Revista România pitorească nr. 482 ● 3/2015

Sumar:

Pag. 2

Vitralii – de Anda RAICU

Scrinul Andei

Descântecul

La cuvântul „descântec” tresare, fără voia lui, mai orice om. Este o reminiscență veche a subconștientului colectiv, care a tot strâns nu numai practici vii, unele în vigoare şi astăzi, ci şi legende, credințe, simple întâmplări povestite şi asculta­te, însă, cu fior magic. Platon relata în „Charmide” că învățase un descântec de la un medic al lui Zalmoxis, zeul suprem al dacilor. Acea lume a fost plină de asemenea incantații şi ele au trecut de la un neam la altul, tracii, locuitorii spațiului carpatic, din care făceau parte şi geto-dacii, fiind renumiți pentru această teribilă artă. Cum medicina populară a clasificat bolile după mai multe categorii, cu metafore de-a dreptul poetice – există boli de la Dumnezeu, altele de la Sfânta Maria, sunt suferințe care ne vin de la zile grele, altele de la alte sfinte şi, în sfârșit, unele maladii ţi le iscă oameni ce-ţi sunt dușmani – bineînţeles că şi descântecele care le puteau curma cereau o anume specializare. Aşa încât, atât de popularele descântătoare de prin sate, de regulă femei bătrâne, care moșteniseră această știință de generaţii, aveau şi ele fiecare domeniul în care excelau. Azi, mai cu seamă la oraşe, îndeletnicirea descântatului a rămas în seama țigăncilor. Forma descântecului este una în versuri, în general nerimate, însoțite de gesturi rituale la care participă mâinile, ochii şi, câteodată, respirațiile profunde ale descântătorului. (Citește continuarea în revistă).

Sănătatea ca valoare

Tușnad SA, listată pe piața AeRO a BVB – de Mihai VASILE

Tușnad SA, o companie cu capital integral românesc, acționar majoritar fiind SIF Transilvania, s-a transferat de pe Rasdaq pe piața AeRO a Bursei de Valori București (BVB). Asta s-a întâmplat în prima săptămână a lunii septembrie a acestui an.

Societatea are în componență Complexul hotelier Tușnad și hotelul O₃Zone. (Citește continuarea în revistă).

 

Pag. 4-5

Veșnicia s-a născut la sat

Venim în România prin vacanțe așa cum în copilărie mergeam la bunici – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Spune, zicala francofonilor că „partir, c’est mourir un peu”. Eu încep să cred că e valabilă şi reciproca. „Venir, c’est naître un peu”. De ce nu? Este, mai ales pentru noi, românii plecați din țară, noi cei care obișnuim să venim în România prin vacanțe aşa cum în copilărie mergeam vara la bunici. Nu e obligatoriu ca incursiunile în trecut să provoace remușcări și lacrimi.

Atunci când nu mai ești sigur dacă satul în sine, ca localitate, mai există, e nevoie de multă imaginație pentru a mai crede că acolo se depozitează „eternitățile noastre cumulate”. Dar iată că vara aceasta m-a catapultat exact în acel tablou rural neverosimil despre care credeam că ar fi dispărut demult. În concediul anual din România m-am încumetat de data aceasta să vizitez satul bunicilor, un loc despre care nici nu mai eram sigură dacă a fost cu adevărat.

Veșnicia, cea care în dulcea viziune a lui Lucian Blaga s-ar fi născut la sat, nu e întotdeauna aceeași. Puţin rest rămâne dintr-o „eternitate” confundată cu ceva care s-ar pu­tea declina la plural. O eternitate, două eternități? A mea, a ta, a noastră?

Auzisem că-n localitatea uitată de lume casele se dărăpănează şi oamenii se prăpădesc, așa că m-am așteptat să nu mai întâlnesc decât o mână de bătrâni însingurați şi câteva gospodării pustiite. Nu numai că nu mi s-au adeverit temerile, ba dimpotrivă, am fost chiar surprinsă de puținul cu care s-a schimbat între timp peisajul pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Chiar dacă n-am conștientizat până acum, mi-a lipsit ceva. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 5

Satul românesc trăiește – de Alexandra Flavia MARCU

Două zile pline de întâlniri cu obiceiurile şi atracțiile turistice ale Apusenilor, cu oameni frumoși din toată ţara, care se străduiesc din greu, în plină epocă a tehnologiilor, să mențină tradiții şi meșteșuguri vechi de mii de ani: aceasta a fost Ediția a XI-a a Târgului naţional de turism rural de la Albac.

