Sumar:
Pag. 2
Vitralii;
Scrinul Andei
Într-o ţară bogat dăruita cu păduri, lemnul i-a oferit omului prilejul de a deveni artist. Bisericile din lemn, cu turlele lor ascuţite, sunt o pecete a peisajului românesc, mai cu seamă în două dintre cele mai pitorești ținuturi: Maramureș și Sălaj. Există pasionați ai arhitecturii care vin special în România să cerceteze şi să fotografieze lăcașurile maramureșene ori sate precum Surdeşti, leud, Remetea, Deseşti, Bogdan Vodă, Rogoz, Plopiş ori Dragomireşti. Nu departe de oraşul Sighetu Marmaţiei (unde se poate vizita un muzeu în aer liber al arhitecturii populare din această zonă) se găseşte Săpânţa, sat renumit pentru Cimitirul Vesel, un insolit loc în care crucile din lemn, viu colorate şi sculptate cu figuri omenești şi simboluri, au încrustate epitafuri comice în versuri. Meşterul Ion Stan Pătraş, care a creat întreg acest carnaval al morţii, îşi doarme şi el aici somnul de veci.
Pomenit mai rar în ghiduri, ţinutul Sălajului este, din punct de vedere peisagistic, o Elveţie în miniatură. Printre munţi şi văi, în sate cu frumoase porți de lemn şi gospodării bine întocmite – Fildu de Sus şi Fildu de Mijloc, Sânmihaiu Almaşului, Hida, Jac şi Moigrad, Sârbi ori Păuşa – turistul va întâlni biserici de lemn din veacurile XVII-XVIII, construite, multe dintre ele, din gorun – pricină pentru care sunt ceva mai scunde decât cele de brad – împodobite cu admirabile motive decorative.
Din turlele bisericilor de lemn oamenii şi-au făcut, de-a lungul timpurilor, puncte de observaţie (pentru incendii, inundații, invazii cotropitoare), acoperișurile foarte înalte şi forma de săgeată a turnurilor determinându-i pe specialişti să vorbească despre „un gotic al Maramureşului” şi să caute, ca pe nişte dezlegări practice, dar şi filosofice, motivele pentru care erau alese locurile unde se edificau astfel de impresionante lăcaşuri. (Text din anul 2000)
Ultima oră
Maroc, o destinație irezistibilă – de Mihai OGRINJI; foto: Mihai VASILE
Care pereche de tineri căsătoriți nu-şi doreşte o călătorie de miere la Casablanca? Iubitorii ascensiunilor montane, la rândul lor, ţin neapărat ca din panoplia lor să nu lipseas¬că Atlasul, revista noastră publicând, în două numere consecutive, chiar anul trecut, fru¬moasa aventură a câtorva alpinişti români. Ce să mai vorbim de Marrakech, de Fes, de Rabat sau Meknes? Sau de Tanger. Vi-l amintiți, de¬sigur, pe Vasile Alecsandri, care povestește cu atâta farmec despre călătoria din nordul Marocului, derulată în luna octombrie a anului 1853: „În plăcuta răcoreală a dimineţei, bine dispuşi atât oameni, cât şi dobitoace, ne coborâm de-a lungul zidurilor oraşului Tanger până la malul mării şi ne jucăm caii pe un covor de năsip galbăn, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsând Mediterana în stânga şi oraşul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan…” Ca să facă acest voiaj, Alecsandri îşi scurtase vacanţa pe care şi-o petrecea în Spania. De atunci, s-au întâmplat multe la Tanger. S-a păstrat însă bunul obicei ca turiştii care ajung pe Costa del Sol, de pildă, sau cât mai aproape de Gibraltar să nu reziste ispitei de a păşi şi pe continan- tul african, la Tanger. Aşa a procedat şi semnatarul acestor rânduri, după ce mă întorsesem din două excursii pline de exotism – în Thailanda şi Columbia. Este foarte interesant Tangerul, are o istorie specială, oameni prietenoşi şi, în materie de cumpărături, îţi iscă incitante tentații…
Pag. 3-4
Câte ceva despre…
Domnitori, regi, președinți şi ciumă – de M. O. BROD
La un veac de la moartea regelui Carol I, survenită la 10 octombrie 1914, frâiele României au fost preluate de un alt etnic german, născut la Sibiu: Klaus Iohannis. La prima vedere, pare o coincidenţă fericită. Şi nu numai. Există câteva similitudini ce pot fi invocate cu uşurinţă: lipsa cultului ortodox şi la unul şi la celălalt, inexistenţa urmaşilor la ambii – ca să pomenim acuzaţiile smintite cu care a fost împroşcat Iohannis de-a lungul campaniei electorale. Cine cunoaşte istoria – şi ar trebui să fie cunoscută ca lumea de fiecare dintre noi – condiţiile şi problemele pentru care domnitorul Carol a fost adus pe tronul României seamănă cu asupra de măsură, în esenţă, cu cele de astăzi. Nu intrăm în detalii. Doar încă un amănunt: şi în 1866 şi în 2014, liberalii au avut un rol aparte în producerea evenimentelor.
