Revista România pitorească nr. 484 ● 2016

Cuprins:

 

Pag. 3-4

Câte ceva despre

Berlin, tezaurul polonez și recunoștința…

Toți cei care au legătură cu industria ospitalității știu foarte bine că la Berlin, în prima decadă a lunii lui Mărțișor, se derulează cel mai mare târg de turism din lume. De ce toate țările doresc să ajungă la ITB? Foarte simplu: Germania este unul dintre cei mai mari furnizori de turiști din lume. Cel puțin așa era cu câțiva ani în urmă, pe când nu-mi scăpa nici o ediție. Astăzi, lucrurile par să se schimbe, de vreme ce socotitorii acestei mărfi de lux ne fac cunoscut faptul că, în 2016, țara noastră va fi vizitată de mai mulți musafiri evrei decât teutoni. O fi bine, o fi altcumva, Dumnezeu știe… Dar asta este altă poveste.

Dacă n-am fost de 10-12 ori la Târgul de la Berlin înseamnă că n-am ajuns acolo niciodată. În ultimele dăți tot mai mult mi-am dorit ca, într-una dintre zilele expoziției, să încerc un itinerar pe urmele câtorva români celebri care au trăit o vreme – mai lungă sau mai scurtă – la Berlin. N-am reușit să dau viață unei asemenea tentative. Și nici măcar să stârnesc interesul vreunei agenții care să contureze un astfel de program. Desigur, în privința programului, primul gând îmi zbura spre poetul nostru național. Se știe că Eminescu s-a înscris la Universitatea din Berlin la 18 decembrie 1872. A stat doi ani în capitala prusacă, locuind la două adrese: Albrechtstrasse nr. 6 (în apropiere de Universitatea regală Friederich Wilhelm) și în Charlottenburg, pe Orangenstrasse. Despre această ultimă locuință – „cu priveliște înspre niște întinse grădini” – Eminescu avea să consemneze în „Fragmentarium”: „Locuiam într-un sat aproape de orașul universitar; împrejurimile locuinței mele (erau) foarte liniștite, căci… locuiau în acea casă numai moșnegi”.

Tânărul poet bătea, probabil, destul de des străzile Berlinului, uneori și prin împrejurimi, ajungând, cu „bilet de-a treia”, și la Postdam, cum atât de plastic povestește în versuri: „C-am plecat de dimineața/ Cu un taler și doi groși/ Și de gât cu blânda Milly/ C-ochi albaștri, buze roși.” Mersese fără griji să viziteze, probabil, Palatul Sanssousi al lui Friederich cel Mare. Podul încă nu atinsese celebritatea din zilele noastre.

Oaspete – chiar locuitor al Berlinului – a fost și I.L. Caragiale. Marele dramaturg ajungea aici în toamna anului 1904. Nu se cunosc prea bine pricinile pentru care Nenea Iancu s-a autoexilat. Unii invocă nesațiul scriitorului pentru confort, pentru un trai cu ifose de aristocrat. Alții pun plecarea pe insuccesul social, care a culminat, ulterior, cu eșecul tentativei de a fi ajuns în Parlamentul României. După cum se știe, intrase în grupul politic al lui Take Ionescu, prahovean și el prin baștină. Cert este că, la Berlin, Caragiale „Ocupă apartamente largi, în cartiere „high-life”, ca Willmersdorf și Schöneberg, se instalează într-un mobilier de burghez tradițional și gustă plăcerile civilizației…”, ca să-l cităm pe unul dintre marii săi admiratori, Șerban Cioculescu. Primește oaspeți – Paul Zarifopol (ginerele lui Gherea), Barbu Delavrancea și fiica sa, pianista Cella Delavrancea, Dimitrie Gusti, Panait Cerna etc -; ascultă muzică – Mozart, Haydn, Haendel, Beethoven, mai ales ultimul, sunt compozitorii lui preferați; scrie, îl arde dorul de țară, încropindu-și, într-un fel sau altul, o atmosferă cât mai apropiată celei de pe malurile Dâmboviței. La Berlin avea să se și stingă din viață, în iunie 1912…

Dintr-un încântător program de călătorie la Berlin cred că „urmele“ celor doi clasici ai literaturii noastre nu pot lipsi sub nici un chip. Și ca să rămânem tot în domeniul artei l-aș mai aminti și pe faimosul dirijor român Sergiu Celibidache, al cărui destin s-a intersectat atât de mult cu capitala prusacă…

Repet: nu cred sau, mai bine spus, nu știu să existe vreo agenție de turism care să propună o excursie la Berlin și care să cuprindă și referiri la aceste ilustre nume românești, cu străzile, instituțiile și locurile de care și-au legat popasul ori trecerea prin Capitala Germaniei. Odată și odată, cine mai știe… Până la urmă – asta și ca un strop de blândă resemnare – nu suntem singurii care nu ne dăm în vânt după astfel de „reconstituiri“ turistice. Mă gândesc, de pildă, la polonezi. (Citește continuarea în revistă).

