitala țării dumneavoastră, oamenii au început să privească și spre noi. Când le povesteam sau le arătam imagini ale insulei Ammouliani se arătau mirați, pe de o parte, dar și supărați că nimeni nu le atrăsese atenția despre minunățiile pe lângă care trecuseră, poate de mai multe ori. România se află în topul națiunilor care ne calcă pragul, în fiecare an; față de anul precedent, numărul turiștilor români crește cu 20%. Concluzionând: suntem încântați de piața din România, de oamenii de aici care ne vizitează.
– Ce impresie vă fac turiștii români?
NM: Sunt deosebiți, peste media celor care ne vizitează. Sunt politicoși, civilizați și, mai presus de toate, cheltuiesc banii cu plăcere! Un român dacă se simte bine nu se mai uită la cât costă lucrul care-i place așa cum fac mulți alții, ceea ce pe noi ne ajută să ne dezvoltăm și să creștem continuu calitatea serviciilor oferite. În insula noastră oamenii vin, în general, în grupuri mici – cupluri, familii, câțiva prieteni – nu prin agențiile de turism. Sunt turiști care caută relaxarea, mâncarea bună, cazarea în hoteluri, pensiuni, campinguri foarte primitoare și numeroasele plaje, mai mici sau mai mari, dar aproape toate cu nisip din cel mai fin. O atracție deosebită o constituie festivalurile din iunie la care, printre alte multe evenimente, un loc aparte îl are festivalul culinar în timpul căruia doamnele noastre se întrec, care de care, să uimească turiștii prin abilitățile lor de a pregăti mâncăruri de toate felurile, de la pește și fructe de mare, la preparate din carne de oaie, vită sau porc și până la dulciuri de toate felurile. (Citește întregul articol în revistă).
Pag 16-17
România mare
Iubirea pentru țara ta – de Al. LASCAROV-MOLDOVANU, Membru de onoare al Asociației Turistice România Pitorească
Cine nu-și cunoaște țara, nu și-o poate iubi, iar dacă n-o iubește, nici n-o poate apăra, căci numai ceea ce cunoști, iubești, și numai ceea ce iubești aperi.
Dar, mai ales, când țara aceea este una din cele mai frumoase pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ!…
Atunci, cuvintele acestea nu alcătuiesc numai o dorință, ci o poruncă.
Și Doamne, unde este o țară mai frumoasă decât a noastră?
Iată, de aproape patruzeci de ani îi bat drumurile și cărările, văile și dealurile, câmpiile și munții, și-aș putea spune că n-am ajuns încă a-i gusta toate minunatele ei frumuseți.
Dar văzduhul ei, dar vânturile și ploile ei, dar zăpezile și viscolele ei, dar primăverile și toamnele ei; câte minuni, toate…
Nici nu mai știi de unde începe frumusețea ei, unde se isprăvește… Ca într-o necuprinsă fantasmagorie, frumusețea țării noastre atâta de diversă, atâta de bogată, atâta de dulce și de atrăgătoare – că slabe sunt cuvintele omenești s-o poată înfățișa toată. Oriunde întorci ochii, dai de-un crâmpei al acestei frumuseți care te vrăjește – și rămâne acolo, pe fundul sufletului, ca, dimpreună cu toate cele culese mai înainte, să alcătuiască nevăzuta, dar tocmai prin aceasta, nesguduita temelie pe care se așază pentru tot restul vieții iubirea pentru țara ta. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 17
Biserica de lemn din Suha-Mălini…
Anul acesta, când Măliniul lui Nicolae Labiș celebrează 520 de ani de atestare documentară, biserica de lemn de la Suha, înălțată în bine cunoscutul stil maramureșean, va lipsi din peisajul locului. Fusese târnosită în anul 2015, cu hramul Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, și devenise o atracție specială atât pentru localnici, cât și pentru străinii aflați în trecere pe aici. Un incendiu năpasnic a pus-o la pământ, arzând mai repede decât o lumânare. S-a întâmplat nenorocirea în prima lună a acestui an. Noi, un grup de jurnaliști din AJTR, o admirasem vara trecută, când l-am cunoscut și pe vrednicul primar Petru Nistor, care s-a implicat enorm în isprăvirea acelui locaș de cult. Suntem convinși că domnia-sa nu-și va găsi liniștea până când lăcașul, dispărut atât de tragic, nu-și va afla o nouă înfățișare. Desigur, avându-l alături pe preotul paroh Pavel Norocel, de fapt întreaga suflare a comunei. Haideți să dăm și noi o mână de ajutor. Cu atât cât putem fiecare.
