Revista România pitorească nr. 481 ● 2/2015

Sumar:

Pag. 2

Vitralii – de Anda RAICU

Scrinul Andei

Plugarul, cap de anotimp

La început de primăvară, oamenii se pregătesc pentru începerea muncilor agricole. Momentul este marcat printr-un obicei străvechi, cunoscut sub numele de „Crai” în Moldova, „Plugar” în Transilvania, „Tânjaua” în Maramureș. Este un ceremonial care invocă fertilitatea câmpului, obținerea roadelor bogate. Casa celui mai harnic plugar, cel care iese primul la muncile de primăvară, constituie locul de început şi de încheiere a acestui ritual. De aici se pornește spre ogoare, cu sau în plugul ori tânjaua frumos împodobite cu verdeață şi panglici colorate, omagiind astfel pe cel mai vrednic fecior. Dus la râu, unde altădată era scufundat în apa cu rosturi fertilizatoare, astăzi doar stropit, el, plugarul, se răscumpără cu o „bute de vinars” La casa harnicului gospodar, la întoarcerea din ogor, urmează un mare ospăț însoțit de cântece şi jocuri. Acest obicei din ținutul Maramureșului atrage mulţi iubitori de frumos nu numai din părțile locului, ci din întreaga ţară.

„De la holda secerată…”

Soarele este tot mai aproape de oameni, grânele dau în pârg, comunitatea se pregătește pentru un nou moment al ciclului agricol – secerișul. Fetele aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, numind-o „Drăgaică” – se sărbătorește la 24 iunie, zi cunoscută cu numele de Sânziene – şi cu ea în frunte merg prin semănături. Împodobită cu panglici şi năframe, cu cele mai frumoase spice – ca simbol al fertilității – ea aleargă, cântând, marcând deschiderea rituală şi sărbătorească a secerișului.

În Transilvania, de Sânziene, fetele aduceau din câmp coronițe din flori de sânziene pe care le aruncau peste case sau le puneau la streașină, sensul fiind cel de bun augur, dar şi de „prognozare” a măritișului.

Sfârşitul secerișului prilejuia un ceremonial. Este „Cununa”, „Buzduganul”, „Peana”, datină ce poartă numele obiectului simbolic, adică al diferitelor forme de împletituri din cele mai frumoase spice (sub formă de cunună ca simbol solar şi al abundenței sau sub formă de cruce-buzdugan). Aceste însemne – cununa sau crucea-buzdugan din spice – aduse cu alai în curte (de fete în cazul cununii şi de flăcăi în cazul buzduganului), deveneau adevărate trofee păstrate în casă şi gospodărie, la un loc anumit – la grindă, la oglindă, în pod sau în cui. La casa gospodarului, cununa este așteptată cu bucurie, evenimentul fiind marcat de un bogat ospăț, însoțit de cântece şi jocuri. Învățatul cărturar Cantemir semnala în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” străvechea credință despre Drăgaică – varianta muntenească a Sânzienei – care ar fi fost o întruchipare a cunoscutei zeițe Ceres, divinitatea câmpului, culturilor şi roadelor, aici devenită o superbă fată, aleasă dintre cele mai frumoase tinere dintr-un sat. (Text din anul 1997).

Pag. 3:

Pag. 4-5

Paradisul de lângă noi

Călătorii la Gurile Dunării – de Aniela și Adrian CASETTI

Anul trecut am călătorit de două ori în extremul orient al României, primăvara şi toamna, anotimpuri considerate ca fiind cele mai prielnice pentru vizitare, şi am văzut câteva din locurile de vărsare ale fluviului, într-un început de descoperire a Deltei. Prima călătorie a fost la Portiţa, în luna mai dintr-o primăvară ploioasă şi rece. Acum câţiva ani, când am făcut o scurtă vizită în aprilie, nu ne-am gândit că vom îndrăgi acest loc izolat, unde vom reveni la gazdele ospitaliere de la complexul turistic amplasat pe limba de nisip care desparte Lacul Goloviţa de Marea Neagră şi unde se ajunge printr-o traversare a acestui lac, cu vaporul, de la Jurilovca. A ajunge la mare după o călătorie nautică pe un lac adaugă un spor de originalitate acestui loc îndrăgit de mulţi turiști ce revin în fiecare an, în mijlocul sezonului fiind aglomerație. Lung timp înaintea turiștilor, Portiţa a fost numai a pescarilor, care se îndeletniceau cu prinderea dificilă şi periculoasă a imenșilor moruni, şi care şi-au clădit primele adăposturi şi cherhanale. Profesorul Ion Simionescu ne oferă o interesantă relatare a unei „vânători de moruni” în largul Portiței Razimului şi implicit a traiului acestor pescari, în cartea sa „Între Dunăre şi Mare”, publicată în anul 1939, în capitolul despre cherhanale. Pescuirea sturionilor fiind interzisă în prezent, povestirea capătă şi un caracter de document istoric al pescuitului acestui gigant al peștilor din Marea Neagră şi cel mai de preț sturion. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 6

Oaspeți

O țară mult mai apropiată – de Cristian HRISTEA

Aflat într-o scurtă vizită la Bucureşti, domnul Branimir Gvozdenovic, Ministrul Mediului şi al Turismului din Muntenegru, a avut amabilitatea să facă această declarație pentru cititorii revistei „România pitorească”.

