Cuprins:
Pag. 3 și 31
Câte ceva despre
Cunoaștere reciprocă, parteneriate profitabile – de Mihai OGRIJI; foto Liliana BECEA
De câte ori mă îndrept spre Chișinău – și, slavă Celui de Sus, am trecut de multe ori Prutul! – îmi vin în gând rândurile lui Nicolae Iorga referitoare la Iași. Ele merită nu doar a fi parafrazate, ci ținute în permanență în bătaia gândului: n-ar trebui să existe român care să nu ajungă măcar o dată în viață în orașul de pe malurile Bâcului, să hălăduiască de-a lungul și de-a latul pe pământurile noastre dintre gardul de sârmă care ne-a despărțit atâta amar de vreme – chiar dacă a fost scos, el încă bântuie prin închipuirile noastre – și Nistru. Din păcate, parcă se petrece o morbidă întrecere în a ne ignora unii pe alții, în a ne ocoli, în a ne evita. Gardul de afară, de la hotar, n-a dispărut încă din subconștientul nostru. Mi-e teamă că, alimentat în modul cel mai pervers cu putință, îl vom mai purta încă ani și ani, atâta vreme cât nu ne incomodează prea rău. Este ca un pantof care s-a dat după piciorul nostru, cu monturile lui cu tot. Oricum, românii, plini de bani și de fumuri, ajung și la mama dracului, pe la capătul globului, fără să încerce, măcar, o vacanță pe la neamurile din Răsărit. Garantez că nimeni n-ar avea de regretat o asemenea experiență. La rândul lor, basarabeni cu teșchereaua plină aleargă pe „valea România“ care încotro: spre Bulgaria, spre Grecia, spre Istanbul, spre alte și alte destinații la care nici cu gândul nu gândești… Mai toți nu fac fie și de poftă vreun popas prin țara-mamă, cum se mai spune, care este în egală măsură și a lor. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 4-5
Umorul s-a născut la sat
Am fost la Nunta Cornilor! – de Nicu JIANU
Unul dintre cele mai vechi obiceiuri româneşti de zăpostât (lăsata postului de carne) ținut până odinioară în mai toate satele din Valea Almăjului, este aşa-zisa „Nuntă a cornilor”, un obicei cu străvechi origini precreștine, ce marca sfârșitul iernii și venirea primăverii, triumful vieții asuprea morții, printr-o exuberantă răbufnire de veselie, cu mâncare și băutură din belșug, cu muzică și dans, chiote și alaiuri de mascați pe ulițele satului, chefuri și petreceri.
Nu întâmplător străvechiul obicei – care se regăsește sub forme între care găsim numeroase asemănări, aproape în toată Europa, mai cunoscut fiind obiceiul „Fărșangului” sau a „Înmormântării fărșangului”, întâlnit mai ales la popoarele de origine germanică -, s-a suprapus peste calendarul creștin al începerii celui mai lung și sever post, cel al Paștelui, petrecându-se la zăpostitul mare, ultima zi în care se mai poate mânca „de dulce”, se mai poate petrece și juca.
Dar unde se află Valea Almăjului sau Țara Almajului, cum i se spunea în vechime? (Citește continuarea în revistă).
Pag. 6
Hai la băi!
Relaxare și sănătate în inima sării. Târgul-Ocna – de Romulus Dan BUSNEA
Cunoscută pentru obiectivele sale turistice și istorice, dar și pentru izvoarele minerale curative clorurosodice și sulfuroase, pentru climatul blând și așezarea sa pitorească, într-o zonă depresionară (situată la baza versantului estic al Carpaţilor Orientali, în zona Subcarpaților Moldovei, la poalele muntelui Măgura), orașul-stațiune Târgu-Ocna este, pe an ce trece, o locație tot mai căutată pentru o altă importantă comoară pe care o deține: Salina Târgu-Ocna – Mina ,,Trotuș”.