Contact: Telefon: 0230 537 305; Fax: 0230 543 561; e-mail: primaria_malini_sv@yahoo.com
Pag. 18-21
În fiecare an, la mijlocul lui ianuarie,
Gala Premiilor Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România
Ca de fiecare dată în preajma zilei de naștere a poetului nostru național, Mihai Eminescu, decretată de o vreme Zi a Culturii Naționale, la Râmnicu Vâlcea s-a desfășurat cea de-a 24-a ediție a Galei Premiilor Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR). Poate că, privind de undeva, de sus, Anda Raicu se bucură nespus de mult văzând că evenimentul gândit și adus la viață de ea își urmează drumul cu ediții din ce în ce mai frumoase. Gala a revenit pe pitoreștile meleaguri vâlcene – la puțin
timp după ce alte 4 ediții (consecutive) s-au desfășurat în Horezu, capitala ceramicii românești -, datorită dorinței și muncii unui om entuziast, domnul profesor Nicolae Dinescu, cel care, în cadrul Galei, a fost
distins cu Premiul de Excelență. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 22-23
Bălceştii, şi nu numai…– de Adriana DUMITRESCU; Foto: Liliana BECEA
Prinşi de viruşii sezonieri, într-o zi de ianuarie cu soare blând, a doua zi după Gala Premiilor AJTR de la Râmnicu Vâlcea, am pornit spre Muzeul memorial Nicolae Bălcescu, monument de arhitectură românească, cu o încărcătură spirituală și emoțională aparte. Este situat pe drumul dintre Râmnicu Vâlcea și Piteşti, mai precis în localitatea Valea Bălcească ce aparține de comuna ce poartă numele marelui revoluționar și cărturar. Am fost însoțiți de Nicolae Dinescu, profesorul, jurnalistul, omul însuflețit de iubire de țară și de oameni, cel care dăruiește cu asupra de măsură ospitalitate, timp plin de bucurii și bună dispoziție.
După cum se știe, Complexul muzeal a fost deschis vizitatorilor cu 50 de ani în urmă. Asta după ce Radu Mandrea, unul dintre urmași, donase statului comunist – era perioada când se făceau la greu naționalizări ori… donații. N-a fost dăruită doar clădirea, de sorginte brâncovenească sub aspect arhitectural, cu o suprafață de circa 600 metri pătrați, ci și «colecțiile» care au aparținut lui N. Bălcescu, familiei sale și nu numai. Să tot fi fost mai bine de 15.000 de piese de tot felul, bunuri culturale și de artă, unele de mare valoare, documente, manuscrise, înscrisuri, toate la un loc alcătuind o admirabilă avere patrimonială. O mare parte dintre ele pot fi cercetate cu privirea, admirate, fotografiate în expozițiile amenajate în încăperile Muzeului, expoziție care ilustrează viața, opera, activitatea, prietenii lui Nicolae Bălcescu. O altă parte din cele 11 camere redau imaginea conacului Bălceștilor de autrefois, cu obiectele specifice epocilor, dar și ale locului, dacă se poate spune așa, multe artefacte reînviind lucruri și chipuri pline de pitoresc, romantism, eroism chiar. Peste tot și peste toate, veghează duhul sfânt al unui consistent patriotism firesc, nedeclamat, ce-ar trebui să ni-l asumăm, fiecare dintre noi, cu devotament și recunoștință. (Citește continuarea în revistă).
Pag 24-25
Vitralii
Scrinul Andei
Galeria înfăptuitorilor României Mari: EMMANUEL DE MARTONNE
A fost unul dintre cei mai devotați prieteni ai României. Ai României Mari. Merită cu prisosință să ne amintim mereu de numele lui, să-i prețuim faptele, să-i citim și să-i recitim minunatele rânduri dedicate munților noștri, oamenilor și pământului românesc, în general.