„Sunt bucuros că vizitez România şi că țările noastre vor colabora şi în viitor. Am semnat un contract pe energie şi dorim o dezvoltare a relațiilor turistice. Progresul țării dumneavoastră din ultimii 20 de ani este un exemplu pentru noi, în contextul în care noi am făcut faţă cu brio tulburărilor din Balcani.

Cheia acestui succes este poziționarea faţă de vecini şi dezvoltarea relațiilor cu aceștia. Muntenegru are o evoluție importantă deoarece am „deschis ușa” investițiilor străine şi ne bucurăm să avem investitori din 170 de ţări. Turismul este principala ramură economică şi prognozăm o creștere anuală între 5% şi 8 %. Deci, este un domeniu atractiv pentru investiții. (Citește continuarea în revistă).

40 de biserici din Banatul sârbesc au venit în România – de Mihai OGRINJI

La începutul lunii noiembrie 2014, ziariștii şi scriitorii de turism membri ai AJTR, care au vizitat Voivodina (Serbia), au făcut un ultim popas la Toracu Mare, în apropiere de Zrenianin. Amfitrion ne-a fost domnul Costa Roşu. Domnia sa este o remarcabilă personalitate a culturii româneşti, importantele lucrări publicate până acum recomandându-l cu prisosință să fie primit în Academia Română. Istoric literar, publicist, cercetător al românismului din statele ce-au alcătuit, până deunăzi, fosta Iugoslavie, ca şi al comunităților din Albania, Bulgaria ori Ungaria, Costa Roşu desfășoară o activitate fără egal în acest domeniu. Este şi motivul pentru care AJTR i-a decernat la Gala din 15 ianuarie a.c., desfășurată la Giurgiu, unul dintre premiile sale, ca şi mai tânărului său coleg Todor Ursu, director al Institutului Cultural al Românilor din Voivodina. Din motive foarte serioase, dânșii n-au putut participa la Gală.

Am avut bucuria să-i reîntâlnesc însă în una dintre diminețile începutului de Cireșar. Veniseră la Bucureşti, de unde urmau să plece în mare grabă la Sibiu, pentru a pregăti, în colaborare cu Mitropolia Ardealului şi Biblioteca ASTRA, o expoziție de fotografii artistice reprezentând „Bisericile Ortodoxe Româneşti din Banatul sârbesc” Şi nu-i vorba doar de vernisarea unei expoziții – fotografiile sunt realizate de Marius Roşu – ci şi de lansarea unei monografii cu același titlu şi aceleași imagini. Citim în „Precuvântarea” acestei monumentale „zidiri” din cuvinte şi imagini: „Bisericile româneşti din Banatul sârbesc prezentate în această carte sunt patruzeci de potire de cristal cu aghiazmă şi Cuminecătură; patruzeci de altare liturgice ale jertfei bineprimite a lui Abel şi a sfântului prooroc Ilie de pe Carmel; sunt patruzeci de stâlpi de foc călăuzitori în Sinaiul Banatului; patruzeci de candele aprinse de moşi şi de strămoşi şi pregătite pentru a ieși întru întâmpinarea Mirelui Hristos”. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 7

La București

Amazing Thailand – de Mihai OGRINJI

Uimitoarea Thailandă reprezintă, din nenumărate puncte de vedere, un model pentru felul profesionist de a face propagandă turistică. Desigur, cel mai la îndemână argument este faptul că Thailanda se numără printre foarte puținele ţări care, de ani buni, au birou de promovare turistică în România. Condus de domnul Bogdan Gligor, un excelent specialist al industriei vacanțelor şi călătoriilor, acest centru al Autorității de Turism din Thailanda (TAT), cu sediul la Bucureşti, îşi revarsă competența şi în Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Republica Moldova, Macedonia şi Albania. De altfel, întreaga Europă – ca să ne referim doar la continentul nostru – este „scanată” cu astfel de oficii, sediile lor aflându-se la Londra, Paris, Roma, Frankfurt, Stockholm, Moscova.

Dincolo de faptul că aceste birouri ființează deplin, admirabilă este activitatea lor promoțională. Nu există an în care la Bucureşti, adesea şi în ţară, fabuloasele atracții turistice thailandeze să nu fie aduse în prim-planul românilor amatori de călătorii irezistibile. De la dansuri şi muzică, meșteșuguri şi preparate culinare (excepționalele mâncăruri din „țara zâmbetelor”!) sau expoziții de fotografii, tema întâlnirilor dintre oferta turistică thailandeză şi iubitorii – nu puțini la număr – ai acestei captivante ţări asiatice a fost de fiecare dată extrem de provocatoare. Şi de fiecare dată în miezul acestor acțiuni s-a implicat cu delicatețe şi eficient ambasada de la Bucureşti, în frunte cu ambasadorul (ambasadoarea), cu consulul, cu alţi reprezentanți diplomatici. Este şi normal ca printr-o astfel de de-terminare – nu mai vorbim de bugetul alocat promovării – turismul thailandez să contribuie cu un procent de aproape 11% la PIB-ul țării. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 8-9