Aici, în paralel cu activitatea de exploatare, prelucrare şi comercializare a sării, care se desfășoară din cele mai vechi timpuri (prima mărturie scrisă datând de pe la 1380), s-a dezvoltat în ultimii ani şi activitatea de turism. În anul 1974, s-a amenajat prima bază de turism a salinei. Ulterior, în anul 1992, la Târgu-Ocna, s-a ctitorit, la nivelul etajului nouă, prima biserică ortodoxă subterană realizată într-o mină de sare, în Europa, biserica cu hramul Sfânta Varvara, protectoarea minerilor. În anul 2005, mai exact pe 11 iulie, întreg potențialul turistic al salinei s-a concentrat la nivelul etajului nouă, la 240 de metri adâncime, în miezul blocului de sare, accesul realizându-se cu mijloace de transport proprii, lungimea traseului parcurs fiind de 3.100 metri, iar diferența de nivel, dintre punctul de intrare și vatra etajului nouă, de 136 metri. Un adevărat oraș subteran, care te duce cu gândul spre o altă lume, mult mai liniștită, mai ozonată și mai curată. Imensitatea golurilor, adevărate catedrale săpate în sare, labirintul galeriilor oferă ochiului o priveliște aparte, cu imagini senzaționale, care nu se șterg ușor de pe retină, și unde vizitatorul aproape că nu mai simte diferența dintre interior și exterior, cu excepția sării, care se găsește din belșug. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 8-9
Cartea Dunării
Minorități, cultură și turism – de Mihai OGRINJI
Ani la rând am trăit cu iluzia că, după 1990, Dunărea, temelia de apă a României, va ieși din încremenirea dușmănoasă în care o fixaseră, circa jumătate de veac, comuniștii. Precum zidul Berlinului pentru germanii din est tot așa se arăta Dunărea, cu totală îndărătnicie, pentru românii care cutezau să o treacă înot spre a se îndrepta spre Lumea cu bunăstarea la liber. Nu vom ști niciodată câți compatrioți au murit împușcați, înecați, întorși îndărăt de „frații“ noștri sârbi. (Excelentul alpinist Mihail Pupeza, care a reușit să fugă din România, înainte de 1989, învingând valurile bătrânului fluviu, ne-a făcut frumoasa promisiune de a ne pregăti pentru tipar o carte tocmai despre numeroasele tragedii ale românilor care au dat curs unei asemenea încercări disperate. Dar asta este o altă poveste.) În localitățile de pe malul Dunării, mai ales în Defileu, circulația, înainte de 1989, era extrem de anevoioasă: controale, verificări, legitimări, amenințări etc. Pe răposata insulă Ada-Kaleh – și nu numai – s-a trăit, o vreme, ca într-un veritabil lagăr: cu înregistrarea ieșirilor și intrărilor, cu blocarea accesului pe timpul nopții etc.
Multe alte motive mă țin legat, de ani și ani, de magia Dunării: în 1989, redacția noastră transforma Almanahul turistic pentru acel an într-o încântătoare „Carte a Dunării“; un număr din revista „Vacanțe în România“ – ce vremuri! – aborda în exclusivitate, câțiva ani mai târziu, „Regele fluviilor europene”, cum numea odinioară Napoleon bătrânul Danubius; vreo două albume, pe care le-am realizat în colaborare cu un fotograf, ilustrează și ele, deopotrivă, măreția Dunării și a Deltei sale. Ca să nu mai spun că în paradisul zămislit de apele Dunării înainte de a se contopi cu cele ale Mării Negre, nenumărate călătorii și vacanțe mi-au înfrumusețat circa patru decenii de viață. Nu o dată am repetat în gând distihul popular, trecut prin pana lui Alecsandri: „Eu cu Dunărea sunt una/ Batem vântul și furtuna“… Iar peste tot și peste toate, inegalabilul verb eminescian, căruia îi rămânem în permanență îndatorați: „Noi trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării: aceasta este singura misiune a statului român și oricine ar dori să ne risipească forțele spre un alt scop pune în joc viitorul urmașilor noștri și calcă în picioare roadele muncii strămoșilor noștri.” (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11
În profil şi en face…
Cultul identității – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
Franco, de pildă, e încă numărul 1, iar familiei regale spaniole îi sunt rezervate – tot la ideea lui Franco – numerele de la 10 la 99. Astfel, regele emerit Juan Carlos are numărul 10, iar fiul său, regele actual, Majestatea sa Felipe, are numărul 15. Numărul 13 nu se acordă nimănui, pentru că poartă ghinion…
Asta spune deja multe despre intangibilitatea şi grandomania dictatorului Franco. Dar nu insist asupra cultului personalității; destul l-am trăit la noi, pe propria noastră piele, cu propriul nostru dictator. Altceva bântuie Europa Mileniului trei; nu mai este la modă cultul individului, ci cel extins la nivel macro: cultul identității ca națiune, ca popor, grupare de popoare sau chiar continent.