Organizat de Consiliul Județean Alba, Primăria comunei Albac, Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba, în parteneriat cu ANTREC Alba, evenimentul promovează civilizația rurală din România. Și iată că moții din Valea Arieșului, trecuți prin atâtea lupte pe care le-au dus de-a lungul veacurilor pentru apărarea existenței lor, s-au transformat în mici investitori. Zeci de pensiuni, vile şi cabane particulare stau la dispoziția turiștilor în orice anotimp, iar numărul celor care vin să guste mâncarea, băutura, poveștile localnicilor şi farmecul locurilor crește de la an la an. Şi mulţi dintre ei revin pentru că încep să se simtă ca acasă în Țara de piatră, cum mai este numită Țara Moților. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 6-7

Mergeți pe mâna noastră

Țara Abrudului salută… Țara Moților – de prof. Nicolae-Rusalin SICOE

Munții Apuseni, spre deosebire de ceilalți munți ai României ori chiar ai Europei, sunt plini de bogății. Minereuri valo­roase în adânc, iar la suprafață roci de construcții, pășuni și fânețe, livezi, păduri de foioase, rășinoase și de amestec. Un lucru excepțional este totala lor umanizare, din micile depresiuni și văile umbroase, până pe versanți și culmi.

Chiar în mijlocul acestor munți se află două „țări”, ai căror locuitori au jucat un rol major în Evul Mediu și Epoca Modernă, din istoria Europei Centrale. Este vorba de Țara Abrudului (Terra Obruth, încă de la începutul perioadei medievale, din anul 1271) și Țara Moților, individualizată la sfârșitul Evului Mediu, odată cu răscoala lui Horia.

Fără îndoială, apelativul țară provine din latinescul terra și definește patria, statul, dar și un ținut, o regiune, o depresiune ori un bazin hidrografic, în aceste din urmă cazuri granița fiind pe cumpăna de ape. În Carpații românești se individualizează mai multe „țări”, majoritatea ocupând depresiuni: Țara Zarandului, Țara Hațegului, Țara Oașului, Țara Loviștei, Țara Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Dornelor etc.

„Țările” din dricul Apusenilor ocupă bazine hidrografice, fiind definite de marele geograf George Vâlsan ca „țări peste culmi”. Țara Abrudului se suprapune peste bazinul hidrografic al râului Abrudel, iar Țara Moților este situată „pe cele două Arieșuri, în amonte de Bistra”, spunea unul dintre cei mai mari etnografi români, Valer Butură de la Sălciua.

(Citește continuarea în revistă). 

Pag. 8-9

Hai la băi

Vești de tot felul de pe Valea Cernei – de Sorin BOCIOACĂ

La Herculane pensionarii sunt pretutindeni: pe terase, în parcuri, la băile termale sulfuroase care alină reumatismele. Localnicii sunt, în majoritate, tot vârstnici. Băile Herculane dă să întinerească, însă, pe zi ce trece. Mai peste tot este forfotă de șantier. Se găsesc în toi lucrări edilitare fără precedent. Se asfaltează de zor, utilajele trebăluiesc cu zgomot, dar localnicii sunt încântați. Clădiri vechi se află în curs de reabilitare. Podul vechi peste Cerna din dreptul Băii „Neptun” este în reparație, altul, nou-nouț, prinde viaţă în amonte. Turiștii aflați pe promenadă se luptă cu norii de praf iscați de mașini din asfaltul răzuit al şoselei care leagă Centrul vechi – de cel nou. Inconvenientul este de conjunctură: odată cu refacerea şoselei, Centrul istoric va fi scutit de iureșul automobilistic şi de noxe. Este nefiresc ca aerul său binefăcător să fie poluat necontenit de gazele de eșapament. În week-end, se creează, în zona băilor, ambuteiaje ca pe Valea Prahovei. Nu este rea ideea revenirii în peisaj a trăsurilor din epoca de odinioară. Turiștii străini vin în stațiune – italieni, nemți, unguri, spanioli, sârbi, chiar şi americani. George Ciorobara, născut la Reșița, locuiește de 41 de ani în Statele Unite şi petrece câteva zile de august, cu frumoasa sa soție filipineză, la Pensiunea „Speranța”. Este hotărât să aducă investitori în stațiune, să-i redea gloria pierdută. Sosit din Israel, via Drobeta Turnu-Severin, Erez, un tânăr israelian de 24 de ani, a cărui mamă s-a născut în România, priveşte de pe terasă, la o cafea, maiestuosul Domogled. Este uimit de peisaje şi de oameni. Ar fi dorit să găsească un Centru de informații turistice, la vedere, mai multe inscripții în limba engleză, eventual o cazare mai ieftină, de tip hostel. Nu ne ocolesc nici sârbii. Pe Dusko Trcanovic, din Kladovo, l-am găsit la plajă, la „7 Izvoare”. Vorbeşte românește, unul din bunici este „vlah”, fetele sale studiază la Timișoara, la Universitate. Apropo de vecinii de peste Dunăre, la Kladovo sau Donij Milanovac surprinde plăcut curățenia desăvârșită. De asemenea, șoseaua construită în dreptul Cazanelor, pe partea sârbească, este un exemplu de drum european. N-ar strica să existe şi la Băile Herculane un centru turistic de aceeași factură, cu personal instruit, binevoitor şi plian­te frumoase, precum la Donij Milanovac. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 8-10