 Pag. 4-5

Cronică de turism

Nu mai este ca înainte se spunea:

Am turiști străini, sunt cel mai tare!

Convorbire cu domnul Mihail Corneliu ACATRINEI, director general al SC Majestic Tourism SA – A consemnat Mihai OGRINJI

– Stimate domnule Acatrinei, ultimul interviu pe care mi l-ați acordat, cu câțiva ani în urmă, a avut ca temă „Hotelăria în vremea crizei“. Ce s-a mai întâmplat de-atunci?

– Criza pe care o amintiți s-a terminat, practic, în partea a doua a lui 2014. Mai exact, în ultimele 4-5 luni ale acelui an. În ceea ce ne privește, dar și la nivelul celorlalte hoteluri din București, 2015 a fost cel mai bun an după 2009. Noi am avut chiar un profit destul de consistent.

– Cum a fost posibilă o asemenea frumoasă întorsătură?

– Perioada de criză ne-a învățat să ne gospodărim mult mai bine, să știm să dăm valoare fiecărui leu în parte. Spre a putea rezista pe piață, fără să avem datorii la stat, datorii către salariați sau datorii către bănci, în 2011 am concediat o parte dintre salariați. Astfel, în loc de o sută de oameni am mers mai departe cu 50 și așa am traversat criza. Cu acești angajați funcționăm și astăzi. Desigur, anul trecut am avut și niște angajați part time. Asta este situația, nu ne mai permitem să angajăm personal pe o perioadă nedeterminată pentru că noi avem un mare avantaj, dar și un mare dezavantaj: plătim oamenii legal. Și atunci, nu pot să-mi bat joc de oameni spunându-le că vă angajez pe o perioadă nedeterminată, dar veți pleca când nu vom avea resurse să vă achităm salariile. Totodată, în altă ordine de idei, mi-am dat seama, de-a lungul acestei crize, că erau sectoare în care se producea risipă. Nu foarte mare, dar, totuși, risipă. De la fiecare perioadă – că e bine, foarte bine, că e rău, foarte rău – înveți câte ceva folositor. Dacă vrei! (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 5

Scrisoare din Rotterdam

CIULEANDRA lui Rebreanu, în limba esperanto – de Ionel ONEȚ

Anul trecut, în ultima parte a verii, am stat două săptămâni în Lille, în Franța. Nimic deosebit, veți crede. Și totuși… Șederea mea în orașul pe care romanii l-au numit Ad insulam și pe care vorbitorii de neerlandeză îl numesc Reisel a avut ca scop participarea la cel de-al 100-lea Congres Mondial de Esperanto. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 6-7

Pe bicicletă și pe lângă ea

Felicia, Roxana și Mixandra – de Ioan PRODAN

Când amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme“. Așa scria marele poet Mihai Eminescu în unul dintre superbele sale poeme, iar Ion Creangă ne-a înnobilat sufletul cu năstrușnicele sale „Amintiri din copilărie“. Asemenea marilor scriitori, și noi, cei de rând, suntem oameni cu amintiri. Ne revin mereu în minte întâmplările copilăriei, și bune și rele, după cum s-au petrecut ele atunci.

Eu am învățat să merg pe bicicletă abia la 14 ani. Venisem la unchiul Ghiță, în Hațeg, de pe meleagurile deluroase ale satului sălăjan Moigrad (Porolissum). Unchiul avea o bicicletă nemțească cu torpedou (ve­che, pentru dame). Cu ea, după mai multe căzături prin imensa curte de la fostul „Birt al cucului“ din Hațeg, am învățat să merg pe două roți și apoi am ieșit pe stradă și pe drumul ce ducea spre Banat, devenind pentru toată viața un ciclist înrăit și pasionat. De-a lungul anilor, am avut și am „călărit“ un număr de circa 10-12 biciclete. Dețineam un întreg harem de „cadâne“ pe două roți. Majoritatea erau pentru dame și le-am botezat cu nume de fete. Mie îmi plăceau și îmi plac mai mult astfel de biciclete, fiindcă se pot încăleca mai ușor. Doar sunt de genul feminin… Unele dintre ele mi s-au furat, altele s-au stricat, iar una singură am vândut-o pe o nimica toată la un viitor ciclist dintr-un sat hațegan. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 7