Mai concret, un conducător înțelept, când vrea să atragă masele de partea sa, nu se mai expune în faţă, ca personalitate suprem-perfectă, ci exagerează calitățile şi drepturile supușilor săi, linguşindu-i şi propagându-le identitatea ieșită din comun. Metoda are şi efecte secundare nedorite, creând limite între neamuri şi conducând la disensiuni.
Revenind la Spania, „boborul de rând” are la dispoziție restul numerelor de la 100 în sus, scopul declarat al acestei evidențe fiind nici mai mult nici mai puţin decât acela de a controla națiunea cât mai bine. Deşi veche de la 1944, măsura aceasta are valabilitate până-n zilele noastre. E vorba, firește, despre introducerea banalelelor cărţi de identitate.
Am asistat nu de mult la rugămințile fierbinți ale unui avocat român, trăitor în străinătate, rugăminți adresate autorităților române, de a retipări cărțile de identitate, pentru a le alinia la modelul celor agreate în spațiul Europei Mari. Se pare că, lipsind o semnătură pe ele, nimeni nu ne consideră cetățeni cu drepturi depline pe propriul nostru continent-tată!
Ne dorim, deci, drepturi egale, dar – curios – documentul nu se cheamă carte de egalitate, ci carte de identitate. (Desigur, nu mă refer la „concordanța” dintre persoană și ceea ce scrie pe „actul” cu care ne legitimăm.) Ori noi, identici nicidecum nu vrem să fim! Cum ar arăta lumea dacă ne-am confunda unul cu altul? O încolonare de roboți! Ce bine măcar că numerele se acordă o singură dată şi nu sunt repetabile, nici după moartea posesorului. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 12
Juventus
„Arcașii” la Mălăiești – de Asociaţia Ecologică Arcul Carpatin
Tălpile ne mănâncă, așa că am decis: „Plecăm în Piatra Craiului”. Sunăm la cabană șiiii ghinion, nu mai au locuri libere până în martie. Supărați, căutam altă locație și bucurie mare: sunt locuri la cabana Mălăiești. Aflăm că vor veni și prieteni din Brașov, cei din Clubul de Turism și Protecția Naturii „Cocoșul de Munte”.
Ne pregătim rucsacii. Totul e gata. A venit și ziua de vineri. Încărcăm în mașină bagajele noastre și ale copiilor (ei vor veni mâine după examene. Ce să-i faci, e încă sesiune. Trenul îi vor aduce până la Bușteni, apoi pe jos până la mașină, unde rucsacii îi așteaptă cuminți). Gata, am plecat. În mașină suntem doar noi, Gică, Ligia și Bety. Ne bucurăm de lumina soarelui care ne îndeamnă la drum. În Ploiești, la benzinărie, ne întâlnim cu Cătălin, Mirică și Patrick. Facem o mică pauză de cafea și iar la drum.