O viață demnă de un roman de aventuri a avut EMMANUEL LOUIS EUGENE DE MARTONNE. A fost un adevărat Jules Verne al geografiei. Îl vom găsi fie pe strada Ulm din Paris – unde a urmat cursurile Școlii normale superioare, avându-l ca profesor pe cel ce-i va deveni mai târziu socru, Paul Vidal de la Blache, inițiatorul învățământului superior geografic francez -, fie la Berlin unde a studiat în laboratoarele lui F. von Richthofen, la Viena, dar și la Harvard-ul american, toate locuri unde și-a închegat știința de carte. Mai încolo, se va duce la Cairo, unde va ține o comunicare extrem de importantă, de pionierat, despre regiunile aride ale globului, va ajunge în Peninsula Sinai, se va încumeta, la 76 de ani, să urce vârful Kaiserstuhl din munții Pădurea Neagră, tot atunci va fi la Lisabona unde era ales președinte de onoare pe viață al Uniunii Geografice Internaționale, și, în sfârșit, la 80 de ani, în timp ce-și conducea automobilul pe șoseaua dintre Rousquerolles și Paris, suferea un accident din pricina căruia se stingea din viață, doi ani mai târziu. Peste
toate aceste întâmplări, opera lui Emmanuel de Martonne îl așează pe geograful francez printre cei mai străluciți savanți ai lumii. El este autorul celebrului Tratat de geografie fizică, lucrare cuprinzând aproape 1.000 de pagini și care a dominat geografia europeană timp de mai multe decenii. Este autorul cărții morfologice a Franței și unul dintre cei care au contribuit la publicarea marelui atlas al acestei țări. Este socotit unul dintre pionierii geomorfologiei climatice, ca și ai fotografiei aeriene în cercetările geografice. Mai este fondatorul Institutului de Geografie al Universității din Paris, dar și președinte al Societății Meteorologice Franceze. Societatea Regală Geografică din Londra îi conferea medalia Victoria în timp ce Societatea americană de specialitate îl distingea cu medalia Cullum. Și am putea continua astfel, umplând zeci de pagini numai cu titlurile de membru de onoare al academiilor și societăților de geografie, al căror membru a fost, dar și cu cele ale lucrărilor pe care le-a lăsat. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 26
Aventură și sculptură – de Dan VASILESCU
Parcul de aventură a fost imaginat și amenajat de frații lipoveni Victor și Mihai Petro, pe malul drept al canalului Sf. Gheorghe, în apropierea comunei Mahmudia, printr-un program european. Construcția principală constă dintr-o machetă de corabie cu cinci catarge și patru vergi orizontale pe care s-au amplasat structurile de escaladă. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 27
Capela „Sfintei Cruci”– de Prof. Gino-Mario CRĂCIUN
Lume, circulație, trenuri, autobuze. Pentru cine ajunge în Sibiu, în Piața Gării, unde este autogara Transmixt și Gara orașului, nimic nu atrage atenția asupra unei mici bisericuțe care se găsește aici. Dacă stai însă și privești cu atenție câteva minute bune vei vedea fluxul de oameni care intră și ies pe ușa lăcașului. Oameni bolnavi, bătrâni, copii, ortodocși, catolici sau protestanți trec pragul bisericuței. Istoriile urbane povestesc că aici și-au găsit alinare ori lucruri incredibile s-au întâmplat celor care aveau probleme, necazuri.
Arsă și dărâmată de-a lungul timpului, micul edificiu este încărcat de propriile-i suferințe, dacă pot spune așa, și de legende. Ceea ce atrage însă atenția în interior este crucifix de 7,5 metri înălțime, cu o poveste foarte lungă și care a început, cândva, să dea semne de miracole mai mici sau mai mari. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 28-31
Destinațiile Centenarului
Piața Unirii şi Domul din Timișoara– de Nicu JIANU
Puțină istorie…
Pe locul unde se întinde astăzi Timișoara, în timpul stăpânirii romane se afla castrul militar Zurobara. Mai apoi, în vremea năvălirilor barbare, în locul castrului roman, ce se ruinase, s-a ridicat o așezare numită Beguey, după numele râului ce curgea în apropiere, Beghei (Bega). De altfel, și acum localnicii îi zic râului ce străbate orașul, cu tandrețe, Beghei…
Localitatea Timișoara este atestată documentar pentru prima dată în anul 1212, când castrul Tymes ocupa o suprafață dreptunghiulară, fortificația constând dintr-un val de pământ cu palisadă, apărată din trei părți de brațe de apă, iar pe a patra latură – de un canal.