Ghid turistic

100 de pași în timp – de Adrian CIORBĂ

A apărut ghidul turistic „100 de pași în timp, un alt fel de ghid despre Valea Prahovei și Parcul Natural Bucegi“. Lucrarea are 100 de capitole (de aceea se numește 100 de Pași), grupate astfel: 50 de capitole despre Valea Prahovei și 50 despre Parcul Natural Bucegi. În aceste capitole nu se reiau vechile subiecte, gen castelul Peleș, mânăstirea Sinaia, și nici nu se prezintă trasee turistice. Sunt tratate zonele amintite, Valea Prahovei și Bucegii, din unghiuri mai puțin cu­noscute: primele trenuri în zonă, vechi familii care au pus bazele turismului, asociații din Vechiul Regat, locul unde a ființat fosta vamă cu Austro-Ungaria, povești despre tunele, monumente redescoperite, picturi vechi etc. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 8-10

În fiecare an, în preajma zilei de naștere a lui Eminescu,

Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România – Gala Premiilor pentru 2015 – București, 13 ianuarie 2016 – de Matei BROD

Cea mai importantă investiție din turism, în valoare de aproape 30 milioane euro, finalizată anul trecut, se numește „Lotus Therm Spa&Luxury Resort“ din Băile Felix. Este unicul complex balnear de cinci stele din România. AJTR a premiat cu bucurie această admirabilă ispravă. Domnul Florian Serac, directorul general al SC Turism Felix SA – prezent la Gala desfășurată la Phoenicia Grand Hotel din București, în ziua de 13 ianuarie 2016 – a detaliat, cu un farmec încântător, această veritabilă ctitorie turistică. Diploma a fost înmânată de domnul Claudiu Vrînceanu, secretar de stat la Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, care, la rândul său, a punctat, cu eleganță, câteva dintre prioritățile din turismul românesc pentru anul 2016.

Cunoscutul alpinist Zsolt Török a organizat, la mijlocul lunii decembrie 2015, la Bușteni, prima ediție a Galei Alpinismului Românesc. O emoționantă și instructivă întâlnire a trei generații de cățărători, de la cei mai tineri la cei mai vârstnici. Premiul „Eveniment“, cu care l-a răsplătit AJTR, a fost înmânat de domnul Ovidiu Iuliu Marian, fost secretar de stat la Ministerul Turismului, dar, în același timp, și un pasionat alpinist. Excelenta jurnalistă Simona Lazăr (Radio „Antena Satelor“), a primit premiul „Unda călătoare“ pentru „Conceptul original al emisiunii „Sarea în bucate“, primul show culinar radiofonic“ din România.

Din păcate, spațiul nu ne permite să alocăm câteva rânduri în plus pentru fiecare premiu în parte…

Până la urmă, de ce se încăpățânează, de atâția ani, ca la mijlocul lunii ianuarie – în preajma zilei de naștere a poetului nostru național, Mihai Eminescu – AJTR să organizeze această ceremonie? Răspunsul este simplu de tot: atât jurnaliștii de specialitate din presa scrisă, radio-tv, edituri, cadre universitare din domeniu, fotografi etc., la fel ca și reprezentanții industriei ospeției simt nevoia unei cordiale recapitulări a lucrurilor bune din turism petrecute în anul abia încheiat. O „reîncărcare a bateriilor“, cum se spune, dar și o formă, fie ea și modestă, de răsplătire publică a performanțelor. Acesta este și motivul pentru care Gala se derulează într-un spirit colocvial, la obiect, prilej cu care sunt aduse în prim-plan numeroase detalii, argumente, experiențe, noutăți mai puțin cunoscute de publicul larg. Din păcate, nu există o altă întrunire de acest fel, cu toate că țara și turismul nu duc lipsă de tot soiul de simpozioane, conferințe etc., care de care mai gomoase, ca titlu, onorate cu fonduri europene, guvernamentale și așa mai departe. Dar asta este o altă poveste. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 10

Biblioteca montaniardului – de Matei BROD

Anul trecut s-a împlinit un veac de la nașterea unui mare împătimit al ascensiunilor și drumețiilor montane, unul dintre importanții alpiniști români ai veacului trecut. Am omagiat pe Emilian Cristea – fiindcă despre el este vorba – prin editarea unei cărți, în Colecția Verde, lucrare ce adună un impresionant mănunchi al scrierilor sale publicate în revistele „România pitorească“, „Vacanțe în România“ și „Almanahul turistic“. Poartă chiar titlul rubricii pe care nea Milică, cum îi spuneam cei apropiați, a păstorit-o ani de zile în paginile publicației noastre: „Biblioteca montaniardului”. Generațiile anilor șaptezeci și ale începutului de deceniu următor, din veacul trecut, își amintesc cu emoție de rândurile pline de farmec, dar și de sfaturi dintre cele mai utile și insistente cu care „Moșul“, lună de lună, deschidea poteci noi ori călăuzea pe drumuri, verificate personal, pe cei atrași de frumusețile și riscurile muntelui. Nu puțini la număr în acea perioadă. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 11

Leopold Adler

Începuturile fotografiei etnografice din Transilvania – de Nicu JIANU

Primii pozari din Transilvania erau fotografi călători, care stăteau într-un oraș atât timp cât aveau clienți. La aproape 3 ani de la data oficială a inventării fotografiei (19 august 1839), când „născocirea“ lui Niepce și Daguerre este recunoscută de Academia de Științe din Franța, în anul 1842 apare la Brașov primul fotograf, Gottfried Barth. Urmează, în 1847, Wilhelm Berg – locuia la hanul Coroana de Aur – face primele portrete prin dagherotipie.