Muntele își arată frumusețea în fața noastră și ne grăbim spre Cabana Gura Diham. Am ajuns. Aici îi întâlnim pe cei din Vâlcea, Sorin și Lavinia. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 13
Lumină de mai – de Maria Bianca STOICESCU
V-am promis o poveste; m-am întors pentru a mă ține de cuvânt. Personajele principale: cei de la Asociația Ecologică „Arcul Carpatin“ și… poate și voi.
Dacă nu sunteți încă familiarizați cu protagoniștii, asociația urmărește dezvoltarea și practicarea ecoturismului, promovarea ecologiei şi a turismului românesc în rândul publicului larg, în special al tinerilor. Din fericire, mă număr și eu printre tinerii inspirați de membrii AEAC. Ei m-au învăţat să iubesc muntele, m-au ajutat să fiu persoana de acum.
Voi mai țineți minte când ați început să îndrăgiți natura, muntele, drumețiile? (Dacă nu ați început încă, vă propun să încercați, să adăugați contemplarea pe lista voastră importantă.) Eu nu pot distinge un moment exact. Dragostea aceasta a crescut în mine cu timpul, cu fiecare excursie și amintire frumoasă. Însă vă pot spune sigur că acum mă entuziasmez mai mult ca niciodată când vine vorba de o ieșire în natură, datorită amintirilor acumulate. Aici și-au spus cuvântul mai ales ultimii trei ani de cursuri, tabere, excursii și concursuri alături de cei din Asociație. În urma acestor experiențe, am ajuns la următoarea concluzie: avem nevoie de munte, așa cum și el are nevoie de respectul nostru.
E trist cum din cauza nepăsării s-a ajuns la nevoia salvării naturii. Unii oameni distrug, alții încearcă să repare greșelile…, dar răul făcut nu poate fi întotdeauna îndreptat, se poate întoarce asupra noastră. Așa cum spune și motto-ul Asociației, dacă nu respectăm ceea ce ne-nconjoară, nu ne respectăm pe noi: „Natura te iubește, înțelege-o și tu.”
Nu voi mai intra în detalii, v-am lăsat doar o temă de gândire. Acum haideți pe meleagurile mai frumoase ale imaginației. Acum vă voi spune de ce cred că avem nevoie de munte, lăsând la o parte aspectul biologic. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 13
Lecturi
Reîntâlniri în singurătate (MO)
Discret și perseverent, plin de har și inteligență, ploieșteanul Sorin Bocioacă își bucură cititorii cu o nouă carte: „Reîntâlniri în singurătate“. Un titlu la fel de inspirat și încărcat de miez ca și celelalte cinci anterioare, între care „Paradisul interzis”, „O lacrimă, o viață” sau „Limpezimi în ape tulburi”. Acest volum își întrupează axa, în bună măsură, din evocările dedicate lui Ioan Grigorescu, personalitate prahoveană complexă. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 14-15
Colecția verde
Oameni și munți – de Matei BROD; foto Tudor CIREȘ
Palmaresul escaladelor și turelor de schi-alpinism ale lui Puiu Dimache sunt de-a dreptul uluitoare. Ne este imposibil să înșiruim lista lor. Să spunem doar că nu lipsesc itinerariile pe care le-a parcurs în Alpi – a escaladat aproape toate vârfurile de 4.000 de metri -, Zermatt, Oberland Bernez, dar și Gurja Himal (Nepal), Broad Peak, până la 7.800 m (Karakorum-Pakistan), Huascaran, 6.768 m (Peru), Cho Oyu (China) ori Hielo Continental Patagonico. Capitolul dedicat primei expediții românești în Himalaya, din anul 1985, aduce multe lămuriri privind controversele pe care le-a iscat acea încercare cu rezultate ambigue… Puiu Dimache este și un remarcabil portretist și este suficient să amintim, în această privință, rândurile dedicate, bunăoară, Tainei Duțescu-Coliban. Ca să nu mai spunem că istoria alpinismului românesc, prin capitolele „Începuturi“ și „Ascensiuni în Carpați“, primește repere dintre cele mai consistente. (Citește tot articolul în revistă).