Galeria de viță de… suflet

Un prestigios oenolog: Nicolae PAVELEANU – de dr. ing. Viorel RALEA

Amintindu-mi, adesea, de Nicolae Paveleanu (1934-1995), îmi vin în gând şi rândurile citite în urmă cu vreo două decenii într-o captivantă carte despre viile şi vinurile româneşti. Le reproduc cu bucurie: „După imperceptibilul zvâcnet al dopului de plută care, lângă rădăcina sticlei, dă parcă să-şi dezmorțească trupul – nu i-o fi fost nici lui ușor să ţină piept atâția ani! – se așterne liniștea. Încetul cu încetul, din pahare, începe să grăiască Traminerul roz. Mai întâi cu culoarea lui de aur vechi, cu sclipiri șirete la legănarea trupeșă a vinului în pahar, după aceea cu atât de irealul miros de trandafir şi alte plante dumnezeiești, ca apoi cu toată aroma şi dulceața lui să-ţi înroureze cerul gurii, până la vale. Un vin magnific, fără rival, care nu l-a lăsat rece nici pe specialistul V. Gamauf. Aflăm dintr-un studiu, scris prin 1897: „Riesling-ul de Rhin este ca o fetiță zveltă, blondă, cu ochi albaștri, înflorind cu primăvara celui de-al 18-lea an. Traminerul roz, în schimb, este ca vioara: este cu atât mai de preț cu cât a plâns, a oftat de-a lungul deceniilor.”

Admiratorii minunatelor vinuri de pe Târnave au găsit Traminerului roz o etichetare metaforică de toată splendoarea: „armăsarul pivnițelor”. Un remarcabil „crescător” şi „dresor” al acestei ființe speciale – doar știți că vinul se naște, creste şi îmbătrânește – a fost oenologul Nicolae Paveleanu. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 9-11

Valea Mare – Podgoria (Argeș)

Izgonirea unui geniu – de Mihai OGRINJI

„O istorie literară a vinului în România” este o carte pe cât de utilă pe atât de lipsită de umor. Între numeroasele bazaconii pe care autorul ei, Răzvan Voncu, le zdrobește, le trage la teasc sau le distilează, după împrejurări şi pricepere, se arată şi aceea că din paginile cărții cu pricina lipsește marele romancier Liviu Rebreanu. Harnicul autor, un straniu degustător-potator de vinuri şi spirit bachic, amestecă lucrurile anapoda de tot, ajungând lesne la un veritabil mișmaș. Astfel, meritul principal al cărții pare să rezide în faptul că e ceva mai bine cu ea, aşa cum este, decât fără… Mai cu seamă că precedentele „antologii de literatură pro bahică” s-au ivit într-o alcătuire total nefericită.

Este ignorat din această „istorie” nu numai unul dintre prozatorii de căpătâi ai literaturii române. Ne previne, în „Introducere”, însuşi R. Voncu: „Lipsesc cei câţiva scriitori – Păstorel Teodoreanu, N.D. Cocea – care sunt invocați, în special de nespecialiști, atunci când se vorbește despre vinuri şi literatură. În cazul lui Păstorel, absența a fost decisă de absența unei reale legături cu vinul, dincolo de epidermă. Vinul are un rol bahic în viața scriitorului, dar nici o relevanță în literatura lui. (…) Când ai poeți ai vinului ca Bacovia sau Blaga şi prozatori ai vinului ca Sadoveanu, nu există motive să parazităm istoria şi cu scriitori minori ca Păstorel Teodoreanu sau N. D. Cocea”. O aiureală: istoria este istorie. Cât despre Păstorel Teodoreanu nu s-a scris niciodată ceva mai stupid… Şi chiar nu merită!

Desigur, „Istoria literară a vinului…” este proastă în insidioasă măsură nu fiindcă din paginile ei lipsește Liviu Rebreanu. Altele sunt, în primul rând, pricinile. În comperajul adunăturii de fragmente de literatură română, pe care Voncu le înlănțuie de la origini şi până la sine însuşi, părerile autorului – țanțoșe şi pline de ştaif – dovedesc prea adesea o cunoaștere bâiguită sau deformată a domeniului. Există, în mai toate tarlalele cărții, glosări șocante despre viticultură şi comerțul vinului românesc indigen în perioada comunistă, ca şi după aceea, aprecieri eronate despre anumite tehnologii ori soiuri de vinuri. Ce-or fi căutând astfel de aberații într-o carte ce se vrea cu „pecete” este greu de înţeles. La fel şi arhitectura cărții, cu mini-monografii în mini-monografie, cu fandări sterpe spre toate zările – şi nu tocmai literare -, cu câte o abordare știrbă a unor legi din domeniu, mă rog, una peste alta o șandrama lipsită de rigoare.