La 17 iunie 1842, se deschide primul atelier foto, numit „Zum Grunen Baum” (La pomul verde). În anul 1851, apare la Brașov și primul fotograf care utilizează hârtia fotografică, W. Proksch.

În orașul de la poalele Tâmpei vor apărea și alte ateliere fotografice, ale lui Samuel Herter și Hermann Buchner, în 1853, care s-au stabilit la Brașov pentru o mai lungă perioadă de timp, și care erau pictori, Eduard Fritsch, în 1859, Moritz Adler, în 1870, și Carl Bömches, în 1878. De la Eduard Fritsch aveau să rămână în arhive cele mai vechi ilustrate ale Brașovului, de o mare valoare istorică. Fotografiile lui Eduard Fritsch costau la acea vreme 60 de creițari bucata.

Leopold Adler (născut la 12 iulie 1848 în Nussle, lângă Praga, într-o familie de evrei) vine la Braşov în anul 1872, la vârsta de 24 de ani. Acolo, împreună cu fratele său mai tânăr Alfred, a început să lucreze în atelierul fratelui său mai mare, Moritz, care avea din anul 1870 un atelier fotografic la adresa Purzengasse 14 (Strada Porţii 14). După câțiva ani, cei trei frați se despart, Alfred pleacă primul, în 1875; pleacă și Moritz, care probabil s-a reîntors în Boemia, prin anii 1880 expunându-și la Praga propriile fotografii. El ajunge o personalitate renumită în oraș, participând cu operele sale, în anul 1895, la expoziția etnografică din Praga. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 12

Conferință internațională

„Turismul rural românesc în contextul dezvoltării durabile. Actualitate și perspective”

Ediția a XVIII-a

Academia Română – Filiala Iași, Institutul de Cercetări Economice și Sociale „Gh. Zane” , în colaborare cu Centrul de Economie Montană din Vatra Dornei (din cadrul Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”), Agenția Zonei Montane din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale si alte instituții cu activitate în domeniu organizează între 26-28 mai 2016, la Vatra Dornei, Conferința internațională “Turismul rural românesc în contextul dezvoltării durabile. Actualitate și perspective”. (Citește continuarea în revistă).

 

Pag. 14

La masa cu III picioare

Aniversări – de Mihai OGRINJI

Numai masă țărănească, joasă, cu trei picioare, nu s-a mai rătăcit pe la „Junimea“ ieșeană, unde se adunau unele dintre cele mai înalte spirite românești ale sfârșitului de veac XIX. Mă rog, ăsta-i „herbul“ rubricii, la fel cum „Junimea“ nu ducea lipsă nici de mofluzi, poltroni, masoni ori alte specimene… O grăiește, într-un fel – și nu neapărat dintr-un exces de haz – o „Citațiune” produsă la 15 octombrie 1885: „Membrii tuturor triburilor Societății „Junimea“: fundatori, lipoveni, caracude și cei nouă, sunt citați ca în ziua de 26 Octombrie curent să se afle la scaunul societății în Iași, unde se va da cu mult chef și cu puține parale, în Otelul Binder orele 6 seara, al 22-lea praznic tradițional. – Mâncarea va fi fudulie, iar băutura temelie.” Citațiunea este semnată de „Noul secretar tot perpetuu”, N. Gane.