Timișoara ajunge la mare dezvoltare în timpul dinastiei de Anjou. În anul 1307, cetatea este vizitată de către regele Carol Robert, venit ca să atragă de partea sa nobilimea ardeleană și bănățeană în lupta sa împotriva rivalului său la tronul Ungariei, Otto, sprijinit de nobilimea maghiară.
Numirea lui Ioan de Hunedoara în 1440 în funcția de comite de Timiș marchează un capitol aparte din istoria Timișoarei. El va transforma orașul într-o tabără militară permanentă, aici stabilindu-și și reședința. Cetatea va rămâne în posesia Corvineștilor până în 1490. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32-35
Zidiri şi vremuri
Castelul Miclăușeni (II) – de Mihai OGRINJI
Sfârșitul veacului al XIXlea și începutul următorului au însemnat pentru castelele și palatele din România o perioadă efervescentă, cu realizări dintre cele mai spectaculoase. Moldova n-a fost cu nimic mai prejos, boierimea acestei părți de țară, dedulcită cu luxul și fastul, deprinse deopotrivă din Occident, în ultima vreme, cât și din Orient, pe filieră tradițională bizantino-fanariotă, și-a dat toată silința și agoniseala spre a se situa în prim-plan. Castelul de la Miclăușeni se afla în construcție de trei ani când, în 1883, se inaugura Castelul de la Sinaia, reședința Casei regale a României. Contemporane cu aceste impozante zidiri au fost, în București, Palatul Cantacuzino, azi Muzeul muzicii „G. Enescu” – proprietar Gh. Gr. Cantacuzino, zis „Nababul” – și Palatul Sturdza, din preajma Pieței Victoria, fost sediu al Ministerului de Externe, edificiu demolat după Al Doilea Război Mondial. Interesant: acest din urmă palat aparținând moldoveanului Grigore Sturdza – „cea mai amestecată și bizară construcție din București”, cum i s-a dus buhul – l-a avut ca arhitect pe Julius Reinecke, cel care s-a implicat și la plăsmuirea și înălțarea Castelului de la Miclăușeni. (Grigore Sturdza, poreclit „Beizadea Vițel, era văr cu Sturdzeștii de la Miclăușeni.) De aici, desigur, și unele dintre asemănările celor două edificii (Citește continuarea în revistă).
Pag. 36-37
Obligatoriu de luat în seamă:
Seminariile despre avalanșe; CAR, 2008-2018 – de Dan VASILESCU
În perioada 16-18.02.2018 s-a desfăşurat la Căminul Alpin Buşteni a X-a ediţie a seminarului cu tema: „Studiul zăpezii, riscul de avalanşe, instrumente şi metode de salvare”, care poartă numele regretatei noastre colege Dana Maria Moţoiu.
Seminarul jubiliar a fost organizat de Clubul Alpin Român, în colaborare cu specialiştii Irinel Grigore şi Udo Reckerth din cadrul Administraţiei Naţionale de Meteorologie, Anca Victorina Munteanu, asistent al Facultăţii de Geografie Bucureşti, şi cu aportul tehnic al echipei Salvamont Prahova, condusă de Andi Mihai.