Dar nu despre această scorțoasă „Istorie literară a vinului”… mi-am propus să scriu în aceste rânduri. Altă făină macină moara: pe când eram mult mai tânăr decât R. Voncu, am citit „Jurnalele” lui Rebreanu, apărute la Editura „Minerva” Fabuloase! Le port în gând aproape de-o viaţă. Este în afara oricărei discuții: sunt rari de tot scriitorii români captivați într-atâta de vița de vie şi de vin (ca să nu mai vorbesc de viața pomilor şi a gospodăriei țărănești, de mersul vremii agrare şi creșterea animalelor de pe lângă casă, de cazanul de ţuică şi de flori, de cer, de pământ)… Şi asta fără ca Rebreanu să fi fost un vajnic potator (ca să folosim limbajul autorului Istoriei vinului…”). Dimpotrivă. Cred că mai mult l-a interesat berea, în măsura în care l-a interesat. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 11

Lecturi

Familia Casassovici

Nu puțini români își tot pun întrebarea: cum ar fi arătat țara noastră azi dacă n-ar fi năvălit peste noi cancerul roșu? Această teribilă tragedie pe care a trăit-o nu numai România, ci și alte țări totalmente nevinovate, tragedie pe care a programat-o și întreținut-o aceeași mafie internațională „responsabilă“, deopotrivă, și cu comunismul și cu capitalismul. Mafie care țipă ca din gură de șarpe când vine vorba să-și asume milioanele de crime în spatele cărora se află, într-un fel sau altul.

Desigur, după așa-zisa cădere a comunismului, și la noi o serie de proprietăți, poate chiar averi, au fost recuperate. Cu ce sacrificii – din nou sacrificii! – nu mai insistăm. Există însă valori care s-au pierdut pentru totdeauna. Cu ce pagube asupra evoluției României, rămâne o estimare ce nu va putea fi realizată niciodată. Plătește cineva pentru toate aceste nenorociri – America și Marea Britanie, Israel, Rusia ori Germania? Nici vorbă. Reprezentanții lor – și de-ar fi numai aceștia – își continuă și azi jaful cu un cinism și o lăcomie greu de imaginat. Dar asta este altă poveste. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 12-13

Călătorii pe două roți

Cu bicicleta spre graniță – de Andrei-Mircea BARBU

Pista ciclistă recent construită, în prezent cea mai lungă din țară, face parte dintr-un program mai ambițios de cooperare transfrontalieră și va lega în final orașele Timișoara de Zrenjanin. Beneficiarul acestui proiect, la care au contribuit Consiliul Județean Timiș și Primăria Zrenjanin, este Administrația Bazinală a Apelor Banat, dar, de fapt, toți locuitorii din zonă, pasionați de ciclism. Este prevăzută într-un viitor apropiat și deschiderea unui punct de trecere a frontierei. Traseul românesc, în lungime de 37 de kilometri, terminat deja la finele anului trecut, a fost inaugurat la 25 martie a.c., în localitatea Sânmihaiu Român, la 12 km vest de Timișoara, în prezența unor oficialități române și sârbe și reprezintă de pe acum o adevărată provocare pentru pasionații de ciclism din zonă. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 14

Aventuri pe ape

Rafting River printre amintiri – de Niculae PETRESCU

Anul trecut, ca în șlagărul „Căutând vara” și o zonă de excursii, fe­ciorul meu, Alexandru, a ales mijlocul lui cuptor și Banatul Montan pentru alternativele interesante cu Băile Herculane, Oravița, Cheile Nerei – Moldova Nouă – Transmontana. Am ajuns la Băile Herculane paradis balnear încă din antichitate, vestite între cele mai apreciate „stationes” ale întinsului Imperiu Roman, ferite de oștenii oto­mani în confruntările lor dar folosite la recuperare și desfătare, susținute în dezvoltarea și înfrumusețarea lor de Împărăteasa Sissi, încât au ajuns la cea mai mare vogă europeană. În cele 4 zile petrecute, am fost năpă­dit de gustul amar al unui paradis, dacă nu complet pierdut, puternic afectat de monumente în ruină sau abandon și am înțeles nostalgia intervențiilor la reuniunile AJTR ale colegului Ilie Cristescu, ierarh al stațiunii, căreia i-a asigurat o dezvoltare remarcabilă, edilitară și balne­ară cu toate limitele ce se impuneau înainte de 1990.

La Anina, am abandonat vremelnic automobilul pentru unul dintre vechile vagoane de pe întâia cale ferată din țară și una dintre primele din lume, dovadă că „Banatu-i fruncea”, cel puțin din punct de vedere feroviar. După două zile la Oravița, ne-am îndreptat spre Cheile Nerei, unde la Sasca Montană am campat pe un loc al unui tânăr timișorean, care avea o cabană cu cele necesare raftingului. Uitându-mă la acele accesorii mi-am amintit că într-o vreme când termenul nu era folosit la noi, am avut și eu astfel de plăcute îndeletniciri. Și visând cum fac bă­trânii la tinerețe nouă, mi-am închipuit frenezia, bucuriile unei coborâri pe apele tumultoase pe care nu credeam că o să am cum să le mai repet. În timpul nopții, rupându-se baierele cerului am trăit un început de potop, dar am avut noroc, dimineața aflându-ne sub corturi. Ca să mergem mai departe, uscarea corturilor necesita câteva ore, ne-am întrebat ce am putea face în acest timp?