Pag. 16-17
Montana
Fiziologia și medicina marilor altitudini (I)- de Nicolae C. Dimache
În ultimele decenii, îmbunătățirea nivelului de viață a populației în întreaga lume a dus la o creștere exponențială a fenomenului turismului de masă. Un număr mereu crescând de oameni călătorește în regiuni din ce în ce mai izolate de pe glob, iar o fracțiune se îndreaptă către zonele altădată inaccesibile ale marilor altitudini, în munții Himalaya, Karakorum, Anzi etc. Un studiu recent făcut la Lhasa, în Tibet, a arătat că circa 70% dintre turiștii sosiți acolo sufereau în primele trei zile de maladia acută de mare altitudine. Din păcate, marea majoritate a celor care merg în munți la altitudini de peste 3.000 m ignoră modificările provocate în organism de lipsa de oxigen și problemele asociate. Articolul de față își propune să elucideze aspectele importante ale fiziologiei organismului uman în condițiile hipoxiei (scăderea cantității de molecule de oxigen disponibile, ca urmare a scăderii presiunii atmosferice), de asemenea, patologia legată de hipoxie și mijloacele de prevenție și tratament ale maladiei acute de altitudine. Aceste informații pot permite celor care intenționează să urce la mari altitudini -turiști, trekkers sau alpiniști -să-și pregătească adecvat vacanța, limitând riscurile inerente acestei activități și îmbunătățindu-și performanța. (Citește întregul articol în revistă).
Pag. 18-19
Intersectări în Turnul de Fildeș – de Cătălin CREȚU
Într-unul dintre numerele trecute ale României pitorești scriam despre parcurgerea unui traseu foarte frumos din Cheile Bicazului: Turnul de Fildeş. Am avut ceva peripeții atunci, dar am ieşit cu bine din perete. La scurt timp, am urcat şi traseul geamăn, Intersectatul, dar nu am considerat atunci că trebuie să scriu despre el, pentru că nu mă impresionase în mod plăcut. Recent am fost iarăşi în Intersectat şi mi-am dat seama că, de fapt, istoria acestui traseu ilustrează foarte bine o perioadă importantă a alpinismului românesc, cu bune şi cu rele şi că această istorie merită puțină atenție.
Cele două rute menționate au fost parcurse în premieră în 1965: Turnul de Fildeș, de către o echipă redutabilă a clubului Dinamo – Mircea Opriș şi Ion Coleşiu, Traseul Intersectat, de către Dumitru Chivu şi Matei Schenn de la Armata Braşov. Pe vremea alpinismului competițional, rivalitatea dintre aceste două cluburi era similară cu cea mult mai cunoscută publicului microbist dintre Steaua şi Dinamo. Încă de la înființare, înverșunarea a fost mare şi nu e nimic de mirare dacă ne gândim că antrenorii şi conducătorii secțiilor de alpinism ale celor două cluburi au fost Alexandru Floricioiu, respectiv Emilian Cristea. Exista un campionat, un clasament şi, prin urmare, fiecare club trebuia să urce cât mai multe trasee şi, mai ales, să realizeze premiere cât mai dificile pentru a strânge puncte în campionat. Nouă, celor care astăzi, care ne cățărăm din pură pasiune, ne vine greu să credem că cele mai multe trasee din Carpaţii noştri sunt rezultatul unor astfel de întreceri. Turnul de Fildeș și Intersectatul bat însă toate recordurile: au fost deschise în aceleași zile, de cele două echipe rivale, fiecare dorindu-şi să iasă prima sus… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 19
In memoriam: Francisc Wild
Ne-a părăsit, la începutul ultimei decade a lunii mai, Francisc (Ferenc) Wild. Împlinise, cu o lună și ceva mai înainte, 77 de ani. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 20
Culmea Pleșa, – Piule – Munții Retezat – de Mihai CERNAT
În partea de sud-vest a României, în vecinătatea Văii Jiului de Vest, se află un masiv montan splendid, Munții Retezatul Mic / Calcaros. Deși nu sunt la fel de frecventați precum apropiatul masiv Retezat, acești munți sunt diferiți ca structură, fiind din calcar. Peisajele desfășurate pe culmile și crestele Retezatului Mic sunt de neuitat! (Citește întregul articol în revistă).