Studiul zăpezii şi riscurile de avalanşe au constituit obiectivul Comisiei de Avalanşe din cadrul CAR încă din anul 2004, prin contribuția şi dăruirea primilor specialişti români ai domeniului: Dana Maria Moţoiu, doctorand din cadrul A.N.M., şi Marius Scheaua, avocat al Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor Montani din România şi membru al formaţiei Buşteni. Pregătind teza de doctorat – cu tema: „Avalanşele şi impactul lor asupra mediului. Studii de caz în Carpaţii Meridionali” – la Institutul de Geografie, Maria a efectuat în anul 2002 o specializare în ştiinţa zăpezii şi prevenirea avalanşelor la Bodenkultur Universitar – Viena şi o altă specializare în nivologie la CEN Meteo France – Grenoble în anul 2005, unde a fost însoţită de Narcisa Milian, specialista staţiei meteo Sibiu. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 38-40
Montana
Acele Ace ale Morarului– de Mihail CERNAT
Motto: „Traseul clasic al traversării complete a Acelor Morarului lasă în memoria oricărui alpinist o imagine neştearsă.” – Walter Kargel
Bucegii – Munții noștri de suflet, în care am pășit prima dată, mai întâi pe poteci, apoi deslușind abrupturile sale cu diversitatea de trasee alpine. În acest masiv sunt o sumedenie de forme geomorfologice pe care Mama Natură le-a creat. Forme interesante, plăcute privirii, unele mai accesibile, altele mai dificil de atins. Când urcăm spre Vârful Omul venind dinspre Platou sau privind din Valea Timișului înspre Bucegi, zărim o succesiune de forme ce parcă străpung albastrul cerului; sunt Acele Morarului – inconfundabile de oriunde le-am privi. Însă pentru a le atinge este nevoie de cunoștințe în domeniul alpinismului.
Într-o zi, când iarba tocmai înverzise la munte, dar prin unele locuri încă mai era zăpadă, eu împreună cu Andreea am pornit să parcurgem traseul clasic al Acelor Morarului. Așadar, cu echipamentul de alpinism în rucsaci, precum și cu cele ce mai sunt necesare pentru o tură de-o zi lungă pe munte, am început să urcăm pe Valea Cerbului. Vremea era bună, prin iarbă ieșeau galbene ciuboțica-cucului, dar și stânjenei-de-munte. Însă în zonele mai răcoroase, limbile de nea erau consistente. Părăsim poteca la un moment dat, luând-o pe Brâna Mare a Morarului. Zona devine mai sălbatică, trecem pe lângă stâncării diverse. Urcăm de-a coasta, privind la Abrupturile Nordice ale Coștilei. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 41-43
Povestea traseului Balaurului– de Liviu COSMA
I se zice astfel deoarece se află în coada crestei, cu același nume (mai e numită și Creasta La Balaur), a Bucșoiului. Peretele cu pricina este cunoscut în toponimia montană ca Țimbalul Poienii Morarului. Coborând dinspre Vf. Omu, Țimbalul seamănă cu un profil de bărbat, cu nas acvilin.
Este un traseu atipic. De ce? Deoarece, pe parcursul a circa 180 m, este întrerupt de două brâne somptuoase, ceea l-ar face neomologabil. Apoi, peretele prezintă niște falii verticale, dar solide, între care distanța variază între 2 cm și un metru. Adâncimea fisurilor este incalculabilă. De aceea am folosit pitoane de 25 – 30 cm, care țin (țineau) bine. Acolo, unde falia se lărgea vertiginos, ne-am cățărat la liber, printr-un fel de cămin unde te înțepeneai, cu fundul în aer, până la ieșire. Seamănă cumva cu Fisura Artei, la fel de larg/îngust, dar mult mai scurt și mai expus: doar vreo 10 m. Premiera am făcut-o noi, Șerban Salcu și Liviu Cosma, din Câmpina, cu repetate reveniri, în încercarea de realiza o pitonare sigură. Printre altele, am folosit și un picior metalic de pat de spital, lung de circa 1 m, căruia i-am atașat un inel la atelierul liceului la care lucram (asta așa, ca anecdotă). Normal, după ce am terminat premiera, am început să cotcodăcim și noi, cu orgoliul tinereții, în dreapta – în stânga, despre ce Ou-Minune ouasem noi..