Soluția a venit de la vechile vorbe „tot răul spre bine”, deoarece ploaia care ne adusese la disperare umpluse albia Nerei îmbrăcându-i obstacolele peste care se putea trece cu barca fără a le mai ocoli pe mal. (Citește continuarea în revistă).

 

Pag. 16

Montana

Trandafirul din scaunul împărătesc – de Dinu și Floriana BOGHEZ

De când umblasem prin Țibăul fermecat, trecuse aproape un an. Atunci ne juruisem să urcăm anul viitor Ineul Rodnei și iată, acum, ajunseserăm la soroc.

Din locuri de țară diferite, ne adunăm din nou să străbatem cărări dintre cele ale Nordului Îndepărtat. Din orașul de sub poalele Builei, din forfota metropolei și din farmecul bucovinean, iată-ne adunați pe peronul gării din Iacobeni.

Din așteptarea de pe marginea drumului, ne-a dus microbuzul de Botoș, de unde mai departe a trebuit să așteptăm pe cei cu milă creștinească, să ne poarte mai departe, acolo unde aveam să ne înce­pem periplul nostru rodnean. Mai întâi, până sub Piatra Țibăului și mai departe, până la podul care însemna locul de la Gura Lalei, acolo de unde aveam să ne îndreptăm spre crestele muntelui, încă îndepărtate. Până aici întâlnisem doar oameni buni, la care altruismul nu concepea alte recompense decât urările de sănătate și drum bun, pe care ni le adresasem la fiecare despărțire. Când ultimul mijloc de transport s-a îndepărtat, ne-am aflat singuri, trecând podul de peste Bistrița, între­bându-ne dacă cerul înnourat nu va aduce peste noi ploile pe care nu ni le doream.

Panglica drumeagului de munte, strecurată printre brazi, cu acompaniamentul susurului zglobiu al pârâului Lalei, începea să ne însoțească și nu avea să se despartă de noi decât sus, în inima munte­lui, la lacurile cele frumoase, care clipeau mereu către înaltul cerului.

După noaptea petrecută în tren, nu atât de odihnitoare pe cât ne-am fi dorit-o, cu oarecari semne că ar cam fi fost timpul să îmbucăm câte ceva, ne-am oprit într-unul din colțurile de rai din apropierea fâșâitului pădurii și zumzetului apei. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 17-19

Montana

30 de ani de la expediția româno-nepaleză pe Gurja Himal (I)

Convorbire cu d-l Ovidiu Bojor, liderul celor două grupuri – au consemnat Mihai OGRINJI și Mihai VASILE

Gurja Himal, vârful aflat în zona unui munte himalayan vestit, de peste 8.000 m, Dhaulagiri, nu a fost prea mult căutat de alpiniști până în anul 1985 și nici după aceea. În 1969, pe 1 noiembrie, el este urcat de o echipă japonezo-nepaleză formată din Tomokuni Saeki și Lhakpa Tenzing. Apoi, în primăvara anului 1985, pe 29 aprilie, tot într-o expediție japoneză, alte echipe formate din japonezi și nepalezi au urcat Gurja Himal: Shoichi Kobayashi (mort în timpul coborârii), Yoshiko Kasho, Shigeru Ogasawara, Michio Sakurai, Ang Temba Sherpa, Nawang Choklang Sherpa.

Membrii expediției româno-nepaleze organizată cu prilejul Anului Internațional al Tineretului -1985, după ce au aruncat o privire spre Peretele Konabon, s-au scindat. O parte dintre alpiniști a rămas să încerce ascensiunea pe acest perete, iar alta, inclusiv tot grupul nepalezilor, și-a îndreptat atenția spre ruta clasică urmată de japonezi. Pe 17 mai, nepalezii Lakpa Dolma Sherpa, Ang Karma Sherpa, Purba Kitar Sherpa au ajuns pe vârf, iar pe 18 mai, Marius Mărcuș i-a urmat. S-au mai vehiculat, la urcarea vârfului, două nume de alpiniști români, dar acestea sunt trecute ca „succces disputed” în arhivele himalayene ale doamnei Elizabeth Hawley. Un alpinist român, doctorul Ion Cezar Vărgulescu, a rămas pentru totdeauna în Himalaya.

O ultimă ascensiune a fost consemnată pe 20 septembrie 1996, atunci când spaniolul Pedro Nicolas Martinez a pus piciorul pe creștetul muntelui Gurja Himal.

Puține date, și acestea contradictorii, au ajuns până la noi. De aceea, acum când se împlinesc 30 de ani de la prima, și ultima până acum, expediție româno-nepaleză, încercăm să creionăm acele zile discutând cu unii dintre protagoniștii acelui eveniment…

D-le Ovidiu Bojor, vă mai amintiți cum ați întâlnit, prima dată, dacă se poate spune așa, cu natura?

– Eu m-am născut la Reghin, al cărui cetățean de onoare sunt acum. Tatăl meu era profesor de științe naturale, de geografie și petrografie, așa se numea atunci geologia. La vârsta de 6-7 ani mă lua vara în excursii să mă învețe relația om-natură. De aici mi se trage pasiunea pentru natură, ca și cariera ulterioară.