Alegerea lui Iohannis – pe care l-am susţinut şi votat cu toată convingerea, fără să-l uit, nici o clipă, nici pe Crin Antonescu – poate provoca o veritabilă răscruce pentru ţara noastră. Totul va fi posibil însă doar în condiţiile în care, deopotrivă, şi noul preşedinte şi votanţii lui – ca şi restul populaţiei – vor„coabita” în chip onest şi aplicat. Klaus Iohannis – am avut prilejul să-i iau un interviu în anul 2000, la puţin timp după ce fusese ales primar al Sibiului – este un personaj de cursă lungă, cu logică şi maniere de chirurg. Rămâne ca şi noi, ceilalţi, să ne adaptăm la acest tip de abordare, să acceptăm „tratamentul”.
Şi asta fără a se insista, poate, prea apăsat pe hiperbolizarea „mitului german”. Nu orice neamț e şi un Carol… Din păcate, de-a lungul istoriei noastre nemţii n-au fost, uneori, cu nimic mai prejos decât ruşii. Şi unii şi alţii s-au dovedit, în astfel de situaţii, bucăţică ruptă, cum se spune. Între cizma prusacă şi cea ţaristo-bolşevico-rusească n-a fost, în acele împrejurări, decât o diferenţă de culoare… Să amintim fie şi numai atât: faţă de România, nemţii nu sunt mai puţin vinovaţi de pierderea Basarabiei şi a Bucovinei. Şi nu în mică măsură, nici faţă de nefericitul nostru destin postbelic…
Pag. 5
Călătoriile AJTR
La românii din Voivodina – de Mihai OGRINJI
…N-a fost să batem drumurile ce duc în Crimeia – aceleași drumuri, poate, pe care își mânau ciobanii români turmele de oi. Turmele de oi: acestea au fost tancurile românilor în istoria lor… Am ajuns, în schimb, în Voivodina, la românii bănățeni care trăiesc, dintotdeauna, în această provincie. Un adagiu latin se cere invocat imediat la capătul acestor călătorii: finis coronat opus. Nu se putea, într-adevăr, o vorbă mai potrivită pentru am putut întâlni la Coștei și Uzdin, la Vârșeț, Zrenianin și Torac. Am întâlnit români spre care se vor îndrepta pentru totdeauna gândurile noastre bune. Îi înșirui pe câțiva dintre ei gâtuit de vinovăția că, fără să vreau, voi omite pe unii: Vasile Barbu, Nicu Ciobanu, Costa
Roșu, Todor Ursu, Mariana Stratulat. Despre această călătorie vom povesti pe larg în viitorul număr al revistei. Deocamdată, mai adăugăm doar atât: la toate întâlnirile pe care le-am avut în Voivodina românii de acolo s-au plâns despre guvernarea lui Ponta, despre Ponta însuși care, ajuns pe acolo, una a spus și alta a făcut (asta în cumplitul lui obicei), despre Departamentul românilor de pretutindeni, despre Bogdan Aurescu, ajuns între timp ministru de externe…
Pag. 6-7
La drum
Taberele de sculptură din județul Buzău – Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR
Buzoienii au fost şi sunt meşteri pricepuţi în prelucrarea calcarului, pe care îl au la îndemână, în zona dealurilor Istriţa şi Ciolanu. La Pietroasele şi Năeni, casele tradiţionale sunt ridicate pe soclu de piatră şi tot din piatră sunt confecţionate obiecte de uz gospodăresc: teici, uluce, teascuri, ghizduri de fântână, stâlpi. La Bădeni, Breaza, Năeni, Pietroasele sau Ciuta, drumurile şi gospodă¬riile sunt vegheate de cruci de piatră. Dintre vii, de la 1846, străjuieşte Crucea Manafului, de peste 4 m înălţime. Şi tot pe Dealul Istriţa a fost descoperit Tezaurul de la Pietroasele, de către doi pietrari, în anul 1837. Calcarul de la Năeni a fost folosit şi în ornamentarea Palatului Parlamentului…
Pag. 8-9
Privind înapoi cu bucurie, la
Excursiile verii – Text și fotografii de Aniela CASETTI și Adrian CASETTI
Vara a fost mult aşteptată de micii iubitori ai drumeţiilor montane. Însă vremea neobişnuit de capricioasă ne-a încurcat de multe ori. Am reuşit să plecăm, totuşi…
Am adunat multe amintiri în, multe amintiri ce nu pot fi depănate pe îndelete aici. Dar iată că toamna ne pregăteşte zile frumoase, potrivite pentru noi excursii, noi amintiri, despre care vom povesti într-un viitor articol….
Pag. 9-10
Pe cărări de munte
Asociația Ecologică Arcul Carpatin – de Andreea GĂNESCU, student UTCB, Andreea Raluca IORDACHE, student IFS, Andreea Felicia BUȘOIU, elev, Beatrice Maricica DOBROVĂȚ
Suntem un grup pasionat de drumeţii şi interesat de problemele ecologice întâlnite în mediul înconjurător. Totul a început la sfârşitul anului 2012, când vechi prieteni, ce au activat de-a lungul timpului în asociații ecologice şi turistice cu tradiţie, în perioada 1985-2005 (C.T.M. „Metrou”, C.T.M. „Via Montana”, C.T.M. ,,Aviamont” etc.) au înfiinţat Asociaţia Ecologică „ARCUL CARPATIN”
Asociaţia are ca scop dezvoltarea şi promovarea ecoturismului în rândul publicului larg, în special al tinerilor. Este urmărită, de asemenea, sprijinirea copiilor şi adolescenţilor, cu precădere din medii sociale defavorizate, în deprinderea unui stil de viaţă sănătos, în spiritul dragostei şi respectului faţă de natură.