Pag: 21-22
Montana
Salvamont Argeș – de Ovidiu BĂRĂIAN – ANSMR Cluj
Continuăm istoria Salvamontului Românesc. Pentru aceasta m-am întâlnit cu colegul Ion Sănduloiu, director al Serviciului Public Județean Salvamont Argeș.
– Hai s-o luăm cu începutul: cum a luat la voi ființă Serviciul Salvamont?
– În urma apariției HCM 140/1969, pentru judeţul Argeș a fost inițial prevăzută formația Câmpulung-Muscel. În același an, în urma lărgirii anexei în care erau menționate formațiile la nivel naţional, apar formațiile Curtea de Argeș şi Pitești. (Citește întregul articol în revistă).
Pag. 23-24
Amintiri albastre – de Dan VASILESCU
Fisura Albastră a fost, este şi probabil că va rămâne în viitor un vis, o importantă piatră de încercare, o amintire de neuitat pentru fiecare alpinist român care a parcurs-o, dar şi pentru mulţi alţi alpinişti atrași de frumusețea munților noştri. Acest traseu de legendă este opera maestrului emerit al sportului Emilian Cristea, cel care împreună cu alt eminent alpinist, Aurel Irimia, au deschis în anul 1953 varianta inițială a Fisurii Albastre, traseu cotat la gradul 6A. Se spune că în anumite ore ale zilei fisura capătă nuanțe albăstrii, cauzate probabil de reflexia cerului senin pe stânca Peretelui Văii Albe. Eforturile de finalizare a premierei traseului direct al acestei fisuri surplombate, eșalonate în anii 1954 şi 1955, au aparținut echipei formată din maestrul emerit al sportului Alexandru Floricioiu, Rolland Welkens şi Norbert Hiemesch, performanță care a dus dificultatea acestui traseu la gradul 6B şi, cu atât mai mult, i-a întărit renumele.
Amintirile sutelor sau poate chiar miilor de alpinişti care au escaladat aceste două trasee de maximă dificultate sunt şi ele mai mult sau mai puţin „albastre” şi pot să constituie un adevărat manual de istorie al alpinismului românesc, prin evoluția tehnicilor de escaladă, a echipamentelor şi implicit a eticii alpine, de-a lungul celor peste 70 de ani care au trecut de la aceste premiere. Fisura Albastră şi varianta sa inițială au fost parcurse în cele mai variate condiții climatice, vara sau iarna, în alpiniadele republicane sau universitare, contra-cronometru, în echipe feminine sau mixte, în ascensiunea înlănțuită a celor trei trasee de gradul 6 din Peretele Văii Albe şi în escaladă solitară, Fisura Albastră fiind chiar o tură obligatorie pentru obținerea categoriei I-a de alpinism. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 25-26
Prin munții altora
Bolivia, expediția GAISA/ CAI în Cordiliera Real
Premieră schi alpinistică
Nevado Chearoco – de Mihai PUPEZA
Regimul de antrenament de menținere impus cu peste un an în urmă l-am amplificat din decembrie trecut: minimum 120 km săptămânal cu 1.500-2.000 m diferență de nivel, călărind bicicleta pe colinele torineze, din Alba sau Asti, două săptămâni de schi de tură în Tirolul austriac în ianuarie, din nou săptămâni de bicicletă, apoi, la sfârșitul lui februarie, 10 zile în Abruzzi, din nou pe schiuri. Am reușit să adun mândra sumă de 25.000-30.000 m diferență de nivel, iar ca bonus final o hernie inghinală și recomandarea medicilor de-a mă opera cât mai curând.