Cred că este șansă aparte ca unul din părinți să fie de profesie profesor!

– Fără îndoială. Am avut parte de o educație de 7 ani în familie, tatăl meu fiind profesor și la liceul militar Mihai Viteazu din Târgu Mureș. Și era foarte sever. Ceea ce mi-a prins foarte bune. Mama mea era o persoană fină, delicată. Erau 20 de ani diferență între ei. Se obișnuia așa ceva în epocă. Mama mi-a dezvoltat sufletul, spiritualitatea și credința, tatăl meu, partea științifică. El era darwinist convins și certurile mele cu el se iscau în le­gătură cu teoriile englezului. Pe de altă parte, am avut noroc și de profesori de liceu foarte buni, echivalenți, ca pregătire, cel puțin cu profesorii universitari de astăzi. Nimic mai normal: unii dintre ei aveau studiile făcute în străinătate. În facultate, la fel, am avut profe­sori eminenți. Asta până în ’46-’47, când a fost înlocuită vechea gardă. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 20-21

Gurja Himal 1985, o expediție improvizată (I) – de Nicolae C. DIMACHE

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la prima expediție românească în Himalaya din în aprilie-mai 1985. În perioada aceea faptul de a putea ieși „în străinătate” constituia deja ceva neobișnuit pentru societatea românească, închisă într-un imens Gulag și controlată obsesiv până la ultimul om de un aparat totalitar, represiv și obtuz. Trebuie plecat de la această premisă pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu acea expediție. Din câte am aflat de la regretatul Cornel Coman, el a fost cel care a avut ideea organizării unei expediții în Himalaya cointeresând structuri politico-administrative – UTC, Federația de alpinism etc. Problemele au început încă de la primii pași făcuți de ceilalți doi promotori ai expediției, Emil și Taina Coliban, pentru a primi un aviz favorabil din partea autorităților; intervenții oficiale, semi-oficiale și mai ales personale, bazate pe prietenii și relații, un fel de lanț al slăbiciunilor caragialesc. Tot acest balet de contacte a durat mai mult de un an, cu momente pozitive, dar și cu lungi perioade de stagnare și obstrucție. Decizia finală de a aproba sau nu expediția era amânată continuu și rămânea total la discreția unor persoane complet ignorante în materie de munte, alpinism, expediții. O dovadă în plus a paranoiei unui sistem care voia să condiționeze până și o acțiune atât de personală și apolitică precum o expediție. În aceeași perioadă, alpiniștii polonezi călătoreau fără dificultăți în Europa și în Asia, realizând expediții și ascensiuni de maximă dificultate în Alpi și în Himalaya. Nume ca Jerzy Kukucszka, Wielezki etc. apăreau pe prima pagină a celor mai cotate reviste de alpinism din lume, alpinismul polonez cucerindu-și un prestigiu bine-meritat.

Cu câteva luni înainte de expediție, prin decembrie 1984, primisem o scrisoare de la Emil Coliban, bun prieten și coe­chipier din perioada când ne cățăram împreună, 1960-1964; el îmi scria că erau în curs preparative pentru organizarea unei expediții românești în Himalaya. Evident, scrisoarea era destul de eliptică pentru motivele bine cunoscute care dictau prudență, nu erau indicate nici date precise, nici obiectivul acțiunii. Emil mă întreba dacă aș fi dispus să particip la expediție și să contribui la finanțarea ei. Discutasem mai demult cu el despre o asemenea eventualitate cu oca­zia unei escalade făcută împreună în Grand Charmoz-Grepon, la Chamonix în 1979. În acel an Emil venise în Franța cu alți câțiva alpiniști – Viorel Nicolaescu, George Iusco – și reușiseră să facă mai multe ascensiuni de prestigiu; Grand Capucin – traseul Bonatti, Aiguille de Blaitière – traseul Whillans, o parte din directa americană Dru. Un an mai târziu, Emil împreună cu Taina, soția lui, escaladau peretele nordic din Grandes Jorasses pe traseul Cassin și Pilierul Frêney, traseul Bonington în Mont Blanc, două trasee de mare anvergură care îi situau printre cei mai buni alpiniști români ai momentului. Știam de la Emil că în România erau mai mulți alpiniști de un bun nivel, existau deci premisele formării unei echipe capabilă să înfrunte problemele complexe ale unei expediții în Himalaya, cu toate necunoscutele și dificultățile inerente.