Pentru a trece de la teorie la practică a fost nevoie de multă voinţă şi de un singur pas. Asociaţia şi-a început activitatea în Liceul Teoretic „Ion Neculce”, şi continuată în Colegiul Economic „Virgil Madgearu” Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu”-Voluntari, sub desfăşurarea proiectului „Natura te iubeşte, derulat de Asociaţia Team Work. În decursul a doi ani, asociaţia a reuşit să îmbine utilul cu plăcutul, oferind posibilitatea tinerei generaţii de a aplica, în cadrul Campionatului Naţional de Turism Sportiv „Ştafeta Munţilor, cunostinţele teoretice acumulate la cursuri. Deşi novice, aceasta s-a afirmat cu uşurinţă printre cluburile sportive veterane…
Pag. 10-12
Turismul de sănătate
Sănătatea, o bătălie nu doar împotriva maladiilor. Texte de Mihai VASILE și dr. Mihaela DOBOȘ, medic de familie
În ultima decadă a lui Brumărel s-au desfășurat, la Bușteni, lucrările celui de-al 5-lea Forum Internațional pentru Turismul de Sănătate. Au participat specialiști români și din străinătate, reprezentanți ai autorităților publice (Ministerul Economiei – Departamentul pentru IMM-uri, Mediul de Afaceri și Turism, Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor, Autoritatea Naţională pentru Turism, Primăria Oraşului Buşteni, Ambasada Muntenegrului în România), medici specialiști, medici de familie, cadre didactice universitare și cercetători științifici, conducători ai unor organizații de prestigiu (Colegiul Medicilor din Romania, Asociaţia Turismului Medical din România), reprezentanți ai unor agenții de turism, manageri și promotori ai domeniului. Ne-am bucurat de prezența în cadrul evenimentului a doamnei Claudia Mika – Managing Director, Temos Worldwide, a domnului Siddharth Saha – Research Manager, Frost & Sullivan, a unor specialiști din țări precum Turcia, Ungaria, Austria, Germania, Albania și Muntenegru. De data aceasta, s-a discutat în principal despre calitatea în sistemul medical și în turismul medical, despre consecințele Directivei UE 24/2014 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011, dar și despre managementul pacientului și marketingul serviciilor medicale. S-au dezbătut, de asemenea, modul în care se poate dezvolta turismul medical, importanța medicinii centrate pe pacient și rolul parteneriatelor transfrontaliere în promovarea destinațiilor de turism medical. Această ediție a Forumului Internațional pentru Turismul de Sănătate a fost organizată de Fundația Amfiteatru în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Turism și s-a desfăşurat sub egida Clusterului Medical Sănătate România. Alături de Fundația Amfiteatru au fost, ca la toate edițiile anterioare, membri ai Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR). Și tot ca de fiecare dată, pe lângă discuțiile medicale, cât se poate de tehnice și la un moment dat chiar mai greu accesibile pentru oamenii care nu au o pregătire specifică, medicală, am avut bucuria să vedem, în paralel, și locuri care fac mândria turismului românesc.
Pag. 12-14
Veșnicia s-a născut la sat
Vocația turistică a unei comunități – de Nicolae LUPU, membru AJTR
Zăpada scârţâie sub bocanci. Fix la miezul nopţii, de Crăciun, liniştea îngheţată este spartă de „suflarea în turn”: instrumentişti ai fanfarei, din turnul bisericii evanghelice, interpretează „Stille Nacht” („Noapte de vis”). Cântecul răsună maiestuos peste sat şi mai departe, până la Sebeş şi chiar la Lancrăm.
Un asemenea obicei excentric îl întâlnim la Petreşti, în judeţul Alba. Probabil că un interlocutor dintr-un colţ de ţară ar şti de existenţa localităţii datorită fabricii de hârtie. Într-adevăr, de la mijlocul secolului al XlX-lea, aici se obţine hârtie – de tipar, caiete, plicuri, cofraje pentru ouă, iar mai recent exclusiv produse igienico- sanitare. În anii de glorie, întreprinderea avea, se pare, 1600 de angajaţi, şcoală de ucenici, locuinţe pentru muncitori, grădiniţă şi creşă, club, centrală electrică proprie, canal (un ştrand original, cu marginile betonate)…
Satul Petreşti/ Petersdorf (în germană), care administrativ aparţine de municipiul Sebeş, este atestat documentar la 1203. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, aici a fost construită o biserică fortificată, din care, în cimitirul evanghelic, al comunităţii săseşti, se mai păstrează turnul-cetate. Însă cele mai vechi dovezi ale locuirii pe această vatră sunt mult anterioare: date fiind descoperirile făcute, Petreşti a dat numele culturii neolitice sud-est transilvănene, de ceramică pictată (mileniile VI-III î.Hr.), premergătoare culturii Cucuteni.