Paradisul de lângă noi

Insula K, cel mai tânăr pământ românesc – ?Text și foto Aniela și Adrian Casseti (www.club-boreal.ro)

Îndoiala dinaintea oricărei plecări spre o destinație necunoscută a început să fie risipită, încă de la Bucureşti, de d-l Walter Kargel care, după ce a aflat despre planificarea excursiei noastre, şi-a adus aminte cu plăcere de perioadele de practică petrecute în tinerețe la Sulina. D-l Mihai Călin ne-a spulberat toate îngrijorările chiar din prima zi, fiind o gazdă credincioasă datinilor vechi de ospitalitate creștinească şi românească. Ne-am împrietenit şi am revenit la Sulina, cunoscându-i mai bine familia în care găzduirea şi călăuzirea turiștilor, precum şi priceperea culinară, sunt îndeletniciri consacrate, cărora li se acordă maximum de atenție şi seriozitate. În iunie 2015, ei au îndeplinit toate cerințele dificile şi de mare răspundere ale primei tabere organizate de Clubul Boreal în Deltă, cu un grup de 10 copii. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 11-12

Aventuri pe ape

Rafting River printre amintiri (III) – de Niculae PETRESCU

RAFTING RIVER face parte din sporturile nautice (Whitewater) și reprezintă modul de a circula pe o apă curgătoare. Deși este practicată din timpuri îndepărtate, de când oamenii au simțit nevoia să se deplaseze sau să se ia la întrecere de-a lungul și de-a latul unor râuri, raftingul în accepțiunea modernă a termenului și-ar avea începuturile pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când un locotenent american John Fremont și-a consemnat într-un jurnal expedițiile de pe River Plate făcute pe o plută cu tuburi de pânză cauciucată. Plutele folosite cu veacuri înainte erau construite din bușteni sau scânduri legate cu fibre vegetale și cuie de lemn. În rafting s-au mai folosit şi canoe și mai puțin caiacurile, iar acum cele mai utilizate sunt ambarcațiunile gonflabile cu compartimente separate. Sport a început să fie considerat la jumătatea secolului trecut, când s-au organizat primele rute pe Colorado prin Marele Canion. Tot atunci s-au înființat și pri­mele companii și au început să se realizeze și filme de popularizare, unele artistice și chiar de mare succes ca „Râul fără întoarcere” cu Marylin Monroe. În anul 1997, a fost înființată Federația Internațională de Rafting, mai cu seamă că acest sport fusese inclus la JO de la München. Cu timpul, s-a extins și pe râurile din America de Sud și Africa. La noi s-a practicat în mod arhaic prin plutăritul de pe Bistrița și alte ape interioare ale țării. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 13

Natura te iubește, înțelege-o și tu!- de Alina NICULAE și Maria STOICESCU

Munţii… hotarele care ascund atâtea mistere, atâtea visuri şi poveștile celor care i-au străbătut.

Munţii nu sunt numai o varietate de spațiu, nu sunt numai marile catedrale ale pământului, ziduri de stânci şi cântece de izvoare, dar şi o evadare în frumos, o lume de care te îndrăgostești iremediabil în care intri tot mai adânc odată ce te captează.