Astfel de spumoase reuniuni se petreceau anul, „praznicul tradițional” marcând aniversarea „Junimii“, în creuzetul căreia s-a plămădit începutul spiritului european al românilor. Spiritul subțire face casă bună cu un vin pe măsură. Doar Eminescu spunea că „Puțin vin ascute mintea. Mai mult, o tocește”. Am avut curiozitatea să caut ziua cu pricina în „Însemnările zilnice” ale lui Titu Maiorescu, inițiatorul și supervizorul acestor petreceri, cu toate că el era un abstinent: „Sâmbătă 26 Oct./4 Noem., la ora 1 am sosit la Iași. Îndată la mine Carp, Pogor, Cost(ică) Soutzu, Nanu, Creangă, Dem. Rosetti, M(iron) Pompilie, Costiescu ș.a.m.d. La ora 5, la Emilia (sora lui, n.n.) care încă nu e bine, la 6 1/2 la 22-lea banchet al „Junimei“, foarte cu haz. Foarte mulți. Păpuși de Vicleim, poezie pornografică de Pogor, bune depeși plăsmuite. Erau acolo și Ureche și Olănescu.” Nu știm dacă a participat și Eminescu. Citind însemnarea din ziua următoare a lui Maiorescu, este aproape sigur că marele poet, care nu se ridica la înaltele exigențe mondene ale conducătorului „Junimii“, a absentat: „Duminecă prânzit la Emilia. Eminescu decăzut cu fete de la Café-chantant”. Să nu vi-l închipuiți pe Maiorescu ca fiind un puritan, îndreptățit să afișeze un asemenea dispreț (și nu-i singurul față de Eminescu în „Însemnările…” sale). Legenda cu marele poet protejat de gomosul Maiorescu este, cel mai adesea, o bazaconie. Din păcate. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 15-16

Montana

Milioane de ghiocei – de Dinu și Marlene MITITEANU

O tură de primăvară prin Munţii Trascău: Teiuş-Mânăstirea Râmeţi-Faţa Pietrei-Piatra Cetii-Piatra Bulzului-Piatra Craivii-Platoul Ciumârna-Lacul Ighiel-Alba Iulia.

Pe creste mai înalte, zăpada încă mai dăinuia. Schiurile noastre de tură nu erau obosite, deși le folosisem destul de intens şi în iarna aceea. Dar le pusesem la păstrare, căci ne năpădiseră alte doruri. Răspunzând cândva întrebării: „De care anotimp al muntelui vă este dor cel mai tare?” am spus: „De cel care urmează!“ Știam că nici măcar în blânzii Apuseni încă nu au înfrunzit copacii, încă nu a dat colțul ierbii. Știam că acele dulci coline, de care nu ne săturăm niciodată, încă nu ne vor aminti de „Note de primăvară” ale lui Bacovia: „Verde crud, verde crud…/ Mugur alb şi roz şi pur,/ Vis de-albastru şi azur,/ Te mai văd, te mai aud!”

Dar știam că ne vor desfăta sufletul şi ochii, mereu flămânzi de Frumos, primele flori ale „primei veri”. Doream ghiocei şi brândușe şi viorele şi toporași şi primule, acolo, la ele acasă, unde ne zâmbesc altfel decât din buchețelele cumpărate între betoanele orașelor noastre. Şi eu doream să ofer dragei mele, de ziua ei, într-una din acele trei zile, milioane de flori zâmbind în soare, nu un buchețel zâmbind trist. Aşa că, deși previziunile meteo nu erau prea optimiste, conform unui vechi obicei de „a prefera să regretăm că am plecat, decât de a regreta că nu am plecat”, într-o vineri de aprilie, la ora 9.30, coboram în Teiuș din Dacos-ul Cluj – Rm. Vâlcea. Nu ne puneam problema de a parcurge „per pedes turistorum” cei 18 km până la Mânăstirea Râmeți, căci ne „păstram” pentru cei 16 km de drum forestier din ziua de duminică, de la lacul Ighiel, ţinta finală din plan, spre satul Ighiu. (Citește întregul articol în revistă).

Pag. 16-18

Oslea – de Adrian PAUL

Reveneam în Valea Jiului pentru a patra oară în ultimii 8 ani, în principal datorită dorului de Retezat – iubirea cea mare –, dar și pentru ruda lui mai modestă, masivul Vulcan. Am mai mulți prieteni în zonă și momentul bucuriei revederii se petrece de obicei în căsuța unuia dintre ei, construită chiar în Pasul Vulcan. Pe înserat, așezați confortabil pe terasa căsuței, admirăm perspectiva care se deschide de la cei peste 1.000 m altitudine asupra Văii Jiurilor, de la Vulcan până la Petroșani și Petrila, la orizont spre est conturându-se formele greoaie ale Parângului, iar spre nord – înălțimile în coborâre ale Tulișei. Întunericul se lasă încet-încet și imaginile se estompează, fiind înlocuite acum de sute de luminițe care clipesc prietenos, ultimele le ghicim în depărtare ca fiind ale ministațiunii Rusu. Dar… turistului îi șade bine cu drumul și imediat ajungem la planurile pentru următoarele câteva zile. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 19-20