După ultimul război mondial, istoria s-a năpustit şi asupra cochetei aşezări de la ieşirea Văii Sebeşului din strânsoarea munţilor şi asupra oamenilor săi, cumpătaţi, dar perseverenţi. După întoarcerea saşilor din gulagul sovietic şi naţionalizarea fabricii de hârtie, au început să fie întocmite tabele cu chiaburii, „periculoşi” pentru noua ordine de drept, cum ar fi Stanciu Simion: „A fost muncitor la fabrica de hârtie. în urma unui accident şi-a paralizat mâna fiind pensionat. Ca pensionar şi-a cumpărat motor de tăiat lemne lucrând personal cu el, şi-a tăiat mâna defectă şi şi-a scos brevet de cârciumă, pe care a ţinut-o până la 1 ianuarie 1952. Şi-a clădit casă de locuit cu cameră pentru cârciumă” (Ioan Bâscă, „Petreşti – şapte milenii de is-torie”, Editura Altip)…
Pag. 14
Veșnicia s-a născut la sat
Pănade într-o zi de Sf. Dumitru – de prof. Nicolae-Rusalin SICOE
Cum treci Blajul, pe drumul Jidveiului, panorama se deschide cu lunca şi terasele Târnavei Mici. La un kilometru de drumul naţional, pe malul drept al acestui râu, din albia majoră până aproape de culmea dealu¬lui, se întinde satul Pănade. Sat de agricultori, păstori şi faimoşi în meşteşugul vinului, celebru şi prin faptul că este aşezarea de obârşie a lui Timitei Cipariu (învăţat şi revoluţionar român la 1848/1849) şi Ion Brad (poet contem¬poran şi diplomat).
Este ziua Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, hramul bisericii ortodoxe din sat şi ziua satului, în acelaşi timp. Viceprimarul Gheorghe Poşa, un prieten vechi, m-a che¬mat şi pe mine. Uliţele satului ne întâmpi¬nă cu asfalt proaspăt, curate şi primenite. Covoarele multicolore de pe garduri anunţă şi ele sărbătoarea…
Pag. 15
2014, între poticneli și izbânzi…
Convorbire cu domnul George Sorin NICOLESCU, directorul general al firmei Olimpic Internațional Turism București – A consemnat Mihai OGRINJI
– Stimate domnule Nicolescu ne aflăm pe ultima „turnantă” a lui 2014 şi iată că începe să devină o frumoasă tradiţie, pentru revista noastră, de a face împreună, la răscrucea anilor, un scurt bilanţ. Aşadar, cum s-a arătat anul 2014?
– A fost bun, în general, dar n-au lipsit nici poticnelile care, din păcate, îţi fac prea familiară zicala „Multă muncă, bani puţini”… Într-o astfel de situaţie se întâmplă să nu mai fii foarte rentabil. Dar am trecut peste toate şi mergem înainte. De vândut, cum se spune, vindem, fie că este vorba de simpozioane, expoziţii, congrese ori de celelalte activităţi pe care le facem noi. Rămâne, însă, problema încasărilor, care vin foarte greu de la corporaţii, mai cu seamă. Şi uite aşa managerul unei firme se ocupă acum circa 60 la sută din timpul său de recuperarea banilor şi de reintroducerea lor în circuit, în loc de ceea ce înseamnă crearea de programe, de management etc.
– E o caracteristică a acestui an?
– Da, comparativ cu anul trecut, există o veritabilă povară birocratică, iar firmele particulare par să fi învăţat de la stat acest lucru, să aibă şi ele o birocraţie foarte mare. Probabil că aşa se cere… Numai că în acest fel ne pierdem toţi foarte mult timp şi multă energie prin hârţoage, fapt care ne grevează activitatea, productivitatea. Iar noi, o ştiţi foarte bine, punem mare accent pe productivitate, pe ceea ce creează fiecare angajat în parte…
Pag. 16
In memoriam
Gînduri pentru Cornel
Ne-a părăsit Cornel Coman, alpinist şi antrenor de elită, prieten dintre cei pe care îi întâlneşti rar de tot într-o viaţă de om. Grăbit, discret şi demn a plecat să escaladeze înălţimile altor tărâmuri. Acolo-dincolo se va întâlni neapărat cu mai vârstnicii „confraţi” Niculae Baticu şi Emilian Cristea, dar şi cu Cezar Vergulescu, medicul alpinist care – în expediţia din Himalaya-Gurja Himal, din 1985 – şi-a pierdut viaţa în chip tragic. Cornel tocmai lucra la o carte menită să lămurească acea teribilă aventură, carte ce urma să fie tipărită, anul viitor, în Colecţia verde a Editurii România pitorească. Nu-mi vine nici acum să cred că la sfârşitul lui septembrie, când m-a sunat să-mi spună că, pentru scurtă vreme, este nevoit să întrerupă lucrul la carte, Cornel anunţa, de fapt, un neverosimil epilog… Cartea va apărea, negreşit. Este de datoria noastră, a celor care i-am fost în preajmă, să-i ducem la capăt acest trist testament. Ca şi amintirea celui care a făcut din viaţă un ispititor munte de escaladat. (M.O.)