Desigur, propunerea lui Emil mă tenta foarte mult; ce alpinist ar putea rezista ideii de a merge în Himalaya? Fusesem în India și Nepal ca turist și rămăsesem fascinat de peisaje și de oameni. Ceea ce îmi crea dubii erau însă organizarea expediției și oamenii care urmau să participe. Era evident că prin­tre ei trebuiau să fie și informatori sau trimiși ai securității, cu rolul de a-i controla con­stant pe membrii expediției. Ideea că voi fi ținut sub observație, spionat, urmărit, îmi re­pugna profund. Or, poziția mea de refugiat politic care se alătura unei astfel de acțiuni avea să dea naștere, fără îndoială, multor suspiciuni, discuții, controverse. De altfel, asta s-a și întâmplat, cum am aflat mult mai târziu, după 1990, când Emil mi-a arătat un denunț făcut (dar nu de către un membru al expediției, din fericire) după expediție în care scria că „transfugul Puiu Dimache a participat la expediția din Himalaya, invitat de soții Coliban, desigur cu un scop suspect…” (Citește continuarea în revistă)

Pag. 22

Memorial Himalayan – de Dan Silviu VASILESCU

La data de 15 mai s-au împlinit 30 de ani de când prietenul nostru Cezar Vărgulescu a devenit primul alpinist român victimă şi prizonier al ghețarilor veșnici ai peretelui sudic din masivul Gurja Himal.

În fiecare dintre acești ani, zeci de alpinişti universitari ai Clubului Alpin Român şi ai Clubului Montan White Wolf s-au întâlnit la Baia de Fier pentru a omagia amintirea colegului lor, parcurgând traseul CEZĂRICĂ din peretele estic al Peşterii Muierilor.

Traseul de gradul 4A a fost deschis într-o singură jumătate de zi din vara anului 1983 de echipa Cezar Vărgulescu – Eugen Diaconescu și a fost „botezat”, întreținut şi reamenajat periodic de alpiniştii universitari. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 23

Alpinism în Cheile Bicazului

Lacrima de piatră, bucurie curată – de Cătălin CREȚU

Cred că „Lacrima de piatră“ este, de ceva vreme, traseul cel mai parcurs și cel mai dorit din Cheile Bicazului. Nu știu cărui fapt se datorează acest lucru: ori frumuseții peretelui şi a traseului în sine, ori apariției, cu mai bine de 10 ani în urmă, a cărții cu același titlu, la o editură din Braşov, ori amândurora. Cert este că această rută deschisă în 1975 este pe lista fiecărui cățărător interesat de trasee clasice care ajunge în Bicaz şi, cu siguranță, cel mai popular traseu al lui Mircea Noaghiu (care mai are câteva premiere în zonă: Colțul Singuratic, Amurgul Iadului, Casiopeea). (Citește continuarea în revistă).

Pag. 24-25

Salvamont

Sinaia, perla de la porțile Bucegilor – de Ovidiu BĂRĂIAN

Există în centrul Carpaților Meridionali un masiv spectaculos prin abruptul nordic, dominat de pereți verticali care au impus o atracție deosebită turiștilor și respectul alpiniștilor în dorința lor de a le escalada verticalele. Bucegii. Peretele Văii Albe, abruptul Caraimanului pe fruntea căruia se află Monumentul Eroilor, amplasat acolo, prin implicarea reginei Maria, în memoria soldaților căzuți în Primul Război Mondial, Colții Morarului, acele minunate căldări glaciare – Mălăiești și Țigănești. Toate aceste formațiuni grandioase, care urcă până la 2.505 m în Vârful Omu, au atras nenumărați turiști. Masivul are forma unei potcoave orientată est-vest. În interiorul ei se află frumoasa peșteră a Ialomiței, cu interesantele mănăstiri construite chiar în gura peșterii, cabana Padina, ispititoarele chei ale Tătarului. Totul este ușor accesibil și dato­rită telecabinelor care fac legătura între Valea Prahovei și creasta Bucegilor. Este un masiv muntos foarte mult vizitat de turiști, având la poale și șoseaua de pe Valea Prahovei, celebra DN1. Stațiunile Azuga, Sinaia, Bușteni, Predeal sunt baze de plecare spre zona alpină. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 25

Turismul rural românesc o opțiune atractivă pentru toate vârstele

La Vatra Dornei a avut loc a XVIIa ediție a Conferinței internaționale

„Turismul rural românesc în contextul dezvoltării durabile. Actualitate și perspective”

Turismul rural reprezintă o alternati­vă atrăgătoare pentru vacanțe şi concedii. Modalitățile diverse de petrecere a timpului liber, în special în zonele submontane şi montane, dar şi aspectele economice şi sociale le­gate de acestea, au constituit subiectele de dezbatere pentru specialiști din ţară şi din străinătate, întruniți în cadrul unei prestigioa­se reuniuni științifice internaționale desfășurată la Vatra Dornei, între 28 şi 30 mai. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 26-27

Prin munții altora

Spre cel mai înalt vulcan activ al lumii:

Ojos del Salado – de Alexandra Flavia MARCU

Pe cont propriu. Eu, tata şi mama. Grupul expediționar românesc pe Ojos del Salado, cel mai înalt vulcan al lumii. Neavând posibilitatea să cumpărăm o expediţie organizată, tata a început demersu­rile şi, pas cu pas, adunând laolaltă informa­ţiile găsite sau primite, am plecat spre conti­nentul sud-american. După ce am schimbat două avioane şi un autobuz şi am parcurs aproximativ 14.000 km, am ajuns în oraşul Copiapo, punctul de plecare în expedițiile pe cel mai înalt vulcan al lumii. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 27-28