La-ntâlnirea dinaintea plecării, Camillo – șeful expediției mi-a mărturisit că el adunase din decembrie încoace 75.000 m de urcare. Uitându-mă la el și la ceilalți adunați în sediul CAI Como, împânzit de poze cu legende (de exemplu, Molteni și Valsecchi, care-au făcut cu Cassin premiera peretelui NV din Piz Badile și s-au stins la coborâre), m-am trezit într-o stare de transă-panică. Ce caut și cum am ajuns aici? M-a supraevaluat soarta? Mă subevaluez eu? Este vorba de vreo confuzie majoră? Să stau, să fug? (Citește continuarea în revistă).
Pag. 27-28
Tour du Cervin – Text şi foto: Dinu şi Marlene MITITEANU
Cervin-Matterhorn este incontestabil cel mai frumos munte din Europa! Aşa că zvelta sa siluetă piramidală e bine-cunoscută, măcar din fotografii, de către toţi iubitorii de munte. Noi am admirat-o prima dată „live” în vara lui 2005 de la Gornergrat, unde urcasem din Zermatt cu trenul cu cremalieră. Aşadar, am fost atunci destul de aproape de Fascinanta Piramidă (despre ea am scris la: http://www.dinumititeanu.ro/Matterhorn-Fascinanta-piramida), articol apărut şi în revista Rp nr. 452. În anii următori, am admirat-o şi fotografiat-o din alte locuri, din alte direcții, mai de aproape (din Cervinia, de la cabana Monte Rosa) sau de mai departe: Vf. Alphubel-4.206 m, Vf. Pigne d‘Arolla-3.796 m, Vf. Allalinhorn-4.027 m, Vf. Lyskamm-4.527 m, de la cabana Regina Margherita-4.554 m, de pe mai toate vârfurile masivului Monte Rosa şi de pe alte vârfuri din Alpi. În vara anului 2014, parcursesem Tour du Mont Blanc, mult mai cunoscut şi mai frecventat decât alte ture – circuit în jurul unor masive din Alpi. O scurtă relatare a apărut în nr. 481 al Rp. Documentându-ne despre TMB am aflat că există şi un TC – Tour du Cervin/ Il Giro del Cervino/ Tour of the Matterhorn. Aşa că era firesc să ne dorim a-l parcurge şi pe acesta, înainte sau după ascensiunea Vârfului Magic, cu care cochetăm mai de mult! Ascensiune care, din păcate, şi în vara lui 2015 a trebuit din nou amânată! Forma generală a circuitului este o elipsă, desigur cu contur zimțat, iar Matterhorn-ul e spre capătul sudic al acestei elipse. Acolo, lângă Cervinia, circuitul este mai aproape de El. Elipsa cuprinde şi alte mari vârfuri aflate la nord de Matterhorn: patrumiarii Dent d‘Herens, Dent Blanche, Obergabelhorn, Zinalrothorn, Weisshorn, Bishorn şi alte vârfuri mai mici. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 29-30
Atlas
Costa Blanca: locul unde muntele iese la… mare – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
Pe vremuri, vacanțele noastre tipic românești se axau pe două destinații aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista iar dacă le voiam pe amândouă le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distincția între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum aș fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?
Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă și pe ideile mele preconcepute, destinul șugubăț mi-a dat o lecție și, fără a mai aștepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la șes, mi-a trimis pur și simplu munții în întâmpinare, așezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.