Munții Căpățânii

Șura lui Georgică – Text și foto: Dinu BOGHEZ

Nişte colegi într ‘ale muntelui ne-au povestit, cu entuziasm nedisimulat, despre un loc de minune, descoperit de curând, undeva în munţii Căpățânii. De aici şi până a stabili amănuntele unei plimbări prin locurile acelea, nu a fost decât un pas. Dar pasul ăsta trebuia socotit bine. În primul rând, la vremea asta înfiptă în cea a iernii apropiate, când lumina zilei era cam scurtă. Apoi, drumul, care era cam lung până la locul ăsta pierdut în imensitatea plaiurilor nesfârșite ale munților Căpățânii. Orele care ne trebuiau să ajungem până acolo nu erau puține şi tărhatul de dus în spate, pentru cele trei zile, cât aveam noi în minte să ni le petrecem prin locurile acelea, nici el nu era prea ușor. Ne trebuia neapărat o mașină, dintre cele de teren şi mai ales omul care să accepte să-şi ducă Ducipalul pe drumurile astea, cam noroite la vremea asta tomnatecă. Era o cale mai scurtă, cea care urmărea valea Cheii şi, după ce trecea prin tunelul de sub Stogşoare, trebuia să urce vârtos către Şaua Hădărăului şi pe vremea asta cam plângăcioasă putea să fie aproape imposibil. Aşa că am ales calea mai lungă, dar parcă mai accesibilă, cea care urma drumul Horezului, trecea de mânăstire şi urca pe Valea Lungă, spre vârful lui Roman. (Citește întregul articol în revistă). 

Pag: 20-22

Montana

Salvamont Sibiu – de Ovidiu BĂRĂIAN – ANSMR Cluj

Un foarte important reper, care are o rază foarte mare de acoperire în teren -de la Turnu Roşu din Valea Oltului, până la cabana Podragu, creasta principală şi tot abruptul nordic, cu muchiile şi văile aferente – este Serviciul Public Salvamont Sibiu. Tot de Salvamont Sibiu aparțin o parte din M-ţii Lotrului şi integral M-ţii Cindrel. Pentru un istoric al Salvamontului de aici stau de vorbă cu fostul șef al formației, domnul Nicolae Mustea

În decursul existenţei sale, Salvamontul Sibiu a participat la toate concursurile naționale Salvamont, unde a cucerit numeroase trofee. În 2003, Salvamont Sibiu a luat parte la acțiunea „EVEREST” cu doi salvamontiști, Teodor Tulpan şi Lucian Bogdan. Teodor Tulpan a fost primul din expediție care a ajuns pe „Acoperişul lumii” – vf. Everest (8.848 m), iar Lucian Bogdan, al doilea. (Citește întregul articol în revistă).

Pag. 22-23

Întâlniri Rp

Nu-mi caut vârful de munte, cât îmi caut limita… (III) –

Convorbire cu domnul dr. Ovidiu Iuliu MARIAN, ALPINIST, FOST PREȘEDINTE A.N.T.

– Domnule Ovidiu Marian, înainte de a continua ascensiunea pe Cho Oyu, aș vrea să ne întoarcem puțin în Carpații noștri. V-ați născut și ați crescut în preajma muntelui. Primele excursii pe potecile alpine cu cine le-ați făcut?

– Cu tata, care a fost și rămâne mentorul meu. Tata era din zona Devei, iar mama din părțile Brașovului. Tatăl meu nu a fost alpinist, propriu-zis, însă a abordat muntele la un mod extrem de meticulos, cu rigoarea și deschiderea omului de factură enciclopedică, nelăsând loc aleatoriului, improvizației.

– Brașovul a avut mari alpiniști. Unii dintre ei au dovedit și o frumoasă înzestrare întru ale scrisului. Mă gândesc, bunăoară, la Ionel Coman, una dintre cărțile sale – „Am îndrăgit munții“ – fiind recent republicată în „Colecția Verde“ a României pitorești.

– Ascensiunea mea spre zona montană este legată mai mult de Deva, decât de Brașov. Am la Deva prieteni din copilărie cu care păstrez relații și astăzi. Acolo, între atâtea altele, am urmărit cu sufletul la gură, cum se spune, expediția primului grup de alpiniști români în Himalaya. Eu, tânăr licean, am fost trup și suflet alături de acei alpiniști. Cunoșteam și pe doi dintre ei. Este vorba de antrenorul și un fel de mentor al meu, Avel Ritișan, zis Pif, care era șeful Salvamont Hunedoara și care supraveghea zona Retezatului, și Marius Mărcuș, cu care mergeam periodic, săptămână de săptămână, la schiat, la Râușor, în Retezat. Ce să spun? A fost o perioadă absolut superbă în anii ’80. Era o lume aparte cea a schiorilor, a montaniarzilor, oameni din generații diferite. Aveau o ținută nu neapărat montaniardă, sportivă; mai mult, erau intelectuali ai comunităților din imediata vecinătate, oameni cu o anumită instruire avangardistă. De pe atunci am început să-mi adun insistent multe lucrări din domeniu. Cu modestie spun că dețin cam tot ce s-a scris la noi despre munte. Inclusiv colecția revistei „România pitorească“. Prin intermediul revistei, de pildă, l-am descoperit pe Ică Giurgiu, speolog, o somitate în domeniu. Sunt puțini oameni ca el, atât de cunoscători ai României turistice. Nu mai vorbesc de Emilian Cristea, o personalitate specială și sub aspect alpinistic, și editorialistic. Nu-i mai puțin adevărat, sunt mulți autori importanți care nu au exersat escaladarea pereților de piatră. Reprezintă însă niște repere publice, cu profit turistic, de bună calitate. În acest context n-aș vrea să-i omit pe Al. Roșu și Al. Savu, profesori la geografie. Din „biblioteca mea montană“ nu lipsește nici ing. Nae Popescu, la fel ca și o întreagă listă de oameni care au făcut istorie în alpinismul internațional: Reinhold Messner, Walter Bonatti, Lionel Terray și atâția alții… (Citește continuarea în revistă).

