Emilian Cristea ● Biblioteca montaniardului

Câteva lămuriri în loc de Prefaţă

Au existat numeroase îndemnuri, după decembrie 1989, de a alcătui o serie de cărţi prin preluarea articolelor publicate, de-a lungul anilor, în revistele „România pitorească”, „Vacanţe în România” şi „Almanahul turistic”. Nu am o explicaţie anume din ce pricină n-am dat curs acestei idei. Mai ales că asemenea obişnuinţă este veche în cultura noastră. Exemple sunt cu nemiluita şi, spre a rămâne strict în domeniu, putem aminti repede volumele „Pietre de vad” ale lui Emanoil Bucuţa, care nu sunt altceva decât culegeri de texte publicate de autor în excelenta revistă „Boabe de grâu” (1930-1935). Nu vorbesc de celebre antologii, precum publicistica lui Eminescu! Un amănunt. Nu toţi scriitorii şi publiciștii şi-au întocmit, în timpul vieții, sub proprie supraveghere, cel puţin, astfel de cărţi. Inconvenientele în asemenea cazuri se dovedesc nefericite pe mai multe planuri. Dincolo însă de toate neajunsurile, consider întru totul benefic demersul onest de a aduna între două coperți de carte un maldăr de reportaje, valoroase în sine, şi de a le reanima, astfel, pentru o nouă existenţă.

Şi totuşi, de câţiva lustri, preocuparea de a „valorifica” arhiva şi colecțiile publicațiilor noastre ne-a tot frământat. Şi iată că, până la urmă, vorba cronicarului, „biruit-au gândul”: Emilian Cristea – Biblioteca montaniardului!

În „România pitorească” din noiembrie 1982, cunoscutul alpinist semna o scurtă prezentare despre ceea ce a însemnat rubrica pe care o întocmea, lună de lună, cu atâta pasiune şi responsabilitate. „Biblioteca montaniardului la numărul 100” se numea acel text. Reproducem câteva rânduri edificatoare: „De-a lungul a nouă ani, revista România pitorească a publicat la rubrica Biblioteca Montaniardului 317 materiale, scrise în majoritate de colaboratori. Cifra şi scurgerea timpului nu sunt prea mari, dar valoarea articolelor, după cum am constatat din scrisorile cititorilor, a fost foarte bună. Meritul, pe care redacția îl subliniază de la început, este al drumeţilor şi alpinlştilor colaboratori care, cutreierând Carpaţii în lung şi lat, au ales frumosul din frumos şi pe calea scrisului l-au îmbrăcat în haine sărbătorești spre a stimula pe alții să pornească pe urmele lor. Personal am avut ocazia să mă conving de cele afirmate când la masa din cabană ori pe cărări de munte, vârstnici sau tineri consultau harta sau textul publicate în Rp, care le erau atunci călăuză în excursia lor.”