Stau în faţa paginii albe şi mă gândesc cum să cuprind în câteva rânduri ceea ce a fost Cornel. Îmi este greu să vorbesc la trecut, îmi este greu să înţeleg că din această călătorie nu se va mai întoarce. Încă aştept să deschidă uşa şi să umple casa cu râsul şi energia lui, să- mi simt sufletul întreg. Este aşa de chinuitor să te înjumătăţeşti…
Simt nevoia să ies de pe acestă orbită orizontală şi cu puterea spiritului meu, într-un zbor vertical, ţintit spre Lumină, să îl pot atinge şi să îl ţin de mână uitându-ne unul în ochii celuilalt, aşa cum am făcut în ultimele momente, când a fost la fel de demn şi puternic precum a trăit. Totul s-a consumat doar între noi doi, cu o intensitate pe care cu greu o poţi descrie în cuvinte. Din 22 septembrie, când am aflat pentru prima dată că este vorba despre cancer şi 23 septembrie când s-a confirmat şi mi s-a spus că nu mai este timp, totul pare că s-a petrecut se declanşase şi doream să se întâmple o minune. Este dureros să cauţi soluţii nu doar în Bucureşti, ci în toată ţara, am fost la Lugoj, la Arad, la Constanţa şi peste tot să se considere că tu, „aparţinătorul”, eşti cel puternic şi să ţi se spună că nu mai este nimic de făcut. El simţea, la un moment dat chiar vorbea despre un termen de două luni, cu toate că nimeni nu îi spusese în mod direct… (Florentina COMAN)
Pag. 17-18
Montana
Munții Făgăraș, pentru că există – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG – Spania
În adolescență, expedițiile montane erau un fel de catalizator. Funcţionau pe post de ventil pentru stresul acumulat pe la examene şi şcoli. Au rămas şi astăzi un magnet, chiar dacă mai nou îi caut prin alte locuri, peste mări şi ţări. Cu toate acestea, Munţii Făgăraş continuă să-mi taie răsuflarea, ori de câte ori zăresc conturul lor crestat profilându-se la orizont.
Pentru mine, munţii au fost dintotdeauna o componentă firească a vieţii de zi cu zi. Crescută la poalele paralelipipedicului Suru, obişnuiam încă din pruncie să ies la iarbă verde în imediata lui vecinătate, pe valea Moaşei. Înconjurată de veri şi verişoare mai mari, eu, mezina răsfăţată, am prins şpielul la tot felul de trucuri pe care poate alţii le-au învăţat abia mai târziu.
La cabana Suru cred că m-a dus mama încă de la vârste preşcolare. Drumul într-acolo l-am cunoscut aproape pe de rost, cu şipotele şi izvoarele cu adăpătoare, cu tăietura din care adunam zmeură, atenţi la fiecare zgomot ce putea anunţa venirea ursului. Nu uit pantele line pe care ne rostogoleam spre vale, meste¬cenii de care ne aninam ca să ne „dăm huţa” sau ritualul spălatului pe dinţi cu cărbunele scârţâitor din vreo vatră stinsă, care ne făcea gingiile negre, ca la vampiri…
Pag. 18
La Cheia-Prahova, Eveniment de excepţie – de Sorin BOCIOACĂ
În Staţiunea montană CHEIA, din judeţul Prahova, mai precis la CIUCAŞ, a avut loc un intere¬sant eveniment sportiv montan: Ediţia a V-a a con¬cursului de alergări pe munte. Evenimentul s-a pe¬trecut ca urmare a acţiunilor iniţiate şi susţinute de către Clubul de Turism Apinism Ciucaş din Ploieşti.
Potrivit organizatorilor, actuala ediţie a manifes¬tării numite Ciucaş X3 reprezintă unul dintre cele mai apreciate concursuri de alergare pe munte din România, la care au luat parte peste 1.000 de oa¬meni de toate vârstele din ţară. La aceste concursuri de alergare pe munte, participanţii s-au întrecut la:
– Semimaraton, 21,95 km (+1400 m). Traseul este de tip circuit cu start şi finiş în acelaşi timp cu cel al maratonului în Staţiunea Cheia, fiind şi unul dintre cele mai dificile trasee de semimaraton din România.
– Maraton, 42,2 km (+2350 m). Traseul este de tip circuit cu start şi finiş în acelaşi timp cu cel al semimaratonului în Staţiunea Cheia. S-au străbătut 2 masive, Ciucaş si Siriu.
– Ultramaraton, 105 km (+4900 m). Traseul este de tip circuit cu start şi finiş în Staţiunea Cheia. În cadrul Ultramaratonului s-au străbătut trei munţi: Ciucaş, Siriu, Grohotiş…
Pag: 19-21
MPC – ediția a noua
MARATONUL PIETREI CRAIULUI, ca și Garofița Pietrei Craiului, este o specie endemică la noi
Convorbire cu d-l Lucian CLINCIU, preşedintele asociaţiei CarpathianMan din Zărneşti – A consemnat Mihai OGRINJI
– Stimate d-le Lucian Clinciu, vă propun să ne întoarcem puţin în timp, amintindu-vă cum a început Maratonul Piatra Craiului. Cum v-a venit ideea, de ce aţi ales Piatra Craiului?