Neputând rezista tentației învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe țărmul mării, se simte înghiontit în permanență să colinde împrejurimile, urcând și coborând, cu elan mereu înnoit, versanții care se-nalță semeți direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferențelor de nivel parcurse cu tenacitate de pașii mei mărunți, dar neabătuți, rivalizează sigur cu palmaresul pe verticală al multor alpiniști profesioniști. Asta în ciuda faptului că munțișorii de pe aici nu se compară în înălțime cu Alpii sau cu Carpații, dar, din moment ce urcușul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistență deosebit de dure. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 31-32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (XII)
Nistru ’87
Memoria Fluviului – de Alecu RENIŢĂ
Când te legi sufletește de un râu, începi să simți că el îşi face loc în ființa ta lăuntrică şi devine parte din viața ta, din frământările, căutările şi întrebările tale. O apă curgătoare, care trece prin zilele, bucuriile şi melancoliile tale, îţi aduce un alt ritm al existenţei şi o lume pe care o vezi şi o măsori după calendarele şi respirațiile fluviului. Peste tot, de-a lungul Nistrului, oamenii, comunitățile riverane, memoria lor colectivă, leagă anii şi anotimpurile de inundații, secete, înghețuri, cataclisme, epidemii, războaie, foamete, recolte, sărbători sau evenimente știute numai de ei.
În apropiere de Hotin, un bătrân de 91 de ani, îmi povestea că în iarna anului 1919 râul înghețase de peste un metru şi oricât spărgeau sătenii gheața tot nu ajungeau la apă. „Dar poate a fost în iarna lui 1918 sau 1920?” – îl încercam de memorie. „A, nu, în ‘19 o fost, fiindcă în iarna ceea bandiții au trecut Nistrul pe gheața groasă şi au prădat satul şi i-o dat foc. Când gheaţa era subţire noi o spărgeam ca ei să nu treacă Nistrul. În 1920, râul de-amu era păzit de armia română şi bandiţii din partea ceea se temeau să năvălească peste noi”.
O istorie nescrisă şi nefalsificată a Basarabiei şi Transnistriei, înşirată de-a lungul secolului al XX-lea, se mai păstra în ochii şi în mintea bătrânilor pe care îi întâlneam pe un mal şi altul al Nistrului. Bătrâni simpli şi blajini la chip care ori tăceau, ori spuneau ce au văzut, sau auzit, fiindcă ei credeau că a spune minciuni e un mare păcat şi îţi închide drumul spre Dumnezeu. La fel, în localitățile nistrene, cam peste tot, auzeam de la băştinaşi întâmplări bizare, legende şi mărturisiri ciudate despre vârtejuri apărute din senin pe Nistru, care îi înghiţeau pe copii şi pescari; despre somni uriaşi, care se furişau din adâncuri până la mal şi răpeau gâştele, raţele sau godacii cufundaţi în băile de nămol; despre grote în care dispăreau drumeţi rătăciţi, sau despre smârcuri adânci, fără fund, camuflate de ierburi, ori de bălării, în care se prăbuşeau animale, sau chiar păstori. Oamenii povesteau atât de firesc aceste întâmplări ciudate încât adeseori mă surprindeam că le cred fără să le pun la îndoială. Îndeosebi îmi plăcea să ascult poveştile despre locurile misterioase, despre oamenii şi evenimentele din vremurile de demult, când Nistrul era frontiera dintre Asia şi Europa. Mă atrăgeau creaţiile populare, fie ziceri sau proverbe locale, fie doine de jale, descântece sau strigături, fie aventuri de dragoste, cu ibovnice aprinse de pe malul celălalt, ascunse în case ferite de ochii grănicerilor. Din naraţiunile sau mărturisirile băştinaşilor, cu uimire descopeream o Basarabie vie, total diferită de cea prezentată în cărţi, în diferite emisiuni, sau în manuale. Descopeream o istorie adevărată, plină de întâmplări şi fapte reale, o adunam din cioburi sparte şi împrăştiate de-a lungul deceniilor. O lume fabuloasă a Nistrului se dezvăluia de la o localitate la alta şi îşi făcea loc pentru totdeauna în sufletul meu. (Citește continuarea în revistă).