PAG 24

Montana

Vârful Păpușa prin Dracsin și Cascue – de Mihail CERNAT

Iezer-Păpușa este un masiv montan interesant, cu peisaje frumoase, situat în vecinătatea Făgărașilor și a Pietrei Craiului. Este ceva mai departe de București, accesul fiind mai greoi fără mașină. Drumul de la gara din Câmpulung până la Voina presupune trecerea printr-o „pitorească” localitate cu etnici romi. De-a lungul vremii de când merg eu pe munte, am observat că fiecare împătimit al muntelui are câte o feblețe (sau mai multe); camaradului meu, Dorin, îi place foarte mult să meargă în Iezer-Păpușa. Vorbisem mai de­mult să abordăm și alte variante de trasee în acest masiv și într-o frumoasă zi de primăvară (la câmpie) concretizăm o tură în acest munte.

Așadar, dimineața devreme noi doi pornim înspre Iezer-Păpușa. O luăm prin încântătorul culoar Rucăr – Bran, admirând la o belvedere Piatra Craiului și, destinația noastră, Iezer – Păpușa. Intrăm pe firul Dâmboviței, străbătând o parte din numeroasele chei ale acesteia; ajungem la Cabana Cascue. Ne echipăm de iarnă (bocanci, piolet, colțari), fiindcă pe crestele munților e încă zăpadă. Pornim pe un drum forestier și e cald. Exact ce trebuie pentru picioarele noastre încălțate în rigizii bocanci de iarnă! Și mergem, și mergem… și intrarea în traseul prin Cascue nu mai apare! După o vreme ne dăm seama că am trecut de Plaiul Cascue, așa că ne continuăm drumul spre Dracsin. Nu după mult timp intrăm pe traseul prin Dracsin, zărind la un moment dat un semn de marcaj. O mașină forestieră trece încărcată din plin. Este evident că și prin acele locuri se defrișează intens… Un lucrător forestier ne întreabă destul de apăsat unde mergem; probabil voia să nu fie deranjat din activitate. Îi răspundem din mers și ne vedem de drumul nostru. Traseul conduce într-o potecă destul de înclinată. Și e cald! Urcăm încet, admirând Piatra Craiului care se etalează frumos, undeva în direcția opusă nouă. Admirăm Umerii, Marele Grohotiș, Creasta Principală Sudică. Continuăm să urcăm. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 25-26

Prim-plan

Montan Club White Wolf – de Dan VASILESCU

Am putea spune ca: „A fost odată, ca niciodată…”, însă nu ne putem confunda cu istoria. Deşi, în ritmul trepidant al vieții de zi cu zi și în tropotul neobosit al clipelor, Clubul Montan White Wolf îşi are originile în ceea ce deja numim istorie…, acea istorie mai puţin știută a unor pasiuni transformate, la un moment dat, în sporturi extreme.

Totul a început în 1978, la Tecuci, municipiu cu un vast și tumultos trecut, din sudul Moldovei. Ca o predestinare, parcă, acest an a semnat certificatul de naștere a două cluburi sportive, create în cadrul rețelei naționale de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei, conform acelei perioade: Asociaţia Sportivă OMNIA și Aeroclubul Smaranda Brăescu.