Călătoria mea spre cunoașterea muntelui a început datorită unor oameni minunați care mi-au arătat încet-încet că muntele este un refugiu bogat de trăiri. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 14-15

Munții din… pământ

Râpa Roșie – de Nicu JIANU

De oriunde ai veni la Sebeș – fie cu trenul, pe linia Vințul de Jos- Sibiu, fie pe șoseaua E68 sau pe noua autostradă A1, dinspre vest, de la Deva, ori dinspre est, dinspre Sibiu, fie dinspre nord, de la Alba Iulia, pe șoseaua E81 sau dinspre sud, pe DN 67C, dinspre „Transalpina” – privirea îți este atrasă de un versant abrupt, de culoare cărămizie-roșietică, aflat la nord-est de vechiul burg întemeiat de sași, în care eroziunea torențială a apei a „sculptat” sute și sute de coloane, obeliscuri, muchii verticale și clăi piramidale supraetajate, separate de ravene. Un uriaș basorelief ce are peste 800 m, lungime și înălțimi ale pereților cvasiverticali ce ajung la 80-100 m.

Este „Râpa Roșie”, o rezervație naturală, geologică, peisagistică și floristică ce se întinde pe o suprafață de 10 hectare. O impozantă alcătuire de obeliscuri, coloane, contraforturi și abrupturi impresionante, rezultat al șiroirii apei și a torențialității pe un versant abrupt al Dealului Pleșii, într-o grupare de depozite sedimentare, formată din argile roșii, gresii și marne intercalate cu conglomerate cuarțoase, dispuse în straturi de grosimi și mărimi diferite, depuse în urmă cu circa 26 milioane de ani. Pe măsură ce te apropii de bizara alcătuire de culoare roșietic-violacee – (nu-mi place să o numesc „râpă”, chiar și roșie, această minunăție a naturii meritând un nume mai… poetic), dar mai ales de pe un mic vârf aflat în partea de sud-est (parte dreaptă a versantului, privit dinspre valea Secașului), de unde poți cuprinde cu privirea partea centrală a imensei „orgi” create de natură, descoperi nesfârșita dantelărie de turnuri, turnulețe, piramide etajate, obeliscuri, portaluri și arcade, hornuri, nișe, grote, chiar și mici peșteri, terase și cornișe, brâuri orizontale formate din conglomerate mai bine cimentate și rezistente la eroziune, de diferite culori și nuanțe, de la alburiu până la cărămiziu și violaceu, alcătuiri care te duc cu gândul la uluitoarele temple din Birmania. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 15-16

Mirajul muntelui

Un nou refugiu Salvamont în Cheile Turzii- de Ovidiu BĂRĂIAN/ A.N.S.M.R. Cluj

În acest articol, împreună cu informațiile despre Salvamont Cluj și inaugurarea refugiului Salvamont din Cheile Turzii, vom străbătea o zonă interesantă prin dinamismul peisajului, prin interesantele formațiuni stâncoase care te fac să-ţi ții răsuflarea în faţa măreției naturii, prin îndărătnicul pârâu al Hăşdatelor, care uneori curge leneș şi abia susurând printre pietre, şi alteori este atât de dezlănțuit, încât crezi că este sfârşitul lumii, măturând totul în cale, stânci, copaci, poteci şi poduri suspendate. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 17

MONTANA

Circuitul Galbenei – Munții Bihor – de Mihail CERNAT

În partea de nord-vest a României, în Țara Moților, se află un masiv montan foarte frumos: Bihor-Vlădeasa. În cadrul acestui masiv s-au dezvoltat de-a lungul mileniilor diverse formațiuni carstice spectaculoase: peșteri, chei, avene, cascade. Un traseu emblematic ce se derulează în Munții Bihor este circuitul Galbenei, cu un parcurs lung, cu diferențe de nivel semnificative, în care se întâlnesc peșteri, avene, chei, cascade. Eforturile sunt destul de obositoare, dar frumusețile întâlnite copleșesc și delectează ochii turistului dornic de frumos! (Citește continuarea în revistă).