– După ,89, ceva în atitudinea românilor s-a schimbat! Valul cel nou de abundență, emancipare şi schimbare a reuşit să îndepărteze tot mai multe persoane de lucrurile simple, de natură şi, implicit, de petrecerea timpului liber în mijlocul ei. Natura, acest nesecat izvor de liniște, lumină, frumusețe! Dacă altădată românii îşi găseau alinarea, echilibrul şi chiar puținele clipe de fericire în a-şi petrece timpul liber pe munte, iată că schimbarea a adus schimbare… Însă nu toţi au renunţat! Cum să vă spun, ne-am dorit cumva să aducem din nou oamenii la munte, să-i scoatem din confortul căminelor lor acum dotate cu televizoare color şi utilate modern. Am avut convingerea că va fi posibil să facem toate acestea dacă vom organiza o serie de evenimente sportive diferite: schi-alpinism, alergare montană, bicicletă, alergare nocturnă, dar cu acelaşi scop: competiţie, depăşirea limitelor proprii şi redescoperirea Naturii, a respectului faţă de mediul înconjurător…
Măcar o dată în viaţă… – de Mihai VASILE
Trecuse mult timp de când, la prima ediţie a EcoMarathon-ului de la Moieciu de Sus, am avut plăcerea să-l cunosc pe Lucian Clinciu, omul care a adus acest tip de întrecere în România, prin organizarea în 2006 a primului Maraton Piatra Craiului.
Şi cum, cea de-a zecea apariţie din Colecţia verde a României pitoreşti, cartea Ultima lungime scrisă de Nelu Săcărea, în care cititorul găseşte multe informaţii despre Piatra Craiului şi alpinismul practicat în zonele de legendă ale acestui sport în perioada 1974-1985, a fost distribuită tuturor alergătorilor, iată-ne ajunşi la Zărneşti cu o zi înainte de începerea întrecerii.
Nelu Săcărea, pe bicicleta de care nu se desparte niciodată, ne-a aşteptat ca să ne conducă la Casa de Cultură Zărneşti, acolo unde aveau să se desfăşoare principalele momente ale întrecerii. Forfotă mare! Profităm de ocazie şi, la îndemnul domnului Clinciu, scoatem pe masa pe care ne-a pus- o la dispoziţie, toate cele 10 titluri de cărţi apărute până acum în Colecţia verde. În timp ce mergeau să-şi confirme prezenţa la ma¬raton concurenţii mai aruncau câte o privire şi spre cărţile şi revistele noastre. Mai târziu, discuţiile s-au încins, mulţi dintre cei prezenţi fiind interesaţi de apariţiile din Colecţia verde. Încet-încet, pe străzile din vecinătatea Casei de Cultură, am avut plăcerea să văd mulţi oameni care răsfoiau sau duceau sub braţ cărţi verzi şi reviste România pitorească…
Pag. 22-23
Montana
Pagini realizate de Dinu și Marlene MITITEANU
Cu Arcanu, la Oslea
Oslea e o„bijuterie”a munţilor Vâlcan, spre care am pornit de mai multe ori„de bună voie şi nesiliţi de nimeni”, la fel ca mulţi alţi iubitori de munte. Arcanu din titlu nu este acea unealtă rămasă în istorie cu care erau prinşi cândva tinerii pentru a fi duşi la oaste! E vârful Arcanu din munţii Vâlcan. Am parcurs vara frumoasa culme Oslea de două ori, venind pe creastă de la confluenţa Jiului de Vest cu Jiul sau de la Lupeni-Straja. Tot de la Straja am plecat spre Oslea pe schiuri în 29 decembrie 2007, cu planul să ajungem până în pasul Jiu-Cerna. Dar vremea excelentă de până în 31 decembrie seara, când am ajuns conform planului pe vârful Arcanu, a devenit sinistră în acea noapte de Revelion şi ne-a obligat a întrerupe tura şi a folosi una dintre rutele de rezervă. Aşadar, tronsonul Arcanu-Groapa Nedeuţii-Creasta Oslei-pasul Jiu-Cerna ne era dator şi în acelaşi timp îi eram noi datori lui! La invitaţia de a ne însoţi a răspuns doar Liviu Faur, coleg de club…
Întâlnire neaşteptată la Omu
Am petrecut prima săptămână a lunii septembrie pe văi, vâlcele şi brâne ale Bucegilor, mai ales pe trasee nemarcate de care ne era dor: Seaca dintre Clăi, Brâul lui Răducu, Valea Mălinului, Valea Gălbinele, Valea Albă, Brâna Mare a Coştilei, Brâul Portiţei continuat cu Brâul Mare al Caraimanului (pes¬te Valea Seacă a Caraimanului şi Albişoare, până în Valea Albă), Creasta Văii Albe şi Brâna Aeriană, Valea Spumoasă, Valea Cerbului, Valea Morarului, Brâna Mare a Morarului, Valea Mălăieşti, Brâna Caprelor şi altele.