Asociaţia Sportivă OMNIA a fost creată la inițiativa și sub îndrumarea directă a antrenorului de alpinism-escaladă Dan Fotescu, tehnician silvic de profesie și mare iubitor al Carpaţilor. Clubul a fost constituit pe lângă organizația de muncitori a Fabricii de Ambalaje Metalice din localitate și a căpătat o amploare deosebită în perioada conducerii acesteia de către ing. Eugen Ionescu. De asemenea, un rol determinant l-au avut și conducerile U.T.C. din acea vreme, atât la nivel de unitate, cât și de municipiu. Având, în general, membri dintre tineri și nu numai, pasionați de natură și activități montane, acțiunile clubului s-au axat pe turism montan (excursii, expediții), alpinism și, ocazional, escaladă, din lipsa unei baze tehnice corespunzătoare. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 26-27

Alpinism

Povestea ȘOPÂRLEI din Moldova în peretele de la GÂTUL IADULUI – de Cătălin CREȚU

Peretele de la Gâtul Iadului, mai ales în zona Santinelei, este cel mai impresionant al Cheilor Bicazului şi, probabil, cel mai dorit de generații întregi de alpinişti. De vreo cincizeci şi ceva de ani încoace, oamenilor de rând li se face rău când se uită în sus, începătorilor în ale cățărării nu le vine să creadă că vor ajunge vreodată să urce pe acolo, iar celor cu experienţă nu le ajung traseele existente în acest perete (destul de puține, ce-i drept).

Prima linie deschisă aici (în 1961, de către Gheorghe Enache, Tudor Hurbean şi Constantin Ursulescu) este şi astăzi cea mai populară: Santinela. Peste un an, atras de febra artificialului care era la modă şi în marii pereți din Vest, același Gheorghe Enache forțează surplomba din partea de jos a peretelui – Surplomba de la Gâtul Iadului. 1964 este anul în care peretele vede alte două premiere: în stânga imenselor tavane se deschide A XX-a Aniversare (Avel Riţisan, Nagy Miklós), iar în dreapta Santinelei apare Armata, traseu pito­nat (termenul nu este întâmplător) de o echipă a clubului cu același nume, formată din Dumitru Chivu, Matei Schenn, Aurel Irimia. Toate aceste trasee sunt exigente, solicitante şi nu au fost niciodată la îndemâna oricui. Acum, în 2016, starea lor este precară, având fiecare pasaje cel puţin riscante din punct de vedere al asigurărilor. Frumusețea lor, dată de expunerea nemaiîntâlnită în multe trasee din ţară, a rămas, însă, neschimbată.

Vor trece mulţi ani până la o nouă premieră în partea centrală a Peretelui Bardosului. În 1983, Kiss Tivadar (acum şef al echipei Salvamont Gheorgheni) se încumetă să atace direct cele 4 tavane ce sfidează orizontala în partea de sus a peretelui şi astfel apare… Traseul Tavanelor. Două nopți de bivuac într-un hamac agățat în pitoane, noduri din cordeline în fisuri, expansoare manufacturate bătute manual – aceasta este rețeta premierei. (Citește continuarea în revistă).

 

Pag. 30-31

Atlas

Málaga – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

„Există un loc în preajma Mediteranei, unde pământul îşi pierde valoarea de element, unde apa se convertește în sclavă lichidă, îmbrăcând forma unei oglinzi sclipitoare, pentru a reflecta singurul lucru palpabil: lumina”, aşa descria cândva filozoful spaniol Ortega y Gasset oraşul Málaga.

Nu e uşor să transpui în cuvinte Málaga, mai ales atunci când ai văzut deja alte orașe andaluze. Suprapunerile, confuziile, capcanele repetiției involuntare pândesc la orice pas. Tocmai faptul că avem de-a face cu un oraş andaluz până la prăsele îngreunează receptarea profilului său atât de deosebit. Încep așadar caracterizarea orașului Málaga cu pomenirea paradoxală a acelor elemente pe care nu le are sau, mai bine zis, le are altfel decât alte destinaţii din Andaluzia.

În primul rând arhitectura. Un truism: nu există două orașe construite la fel. Studiu de caz: catedrala. Este adevărat că mai toate orașele occidentale europene au câte o catedrală cu ceva deosebit. Un turn înalt, cripta unui rege erou, un tratat care a schimbat cursul istoriei, moaște de sfinți sau giuvaere regale; ceva anume, cu dichis, obișnuiește să se cultive, să se expună, să se promoveze. În cazul Catedralei din Málaga, însăși porecla cu care o alintă drăgăstos localnicii ne-o apropie, umanizând-o cumva, trezind simpatia. O cheamă „manguita” („ciunga”), pentru că are doar un turn, finalizat destul de brusc. Dar ce maiestate, în ciuda – sau poate tocmai datorită asimetriei!

Nu e singurul lucru care o individualizează. Spre deosebire de alte locuri de cult, tavanul catedralei malagueze e la fel de înalt peste tot, nu are o boltă supremă, nici nişe laterale, cu bolți minuscule. Înălțimea covârșitoare şi constantă în toate colțurile, această lipsă de unghere, conferă Catedralei din Málaga un caracter copleșitor. Este o construcție fără ascunzișuri. (Citește continuarea în revistă).

Categorii: Arhivă 2016,Revista România pitorească

Etichete: ,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.