Prin munții altora

Tour du Mont Blanc – de Dinu și Marlene MITITEANU

TMB este cea mai populară tură montană de mers sau de alergare pe distanţă lungă (GR = grande route) din Europa. E un circuit de formă ovală, de circa 170 km și cam 10.000 m diferență de nivel (depinde de variantă) şi trece prin Franța, Italia şi Elveția. Cele mai joase puncte ale sale sunt în localitățile prin care trece: Les Houches (Franţa) -1.007 m, Dolonne (Italia) -1.210 m, Issert (Elveția) -1.055 m. Punctele cele mai înalte: Col de Fours (Franţa) şi Fenetre d‘Arpette (Elveţia), ambele de 2.665 m, Grand Col Ferret -2.537 m, pe granița CH-I, şi Col de la Seigne -2.516 m, pe granița I-F. Dar, desigur, TMB trece prin multe alte şei (col-uri), vreo 15, existând desigur și alte multe sus-josuri. Așadar, nu sunt zone cu zăpadă, decât dacă, precum în Fagăraşii noştri, la peste 2.200 m, ploaia de vară a fost de fapt o ninsoare, iar zăpada aceea se topește repede. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 28-29

Pioletul de aur

Sir Chris Bonington – de Radu STOIAN

Unul dintre cei mai mari alpinişti din istorie, a primit, în luna aprilie 2015, prestigiosul premiu Piolet d’Or pentru întreaga carieră.

Ca în fiecare an, în perioada 9-12 aprilie, în localitățile situate la poalele Mont Blanc-ului, de o parte și de cealaltă a acestuia, respectiv la Chamonix – Franţa și Courmayeur – Italia, sunt decernate premiile Piolet d’Or.

Acest premiu nu răsplătește numai gradul de dificultate și condițiile în care au fost realizate ascensiunile celor nominalizați, ci mai ales etica și spiritul de aventură al acestora, moștenirea pe care au lăsat-o generațiilor mai tinere. Este acordat unor alpinişti celebri care, pe lângă faptul că au scris pagini importante în istoria alpinismului, au fost în primul rând oameni deosebiți, interesați nu numai de performanța sportivă și faima pe care aceasta o atrage după sine. Deoarece anul acesta a fost acordat cel de-al șaptelea Piolet d’Or pentru întreaga cariera, merită enumerate figurile importante ale alpinis­mului mondial care, în ordine cronologică, au fost răsplătite cu cea mai înalta distincție pe care o poate primi un alpinist. Primul care a fost onorat cu „Pioletul de aur” pentru întreaga cariera a fost Walter Bonatti. Au ur­mat apoi Reinhold Messner în 2010, Doug Scott în 2011, Robert Paragot în 2012, Kurt Diemberger în 2013, John Roskelley în 2014.

Dar, cine este cel care a primit „Pioletul de aur” în 2015? (Citește continuarea în revistă).

Pag. 30

Atlas… lingvistic

Mintea pe limbă – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Într-una dintre inevitabilele mostre de înțelepciune gratuită de prin internet suntem sfătuiți să avem grijă ce vorbim, pentru că spusele noastre se transformă în fapte, iar faptele ne modelează caracterul, conturân­du-ne destinul.

„Corect” mi-am zis încă de la prima citire, cea în limba engleză, pe care o primisem inițial în urmă cu vreo trei ani. La intervale variabile i-au urmat versiunile în germană, spaniolă, franceză și română. Din când în când, mesajul se repetă, după cum face valuri vestea, ca o piatră aruncată într-un lac, formând cercuri concentrice prin masa densă a prietenilor cu care corespondez, respectiv a prietenilor și contactelor lor.

Nu mă surprinde conținutul mesajului, ci faptul că are aceeași valabilitate în toate limbile în care a fost tradus. De fapt, ar trebui să fiu bucuroasă că mesajul e valabil peste tot; e semn că are valoare cu adevărat universală.

De ce atunci neliniștea mea? (Citește continuarea în revistă).

Pag. 31

Dus-întors

Viena, sublimă și… rece – de Ana-Maria TRĂSNEA

Vin de la Dunăre, ce-i drept, o Dunăre „de România“, mai murdară, mai poluată, mai… nefolosită, mai… oricum altfel decât cea „de Viena“, că, deh, e doar… „de România“.

Ajung la Viena. Aceeaşi Dunăre, alt ambalaj, mai de „strasee“, mai de pozat. Aiureli!!! Cel mai concret exemplu că se poate! Avem și noi ce au şi ei. Știu cu ce urmează să ripostați, dar până când blestemul istoriei şi „greaua moștenire“? Avem cu toții, şi ei, şi noi, halca de carne numită „Strategia Dunării“, pe care noi abia am ajuns să o adulmecăm, în timp ce ei, vienezii, o sfârtecă deja. Vor să facă ei cărțile, cu firmele lor, logistica, consultanță; nu vor să audă de chinezi; sunt puși temeinic pe treabă. Găzduiesc forumuri, întâlniri, ne tot cheamă la ei, umplem hotelurile, facem consumație, ne pozăm şi plecăm… mai „doxaţi“. (Citește continuarea în revistă).

 

 

 

Categorii: Arhivă 2015,Revista România pitorească

Etichete: ,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.