Pag. 18

Montana

Răsărituri de soare în munți – de Dinu MITITEANU

„De fiecare dată când, escaladând un munte, văd cum soarele răsare, cu tot procesul său imperturbabil de la tonuri de negru la tonuri de verde, apoi roșietice, până la primele raze ce apar pe cer şi tot coboară până îţi ating chipul cu acel strop de căldură care transformă totul, care te luminează şi te face să te simți viu, o clipă trecătoare, dar de neprețuit, trebuie să recunosc că întotdeauna simt că momentul este unul special, magic, că în acest proces e ceva ce nu reușesc să descifrez şi care mă face să-mi ies din minți, şi – poate şi din cauza asta – să revin mereu în munţi, iar şi iar, pentru a încerca să descopăr forţa aceea necunoscută care scoate din adâncul inimii mele aceste sentimente de plenitudine. Şi mi-e greu să recunosc că, în ciuda acestui fapt, lenea mă ține uneori în pat la răsăritul soarelui, iar de îndată ce mă ridic, cu soarele deja stăpânind cerul, mă cuprinde senzația că am pierdut ceva important, esențial, din ceea ce aş fi putut să fac în ziua care, din păcate, nu mai face parte din viitor, ci e deja trecut. Din cauza asta, întotdeauna mă minunez mai mult când văd soarele răsărind, decât atunci când îl văd ascunzându-se la lăsarea întunericului.“ (Citește întregul articol în revistă).

Pag. 19-20

Itinerarii turistice

Munții Căpățânii/ Acolo unde cerul își sprijină marginile albastre pe crestele munților – de Dinu BOGHEZ

Nu mai fusesem de multă vreme prin munții Căpățânii. Se cuvenea să-i mai văd o dată. Apăruseră noutăți și curiozitatea mă îndemna la drum. Apoi, petrecusem prin munții Căpățânii anii tinereții și locurile acestea, cu vârfuri oarecum modeste, îmi legănaseră zile multe și, deopotrivă, frumoase. Cununa muntelui, văile, mulțimea muchiilor, pe toate le străbătusem de nenumărate ori și de fiecare dată mă întorsesem cu gânduri și imagini de neuitat. Bujorul din locurile înalte îl luam cu mine în suflet și-l țineam ascuns până se înroșeau din nou coastele, în alt an, dintre aceia care treceau pe nesimțite. Câte o rază de soare, din vreun luminiș întâlnit în cale, îmi lumina sufletul pentru multă vreme și iată, parcă și acum, îmi doream la fel. La stânele întâlnite în cale îmi făcusem chiar prieteni, la care eram primit întotdeauna cu omenie. Dar peste toate astea se așternuseră ani mulți. Apăruse părul alb. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 21-22

Gurja Himal 1985, o expediție improvizată (II) – de Nicolae C. DIMACHE

(…) Emil și Taina Coliban, Cezar Vărgulescu au urcat spre baza peretelui meridional din Gurja Himal și au instalat două tabere, ajungând la o altitudine de circa 6.000 m. A fost prima tentativă de ascensiune în stil alpin (fără șerpași de altitudine, fără stabilire de tabere fixe). De acolo, Taina și Cezar au plecat să exploreze peretele, Emil rămânând în cort din motive de sănătate. Taina și Cezar s-au despărțit la un moment dat, seara la cort întorcându-se doar Taina. A doua zi Emil și Taina au plecat în căutarea lui Cezar; l-au găsit mort la baza unui vâlcel ce părea un con de dejecție de avalanșe. Corpul zăcea cu fața în jos, aparent fără nici o leziune corporală; întorcându-l au văzut o leziune cranică în regiunea frontală, aproximativ de 3 cm, rotundă, fără alte deformări sau plăgi. Fotografiile făcute în acel moment au fost date la București și, din păcate, li s-a pierdut urma (se pare că sunt în posesia familiei lui Cezar). Săpând în zăpadă pentru a îngropa corpul, Emil a constatat că sângele pătrunsese foarte adânc în profunzimea stratului de zăpadă; un indiciu că moartea a intervenit în acel loc. Ulterior, Emil și Taina au încercat să meargă pe urmele lăsate de Cezar pe panta de unde aparent căzuse, fără să găsească nimic din echipamentul acestuia (rucsac, piolet). Ei au considerat, poate pe bună dreptate, că era vorba de un accident – fie cădere prin alunecare, fie o lovitură de piatră sau gheaţă.