Miercuri după-amiază am ajuns la cabana Omu. În faţa cabanei era o femeie în vârstă care sorbea din ochi peisajul. Am salutat-o cu respect şi admiraţie şi i-am cerut scuze că suntem curioşi de vârsta şi de motivul prezenței sale pe vârful Omu. Am avut plăcuta surpriză să îşi exprime încântarea că ne interesează persoana sa şi a răspuns cu plăcere. Împlinise 80 de ani în luna februarie a acestui an, se numeşte Angela Aldica, e din Râşnov şi a ţinut să mai urce pentru ultima dată aici, unde Ion Stănilă, tatăl său, a fost cabanier timp de 25 de ani…
Pag. 24
Aniversări
45 de ani de Salvamont – de Ovidiu BĂRĂIAN și Mircea OPRIȘ
Se împlinesc, în 2014, 45 de ani de la înfiinţarea Salvamontului românesc. lată un moment potrivit pentru a trece în revistă câteva dintre reperele activităţii de salvare montană.
În iarna lui 1963, pe 7 februarie, a avut loc un tragic accident în care au dispărut 4 alpinişti de la Ştiinţa Bucureşti, după ce parcurseseră Creasta Arpăşelului din Munţii Făgăraş. Aceştia au fost luaţi de o avalanşă şi au fost căutaţi de alpiniştii din Sibiu şi de la alte cluburi din ţară, dar fără nici un rezultat. De abia după topirea zăpezii au fost găsiţi în căldarea Fundul Caprei, lângă lacul Capra, unde li s-a ridicat ulterior şi un monument…
Pag. 25-26
Alpinism în Cheile Bicazului
Pintenul lui Cătălin, din trecut spre prezent – text: Cătălin CREȚU; foto: Cătălin CREȚU și Mihai DIAC
Pe la începutul anilor 2000, când alpinismul a început să facă parte în mod obsesiv din viaţa mea şi aşa plină de obsesii, studiam cu nesaţ o cărţulie mică, albastră, de forma unui carneţel cu arc, dintr-acela pe care oamenii ocupaţi, agenţii de vânzări, reporterii sau poeţii în căutarea inspiraţiei obişnuiau să îl poarte într-unul din nenumăratele buzunare ale vestei alături de un pix şi nu îl găseau niciodată când aveau nevoie de el. Cărţulia cu pricina se numea „Cheile Bicazului – Ghid de alpinism”, scrisă de Wild Ferenc şi, pe lângă schiţe şi descrieri de trasee, cuprindea o grămadă de informaţii neoficiale şi şugubeţe despre zonă (cartea, mult completată, reeditată anul acesta şi apărută în „Colecţia Verde” a României pitoreşti, este încă disponibilă). De la prima lectură mi-a fost clar că trebuie, musai, să urc un traseu numit Pintenul lui (cum altfel?) Cătălin, pentru că – nu-i aşa? – numele mă obliga să fac asta. Aşa cum tot numele m-a obligat să urc traseul Vânătorii de Munte din Piatra Altarului cu Vlad Vânătoru sau Ioana din Peretele Raza Soarelui cu Ioana…
Pag 26
Feerie în Pietrele Doamnei – de Mihai CERNAT
Pietrele Doamnei constituie o adevărată bijuterie de stâncă a Masivului Rarău. Le văzusem de departe din frumoşii Munţi ai Bistriţei, precum şi de pe Vârful Giumalăului; ne delectasem într-o iarnă prin nămeţii de la baza Pietrelor Doamnei, promiţându-ne nouă, mie şi Andreei, să revenim când vom avea ocazia, să abordăm vreun traseu de alpinism de-acolo. Pentru noi, cei din Bucureşti, problema principală o constituie distanţa faţă de Masivul Rarău, dar dorinţa s-a păstrat în sufletele noastre şi, curând, a apărut şi ocazia.
Așadar, într-o zi frumoasă de vară am descins în Masivul Rarău, dar nu ca altădată, după o noapte de tren, ci motorizaţi, abordând unul dintre cele mai dure şi năruite drumuri din România. Despre povestea drumului, nu voi detalia acum; pot afirma că pe cei doi copii, pe care i-am luat la autostop, i-am „predat” cu bine părinţilor lor, trăind împreună cu noi o aventură de neuitat pe drumurile-cărările patriei…
Pag 27-28
Alpinism
Via Ferrata un altfel de alpinism – de Dan VASILESCU
Traseele de „via ferrata / kletter steig” reprezintă o abordare la modă în domeniul montan, pe cât de hulită de unii căţărători – consecvenţi apărători ai naturii şi ai eticii alpine -, pe atât de „gustată” de alţi montaniarzi, poate la fel de iubitori de frumos şi de performanţe alpine.
Sistemul de amenajare extremă a pereţilor şi văilor alpine este în realitate milenar, deci mult mai vechi decât cele două secole de alpinism clasic, şi a urmărit două scopuri principale:
a. securizarea unor ascensiuni montane desfăşurate în scopuri militare, de vânătoare, ştiintific, sportiv sau de pură aventură, dar şi în cazul majorităţii expediţiilor de tip „mammut” din munţii înalţi;
b. punerea în valoare, cu scop mai mult sau mai puţin comercial, a unor zone montane, pentru o masă largă de montaniarzi care nu au posibilitatea sau dorinţa de a atinge nivelul fizic, tehnic şi psihic, impus de abor¬darea traseelor de alpinism sau de escaladă.