Rubrica „Biblioteca montaniardului întocmită de Emilian Cristea” apare pentru prima dată în numărul din iulie 1974. Până atunci, vreme de exact doi ani şi jumătate, Emilian Cristea publică sporadic în paginile României pitorești. Altele sunt numele de referință ale domeniului: Gheorghe Epuran (redactor angajat), Walter Kargel (care semnează chiar din primul număr al revistei), losif Gheţie, Nae Popescu, Dan Pasăre şi atâția alții (colaboratori). Vreme de 30 de numere, muntele avea, între rubricile permanente, „Alpinism” „Drumeție”, „Firul Ariadnei”, „Traseul lunii”. Nu ştiu şi nici nu se va mai putea afla, aproape în mod sigur, pe ce considerente i s-a încredințat lui Emilian Cristea administrarea capitolului montan din revistă, care provoca atâtea aşteptări şi pasiuni între cititorii avizaţi ai celei mai longevive reviste de turism pe care a avut-o vreodată țara noastră. De fapt, ce întocmea lunar „Nea Milică”? Primea, de la redactorul care răspundea de „munte”, textele ce urmau să fie publicate, E. Cristea avizându-le tehnic, dacă se poate spune aşa. Cu alte cuvinte, să nu existe date eronate în articole sau pe hărţi, încât grupul de montaniarzi, plecat pe un traseu promovat de revistă, să nimerească, să banalizăm puţin, într-o râpă în loc la nu știu ce cabană, platou sau cine mai ştie ce creastă de munte. Cunosc acest adevăr direct de la sursă, întrucât am lucrat o scurtă perioadă cu Emilian Cristea la gestionarea rubricii. Calitatea, acuratețea (stilistică, în primul rând) a „traseelor” depindea de abilitatea şi implicarea redactorului coordonator şi, nu în ultimă instanţă, de cel care dădea viza. Din păcate, sub acest aspect, „Biblioteca montaniardului” a fost într-o suferință cronică… Dar cred că alunec în detalii ce pot interesa, eventual, un segment restrâns de cititori. Să revenim la carte. Ea se întrupează, cum spuneam mai sus, din articolele pe care le reproducem din publicațiile noastre. Nu sunt chiar toate adunate. Am mai lăsat şi pe dinafară. Dintr-un singur motiv: depășeau numărul de pagini pe care le-am prevăzut pentru acest volum. Nu toate articolele din revistă au apărut la „Biblioteca montaniardului”, ci şi la alte rubrici ale publicației, precum „Ilustratele lunii”, de pildă. Pe de altă parte, nu am găsit un criteriu mai avantajos de a le rândui decât cel cronologic. Orice altă formulă pe care am încercat-o nu s-a dovedit nici mai relevantă, nici mai seducătoare. Nu am intervenit cine ştie ce pe texte. Nici sub aspect stilistic şi nici în ceea ce priveşte „igienizarea” unor pasaje contaminate de servituțile „epocii de aur”, de strepezitura acelor ani. Aşa a fost sistemul, aşa a fost limbajul, iar „Biblioteca montaniardului” este un fel de oglindă, chiar un document veridic al acelor ani, care e bine să fie înfățișat aidoma. Vor stârni aceste realități curiozitatea generațiile viitoare? Greu de anticipat. Oricum, vom muri şi nu vom şti…
„Nea Milică” a scris precum a vorbit, fără încrâncenări, fără idiosincrazii la vedere, cu multă pasiune, uneori chiar şi cu durere sinceră. Cred că a dispus şi de un pic de histronism, dar ăsta nu-i lucrul cel mai rău. Fără a emite judecăți de valoare, pot spune fără nici un strop de îndoială că, sub alt aspect, cel al bogăției informației, uneori chiar şi al metaforei, volumul „Biblioteca montaniardului” reprezintă o veritabilă comoară. Nu cred să existe la noi o altă carte care să contureze un chip atât de detaliat – săvârșit direct, cu efortul mâinilor şi picioarelor, başca nenumăratele riscuri – al României montane. Este o Românie cel mai adesea luminoasă, frenetică, frumoasă, cuceritoare, ispititoare. Fiindcă însuşi autorul ei, Emilian Cristea, a fost alcătuit dintr-o astfel de plămadă, rare fiind cazurile când era chinuit de vreo escaladare metafizică. Cu harul şi păcatele sale, cu izbânzile şi neîmplinirile lui, Emilian Cristea rămâne, ca alpinist, montaniard, speolog, publicist, dascăl, un excelent model pentru toate generațiile. Repet această convingere chit că mai poate răsări câte un om lipsit de caracter, cu o privire care te poate trimite la tratatele de psihiatrie, un om adulmecător de gunoaie care să-l împroaște cu toate noroaiele reale sau închipuite. Dar asta este o altă poveste. O poveste tristă care prăseşte dihotomia, veninul, brambureala, răutăţile de neînţeles ce corodează, de ani şi ani, clanul alpiniştilor veritabili ori doar de clacă ieftină.

Altfel spus, a fost departe de noi preocuparea de a lămuri faptul dacă Emilian Cristea a fost sau n-a fost sicofant, dacă l-a înfundat într-un fel ori altul pe Niculae Baticu, eventual şi pe alţii, dacă a deturnat fonduri şi idealuri, mă rog, dacă a dat din coate şi în somn… Apropo de Niculae Baticu, pe care l-am cunoscut şi l-am preţuit la fel de mult, ţin la sertar un interviu pe care i l-am luat în 1990. Regret că nu l-am publicat cât încă mai era în viaţă. Nu l-am publicat nici după aceea, fiindcă spune adevăruri incomode faţă de nişte realități, sisteme, comunităţi. În actuala conjuctură, când legea antilegionară apără interese străine românilor, se prea poate ca interviul cu pricina să vadă lumina tiparului la calendele nu ştiu cărei naţii. Ce ţară este asta în care ești deposedat – în numele şi folosul cui? – de identitate, de moşteniri native, de spirit, de adevăr, de drepturi elementare, într-un cuvânt?
Vrajba care s-a interpus între Cristea şi Baticu, indiferent cine a avut sau n-a avut dreptate, nu mi se pare normal să producă scânteieri ce se amplifică la nesfârșit… Alpinismul românesc are nevoie în egală măsură şi de unul şi de celălalt. Să mai şi gândim câte puţin.

Emilian Cristea a fost şi un artist fotograf. Publicațiile noastre sunt împânzite cu sute de imagini color ori alb-negru, unde sensibilitatea dar şi măiestria lui Nea Milică afișează o generozitate mai puţin obișnuită. Imaginile reproduse în carte nu aparțin numai lui. Intenționat am făcut acest lucru, fiindcă „Moşu” n-a fost un „cățărător solitar”, l-a plăcut să fie înconjurat în permanență de adepţi, de iubitori ai muntelui, de prieteni. Iar volumul „Biblioteca montaniardului” îi devine, acum, un fel de cap de coardă… Minunat partener spre neștiute înălțimi.

Mihai OGRINJI

Cartea „Biblioteca montaniardului” de Emilian Cristea poate fi comandată la una dintre adresele de e-mail: romania.pitoreasca.33@gmail.com sau romania_pit@yahoo.com; Un exemplar costă 30 lei, preț la care se pot adăuga taxele poștale și de ramburs.

Categorii: Arhivă 2015,Colecția verde,Mihai Ogrinji

Etichete: ,,,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.