(…) Este deplorabil faptul că nu a fost scrisă o relatare amplă și, de ce nu, chiar o carte despre această atât de controversată expediție. Faptele au fost modificate, alterate, interpretate de multe ori malițios, turnate în articole de ziar care nu au nici cea mai palidă idee despre alpinism, expediții, munți. S-a împroșcat cu acuzații și calomnii uneori grave, infamante. Ar fi de dorit ca măcar acum, în condiții de totală libertate de opinie, să poată fi realizată și publicată o cronică cât mai apropiată de adevăr a expediției din Gurja Himal, prima tentativă românească de ascensiune în Himalaya. (Citește întregul articol în revistă). 

Pag: 23-24

Montana

30 de ani de la expediția româno-nepaleză pe Gurja Himal (II)

Convorbire cu d-l Ovidiu Bojor, liderul celor două grupuri – au consemnat Mihai OGRINJI și Mihai VASILE

(…) – Au trecut anii, poate că au și ei o vârstă; nu toată lumea se ține așa bine ca dumneavoastră! Dar să ne întoarcem încă puțin la expediție. În ascensiunea aceasta, dumneavoastră, personal, ați avut vreun moment de cumpănă?

– Una singură: neînțelegerea dintre cele două grupuri; unii care s-au atașat expediției oficiale și ceilalți, separatiștii!

– Ziceam de dumneavoastră personal, de greutățile traseului…

Eram obișnuit. Știți de ce? Apropierea de înălțimi, de 5.000, 6.000 m (până unde a existat vegetație, era meseria mea) se face în 15-20 de zile; urci, cobori; în timpul acesta se petrec două fenomene: altitudinizarea – obișnuința cu altitudinea – și aclimatizarea, fiindcă jos climatul este subtropical, pe urmă temperat, apoi excesiv continental și arctic. Și atunci, urcând și coborând 10-15 zile, nu mai ai nevoie de mască de oxigen, de nimic, fiindcă organismul se adaptează treptat până atingi 6-7.000 m, unde este foarte rarefiată atmosfera. Sunt, deci, două fenomene: altitudinizarea și aclimatizarea în funcție de zona în care te afli. La Pokhara, vechea capitală, cum este și la Sinaia, înfloresc trandafirii, se coc bananele, portocalele, lămâile și la numai 17 km sunt ghețarii, brusc! (…)

Din echipă, care dintre alpiniști vi s-au părut mai profesioniști?

– O amintire foarte frumoasă o am despre Purba Chitar Sherpa, așa se numește, care a însoțit 4 expediții pe Everest. A fost principalul șerpaș de mare altitudine care-i ajuta pe străini să meargă pe Everest. Dar, totdeauna, s-a oprit la 80 m sub vârf din respect pentru cei pe care-i conducea. A fost un exemplu pentru toată lumea. De 4 ori a avut tăria să-i lase primii pe cei care l-au plătit. (…)

Aveți o poză de pe vârf, cu steagul României, eventual?

– Am o poză cu ochelari, cu…

Nu a dumneavoastră, pentru că am înțeles că nu ați urcat pe vârf, dar cei care au ajuns sus nu v-au realizat nici o fotografie pe vârf, cum se obișnuiește tradițional?

– Nu. Am doar o poză în care se vede vârful… (…)

Aveți vreun regret vizavi de această expediție?

– Absolut nici un regret. Am avut satisfacția că mi-am făcut datoria față de țară; asta a fost deviza mea. Eu apreciez oamenii care realizează cât mai mult și au pretenții minime. (Citește întregul articol în revistă).

Pag. 25

 

Pag. 26

Alarmă

Patrimoniul național de alpinism și escaladă – de Dan VASILESCU

De foarte mulţi ani suntem sugestionaţi că România este o ţară „binecuvântată de Dumnezeu”, cu un mediu natural pe cât de bogat pe atât de armonios repartizat.

Şi, în egală măsură, ne autoflagelăm că noi românii ne batem joc de darurile naturii şi de agoniseala milenară a strămoșilor noştri, care au supraviețuit atât viscolelor estice, cât şi föhnurile vestice.

Şi în privința traseelor de alpinism şi escaladă situația este similară, adică undeva pe la mijloc. Avem munţi de altitudine medie cu sute de pereți şi mii de trasee alpine, iar numărul lor se poate dubla fără mare efort; au existat şi există alpinişti şi cățărători de elită şi de bine, de rău, există şi un cadru legal adecvat.