Din punct de vedere al eticii şi esteticii alpine, traseele de via ferrata pot fi considerate de către alpinişti exact opusul a ceea ce însemnă natural, frumuseţe şi performanţă…
Pag. 28-29
Prin munții altora
Monte Rosa – text și foto: Maria-Camelia MANEA
Monte Rosa nu este doar un nume frumos, ci este o legendă… un mare vis, care a început o dată cu încercarea de redescoperire a miticei văi a paradisului pierdut: se crede că – dincolo de crestele colţuroase ale acestui masiv impozant – a existat cândva o vale frumoasă-frumoaaaaaaasă, plină de animale nemaivăzute şi de pomi fructiferi – căminul strămoșesc al oamenilor de piatră, martori ai unei lumi înfloritoare, pierdută astăzi. Către această vale s-au îndreptat în anul 1778 şapte italieni cu priviri îndrăzneţe, cu mare speranţă în suflet şi cu dor de necunoscut, pornind dinspre Gressoney, luând pieptiş versantul sudic al muntelui – mai blând din punctul de vedere al temperaturilor de peste zi şi al grosimii stratului de zăpadă… Dar şi provocator, tocmai datorită diferenţelor mari de temperatură de la zi la noapte, care făceau ca gheţarul să se topească brusc şi să devină brăzdat de crevase adânci şi de poduri periculoase de gheaţă. A fost piatra de încercare a lor! Au reuşit să urce până aproape de punctul de 4.000 de metri, într-un loc denumit chiar aşa: piatră – „Piatra descoperirii”…
Pag. 30-31
Atlas
Prin Tirol, sub vraja Munţilor Dolomiţi (III) – de Nicolae PETRESCU; foto: Alexandru PETRESCU
Ziua următoare, amintindu-ne că pe cadranul solar al bisericii din Vigo era inscripţia „Măsor soarelui drumul şi omului viaţa”, am plecat în zori spre Terazza delle Dolomiti. Prin Canezei (1.463 m), staţiune permanentă, am ajuns în Passo Pordoi, între Cima di Pordoi şi Sass Bece (2.423 m) şi am oprit într-o parcare de unde telefericul din 1962 transportă 65 de persoane în 4 minute la 2.950 m. Peisajul e minunat, vechiul fund de mare ridicat acum 300 de milioane de ani, cum susţin specialiştii, e un grandios decor geologic împlinind parcă o dorinţă a poetului Rilke „trezirea pietrelor, adâncuri întoarse spre tine” Amenajarea şoselei s-a făcut în 1909, de iniţiatorul Theodor Christomanes, evenimentul fiind onorat de un obelisc şi de numele dat unui refugiu.
Zona are o atracţie deosebită pentru fotografi, dar având un genunchi în recuperare, încercând să-l readuc pe calea cea bună spre a mă mai purta pe vechile cărări, nu m-am îndepărtat de parcare de unde totuşi am putut admira piscurile semeţe apropiate unele de altele şi vizibile ca nişte coloane îndreptate spre cer. Nu am putut să mă apropii de marginea vreunei văi sau să-mi arunc privirea spre hăul unei prăpastii pe care, cum spunea Lucian Blaga, vulturii în zborul lor le aduc un imn de slavă când le traversează…
Pag. 32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (VII)
Nistru-‘87 – de Alecu RENIŢĂ
Ucrainenii mă amuzau prin felul lor de a-şi exterioriza uimirea şi bucuria: tot ce vedeau pe pământul Moldovei îi încânta ca pe nişte copii scăpaţi dintr-un orfelinat. Se mirau la tot pasul de bogăţiile pământului moldovenesc, de livezile încărcate de rod, de satele pitoreşti pline de verdeaţă şi case arătoase, de oamenii binevoitori care le vorbeau într-o limbă melodioasă, necunoscută, şi le dăruiau cu bucurie fructe şi legume din grădina lor. A doua zi, după întâlnirea cu ucrainenii la Naslavcea, am ajuns în orăşelul Otaci. Chiar pe mal se întindea piaţa agricolă, una obişnuită, ca multe altele din localităţile nistrene. Îi însoţeam printre maşini, căruţe şi tarabe, iar ei, nedumeriţi, întrebau de 3-4 ori preţurile şi, nicidecum nu le venea a crede că fructele şi legumele pot fi atât de ieftine. Au cumpărat cu duiumul sacoşe de piersici, caise, prune, roşii, gogoşari, că nu mai rămăsese loc în bărci pentru călători şi pentru două damigene de vin alb şi roşu. Spectacolul a continuat şi seara, când am întins corturile pentru popas pe o insulă mare din mijlocul Nistrului. Jur-împrejur creşteau pomi fructiferi sălbătăciţi, dar doldora de rod: zarzări, peri, meri, corcoduşi, vişini. Ucrainenii tot întrebau dacă au voie să culeagă, să mănânce fructe pe săturate. Nu le venea a crede că pomii cresc de la sine, că cine doreşte poate veni pe insulă şi culege fructe cât îi pofteşte inima. „Aveţi o ţară binecuvântată de Dumnezeu! Aici e raiul pe pământ!” – ne-au spus oaspeţii după ce au gustat şi din vinul moldovenesc…