***
În scriptele FRAE, sectorul Bucșoiul Mic, apare Tr. Balaurului, 5A, 6 l.c., 1987, Echipă de premieră: Dinulescu, Liviu Șerban, Eugeniu Rusu (ap. Dan Vasilescu: „Premiere alpine, ed. R.P., p. 185). S-a creat o mare confuzie. Pe noi, Eugen nu ne cunoștea decât după prenume (tot așa cum și noi, după multă vreme, am aflat că Eugen se mai numea și Rusu). Dinu, fiind deja o eminență (cenușie, dar eminență totuși) îi era
cunoscut lui Eugen cu numele. Și atunci a creat struțo-cămila Liviu Șerban (căci Șerban poate fi și nume și prenume). Se cuvine precizat că:
– Dinulescu, e Dinu Dinulescu, un Matusalem al muntelui, toți din preajma lui am avut de învățat de la el, dar n-a bătut nimic la traseul ăsta, ne-a așteptat pe noi, să vadă ce putem face. N-a revendicat niciodată că ar fi fost părtaș la realizarea lui. Însă nu pot să ignor faptul că, dintre toți care s-au preumblat pe el, Dinu l-a parcurs de cele mai multe ori cu satisfacție. Ceea ce ne-a umplut inimile de bucurie.
– Liviu Șerban nu există. Căci sunt doi: Liviu Cosma și Șerban Salcu, cei care s-au străduit și ei să facă oarece, adică mai nimic. Fiindcă „ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră”, e Eugeniu Rusu.
Așa se scrie istoria. Din păcate, și istoria mare se scrie tot așa. (Citește tot articolul în revistă).
Pag. 44-47
Îţi mai aduci aminte…
Gânduri despre oameni și munți– și Adrian CASETTI; www.club-boreal.ro
Îți mai aduci aminte când am coborât din tren în gara din localitatea Pui, într-o zi de septembrie, hotărâți să luăm cu asalt drumul forestier de vreo douăzeci de kilometri până la Cabana Baleia? Iar noi aveam rucsacii îndesați cu cele trebuincioase pentru o săptămână în Retezat și cu gânduri fel de fel? Dar drumul l-am străbătut cu un camion, ce a oprit ca prin minune lângă noi și am fost poftiți în cabină. Ba mai mult, șoferul ne-a indicat, din drumul său, cum să ajungem mai repede la cabană. A oprit în dreptul unui fir de apă, ne-a spus să ținem poteca de lângă el și ajungem numaidecât. Da, numaidecât am ajuns la un drum forestier, fără nici un indicator. Am luat-o la stânga și tot numaidecât miresme de zmeură coaptă ne-au învăluit până am dat de rodul bogat. Dintr-o dată rucsacii nu mai erau grei, iar mâinile noastre culegeau cu repeziciune bobițele roșii, dulci și aromate. Nu ne-am gândit o clipă că ar mai fi putut fi alți culegători blănoși. După ce ne-am stăvilit pofta, ne-am dat seama că trebuia să ne întoarcem, adică să o luăm la dreapta la ieșirea în drumul forestier. Așa am făcut și am ajuns la cabană. De a doua zi a început periplul nostru în Retezat până am coborât la Cabana Gura Zlata din Valea Râului Mare. Și cum să nu străbatem Retezatul, ”prinzând aripi” de la atâta zmeură găsită la începutul acestei ture? (Citește continuarea în revistă).
Pag. 48
Carpathian*Man
Carpathian*Man este un proiect multisport care promovează evenimente sportive de anduranță. Competițiile organizate sunt în strânsă legătura cu natura și includ alergare montană, schi alpinism și ciclism montan. Pe lângă seria de evenimente sportive, Carpathian*Man susține protejarea mediului și conservarea naturii, păstrarea unui stil de viață tradițional, activități și meșteșuguri aflate în strânsă legătură cu muntele. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 49-51
Splendori în iarbă – de Dinu MITITEANU
Lăsând din nou Muntele să intre în mine ca într-un burete, uimit – a câta oară? – de miracolul întoarcerii naturii la viață, admirând degradeul de verde dinspre văi spre creste și mai ales florile, mi-am amintit de un titlu de film văzut cu ani în urmă: “Splendoare în iarbă”. Căci tura asta ne-a oferit – mie și dragei mele – splendori florale în iarba verde de acasă.