În aceste condiții ne putem întreba foarte sincer ce ne lipsește pentru a ajunge la performanțele alpine de nivel mondial ale slovenilor sau vecinilor noştri ucraineni? (Citește continuarea în revistă).

Pag. 28-29

Prin munții altora

Spre cel mai înalt vulcan activ al lumii:

Destinația spaniolă montană maximă: El Teide – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG

Paradoxal, una dintre destinațiile spaniole clasice de vacanță nu se află în Spania, ci în plin Ocean Atlantic, cam în dreptul deșertului Sahara. E adevărat că sub aspect administrativ Arhipelagul Canarelor e arondat Coroanei Spaniei, dar în fapt se deosebește de restul Provinciilor continentale precum cerul de Pământ. Când sezonul estival e în miezul său dogorâtor, mulţi spanioli se mută la mare. Litoralul e luat cu asalt de turiștii hotărâți să se abandoneze obiceiului veraneatului, un echivalent al hibernării, dar cu sens opus. E un fel de transhumanță modernă, ca aceea pe care am practicat-o şi noi, migrând în mase spre Marea Neagră. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 30

Călătoriile AJTR

DE la Russe mai departe… – de Mihai OGRINJI

În copleșitoare măsură, Russe (Rusciucul de mai ieri) este ocolit de către turiști. Și nu numai de către cei români. De la trecerea Dunării în Bulgaria, o șosea de centură te îndreaptă spre sud, spre Sofia, Veliko Târnovo, Salonic, Istanbul, Muntele Athos și așa mai departe. Orașul – cândva un important nod comercial, ulterior, animat de o industrie apreciabilă – merită atenție, merită cunoscut cu de-amănuntul. Mai ales când ai călăuze precum Lili Gancheva și Rumyan Ganchev, personalități binecunoscute nu numai în orașul-port la Dunăre. De altfel, în primăvara acestui an, Lili a publicat pe site-ul AJTR (www.presadeturism.ro) un excelent reportaj despre orașul în care s-a născut scriitorul Elias Canetti, laureat al premiului Nobel pentru literatură – 1981.

Astăzi, este o încântătoare surpriză acest Rusciuc în care D. Bolintineanu, prin toamna anului 1851, stătea vreo lună de zile în așteptarea surorii sale Catrina, ce urma să vină de la București. Scriitorul-revoluționar, cu un apetit special pentru călătorii, ne-a lăsat interesante rânduri despre Rusciuc și Bulgaria, în general. „Poziția cetății este frumoasă și aerul sănătos, scria el; dar fizionomia ei foarte mizerabilă. Casele neregulate și jumătate îngenuncheate la pământ. Căile strâmte, necurate și deșarte de oameni. Nicăiri, în provinciile Turciei, nu am întâlnit încă atâta mizerie ca în orașele turcești dupe malul drept al Dunărei.“

Altul este Rusciucul veacului al XX-lea și, desigur, al zilelor noastre, cu admirabile clădiri săvârșite în felurite stiluri arhitectonice (baroc, neo-baroc, neo-rococo, cu monumente expresive, precum cel al Libertății (început de veac XX), datorat sculptorului italian Arnoldo Zocchi. Este suficientă o simplă plimbare pe strada Aleksandrovska, artera principală, spre a-ți face o părere despre ce fel de urbe este Rusciucul. Nu părăsim orașul (al cincilea ca mărime în Bulgaria) fără a ne aminti că aici s-a născut și un trist personaj pentru istoria românilor: Manuc Bei, pe numele lui armenesc de Emanuel Mârzaian. Fără a intra în alte detalii, de Manuc, ajuns paharnic la București pe vremea fanariotului Constantin Ipsilanti, se leagă nu doar hanul ce-i poartă numele, ci și trădarea de neiertat în derularea Tratatului de pace de la București, prin care Imperiul țarist ocupa, în 1812, provincia românească dintre Prut și Nistru… Spre rușinea noastră, numele de Manuc Bei, în loc să fie îngropat în fundul pământului, este vânturat cu frenezie prin programe turistice și urbane… Și câți alții nu mai sunt ca el! Halal, nație internaționalistă! (Citește continuarea în revistă).

 

 

Categorii: Arhivă 2015,Revista România pitorească

Etichete: ,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.