Ca și în alte dăți, am parcurs și acum un traseu-potcoavă. Plecând și întorcându-ne din/în Rodna, am dat ocol izvoarelor ce converg în satul Valea Vinului, parcurgând două lungi picioare sudice și o porțiune din creasta principală a munților cărora eu le mai spun și „Făgărașii Nordului”. Într-o seară de vineri dintr-o lună de mai, am parcat mașina în curtea unor oameni amabili din Rodna. Ne-au întrebat dacă mergem la rezervația de narcise. „Da, dar cu un lung ocol, pe piciorul Beneșului spre Ineu și vârful Omului și apoi peste Corongiș la narcise”. La ora 20 pornim pe ulicioara însoțită de marcajul “punct albastru”, în urcuș tot mai abrupt; după 45 de minute ieșim din pădurea de pini în “câmp” (loc deschis, fânaț sau pășune) și montăm cortul. Lătrături de câini, behăit de oi -muzică de care ne era dor. Localități luminate (Rodna, Șanț) în vale, noapte înstelată. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 52
Pag. 53-57
Alpinism
Piz Badile, via Cassin: cățărare sau poezie de granit? – de Cătălin CREȚU
Tuse, febră și, mai ales, durere în gât. Când ți-e lumea mai dragă, apare tâmpenia asta de răceală, tocmai acum, în mijlocul verii, la 2.000 de kilometri de casă, în locul ăsta fabulos. Mă foiesc în sacul de dormit
ca un hamster în cușcă. Mai avem câteva ore de somn, am pus ceasul să sune la 3 și sunt sigur că nu o să apuc să dorm mai mult de 3-4 ore. Suntem rupți de oboseală – am condus cam 20 ore fără pauze, am trecut cu greu de România, apoi ceva mai ușor de Ungaria, Austria, Slovenia, unde am stat o zi pentru a urca Triglav-ul, am continuat apoi până aici, la granița Elveției cu Italia, pe Val Bregaglia, una dintre cele mai pitorești zone ale Alpilor. (Citește continuarea în revistă).
Pag 58-61
Atlas
Insula celor frumoși și bogați – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG, Spania
Nu se recomandă să te duci cu sacul la pomul lăudat, așa că nici eu nu m-am grăbit să vizitez „insula celor bogați și frumoși”, care în cazul germanilor e întruchipată de mult adulata Sylt. Așa se face că, în ciuda frecventelor mele vizite pe la rudele din nordul Germaniei, mi-au trebuit aproape douăzeci de ani de proximitate până m-am îndurat să cad în ispita unei călătorii scurte într-acolo. Din moment ce vremea era cam mohorâtă, mi-am zis că n-o fi chiar foc…
Sinceră să fiu, având în vedere faptul că trăiesc la o aruncătură de băț de Mediterană, cu greu îmi puteam imagina că o insulă din agitata Mare a Nordului ar fi putut să mă mai surprindă cu microclimatul ei, pasămite miraculos de blând.
Acceptând așadar irezistibila ofertă a societății de căi ferate germane, care oferă bilete la prețuri de-a dreptul derizorii pe durata finalului de săptămână, am urcat în trenul care face mai puțin de o oră până în orășelul Westerland, capitala insulei Sylt. În gara de destinație, valuri-valuri de turiști se revărsau din trenurile care se succedau cu ritmicitate de ceas, venind mai ales dinspre Hamburg. Hamburgezii au adoptat insula Sylt drept destinație de weekend, și asta în ciuda faptului că distanța până acolo nu e deloc neglijabilă (187 km)!
A merge cu trenul pe o insulă sună la prima vedere imposibil. M-am mirat și eu, dar m-am lămurit rapid când am aflat că există un dig construit special în acest scop, cel pe care s-a amplasat terasamentul căii ferate. Doar trenul circulă pe acel cordon ombilical, nimic mai mult! Într-adevăr, e un sentiment destul de straniu să te deplasezi îndurând zgomotele și zgâlțâiturile aferente trenului, dar să ai în același timp de-a stânga și de-a dreapta numai apă. Recunosc așadar că, din start, drumul într-acolo m-a inspirat. Treptat, apa se retrage și lasă loc unor șesuri inundabile și mlăștinoase, care mai apoi se transformă în dune și sfârșesc în pământ ferm, acolo unde orașul-capitală, Westerland, își primește vizitatorii cu construcțiile sale în stil nordic, caracteristic, din cărămidă în roșu-natur, aparent neterminate, pentru că nu sunt tencuite. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 62-64
(Citește continuarea în revistă).
