Sumar:
Pag. 2
Vitralii;
Moșna – de Anda RAICU
Localnicii păstrează cu aceeași emoție, și acum, amintirea vizitei prințului Charles în satul lor. Acest fiu al reginei Elisabeta a II-a Marii Britanii, bărbat cu solidă educație estetică, vizitând Sibiul în 1998, a decis să vadă și Moșna, unde se înalță una dintre cele mai impunătoare și mai stranii biserici fortificate.
S-a făcut atunci, pe bună dreptate, alai mare, compus din toate vârstele, mulți îmbrăcați în costumele populare, românești și săsești, ale zonei. Tradiția i s-a prezentat prințului și prin cântece, și prin dansuri, iar Altețea Sa, atunci, a spus că va reveni, chiar împreună cu cei doi fii ai săi. De la împăratul Iosif al II-lea al Austriei, n-a mai fost în Moșna nici o personalitate de asemenea rang. Prezența prințului Charles a însemnat și o mare onoare, dar, prin autoritatea sa, și o mare speranță. Rezultatele se și pot vedea. Se lucrează intens la restaurarea uneia dintre clădirile ce fac parte din cetatea fortificată, unde va fi amenajat un muzeu.
Vor continua, trag nădejde specialiștii, și alte restaurări, care să pună în valoare excepționalul monument care este această biserică evanghelică pe care o ridica, între 1480-1486, Andreas Lapicida, meșter din Sibiu, rămas până în ziua de azi ca un constructor ce a știut să clădească unul dintre cele mai frumoase lăcașuri în stil gotic târziu. Ancadramente remarcabile, mai ales portalul sacristiei, tabernacolul monumental, impunătorul turn-clopotniță – clopotul instalat în 1515 -, fortificația țărănească ce înconjoară biserica, cu spații anexe tipice unei asemenea construcții te fac să privești îndelung această cetate excepțională, cu două incinte fortificate, înălțîndu-se ca dintr-o poveste cu regi lângă casele obișnuite.
În 1971, Moșna număra 3.800 de locuitori. Ea are azi în jur de 3.500, din care doar 32 de persoane înseamnă sași, între aceștia din urmă 11 fiind copii. (Text din anul 1999)
Pag. 3 şi 6
Câte ceva despre…
Transilvania și Prințul Charles – de Mihai OGRINJI
„Te-ai fi așteptat ca, după line coborâri și urcușuri – cum se dovedește drumul până la Viscri – zidirea să-ți iasă în bătaia ochiului de departe, cum se vede, aproape fără excepție, în satele transilvănene, și nu numai. Măcar turla, măcar turnul… Nu se prea întâmplă așa. Ciudățenia este chiar alta: la un moment dat, se ivește, oarecum sfielnic, o siluetă monumentală, ca, ajungându-i sub streașină, să se arate destul de modestă, poate și pentru că are ceva care te face să-i rămâi prieten pentru totdeauna. Ce ar fi acest „ceva”? Un nuc bătrân, care-și ține întins ramul ca pe un braț prietenesc, un petec de pământ proaspăt lucrat, cu roșii și fasole verde, o lumină strecurată de castani, un cimitir, ca un testament ce stă gata să se încheie. Mai e un paradox. Până a ajunge pe acest vârf de deal, unde se găsește construcția din veacul al XIII-lea, satul Viscri pare mult mai bătrân decât cetatea lui. Nu e neapărat o figură de stil, ci o tristă realitate, hrănită din faptul că doar jumătate din cele 240 de case mai sunt locuite. Și Viscri a fost un sat săsesc – în limba germană se cheamă Weisskirch, adică „Biserica albă” – dar a fost părăsit, și el, începând din anii ‘70, de generații întregi. Se mai găsesc astăzi doar 30-35 de urmași ai colonilor germani care se stabileau aici pe la sfârșitul veacului al XII-lea…
Pag. 4-6
Bucovină, plai cu flori…
HUŢULII neamul ce atinge cerul – de Casian BALABASCIUC
De sus, de pe creastă, unde cerul parcă îşi întredeschide poarta, lumea văzută de jur împrejur, până se pierde înghiţită de foamea depărtărilor, primenită cu lumină, înveşmântată cu ierburi crude şi păpădii, pare un zâmbet împietrit pe faţa veşniciei. Cerul senin, albastru ca genţianele răspândite cu dărnicie prin fâneţele abia înmugurite, mângâie domol pajiştile care îşi cer dreptul la picăturile de rouă. Grijile s-au ascuns în cotloanele bântuite de fantasmele oamenilor, ale celor mulţi şi năpădiţi de voinţe prea fierbinţi pentru a simţi libertatea, prea lacome pentru a vedea lumea şi prea însingurate pentru a înțelege prietenia. Pe dealurile din jur, la depărtare unele de altele, gospodăriile huţule adastă risipite trecerea timpurilor şi venirea împlinirilor. Spinările alungite ale măgurilor, învelite în verdele pădurilor pe alocuri, pietroase şi costelive pe râpele adânci, trimit şi ele zâmbet împietrit soarelui ridicat bine deasupra nădejdilor omeneşti. Nici zumzet de mişcare, nici foşnet de pădure nu tulbură adânca rugăciune a lărgimii dintre cer şi pământ, îngăduind tăcerii să-şi legene gândurile mult deasupra îndoielilor pământene. Doar sclipirile depărtate ale turlelor bisericuţelor ridicate pe vârfuri de deal, mai aproape de mila lui Dumnezeu, par vii şi neastâmpărate la vreme de tihnă sorocită credinţei. Înaltul se înfrăţeşte destoinic cu adâncul, împărţindu-şi dimensiunile cuprinse în trăiri omeneşti, pe greabăn sec de munte, la loc de taină mare, pe care doar eternul o poate desluşi. Iar în cuibul acestor nestemate, huţulii îşi mărturisesc bucuria zilelor de sărbătoare, cu semnul crucii pus la loc de cinste pe vârfuri de capele, deasupra uşii casei, sau la răscruci de drumuri deşirate pe obcină, ca nişte aţe gata să tragă călătorul spre noi minunăţii.
A treia zi de Paşti îmbie cu căldură la lungă pribegie printre umbre de arbori, şăgalnice pete de lumină, tăceri pământene şi mângâieri cereşti, acolo, în lumea la fel de discretă şi simplă a naturii nepângărite, ce întâmpină cu zâmbet împietrit drumeţul la intrarea în universul blajin al huţulilor. Şi parcă-parcă, în răcoarea pădurii se aude picurare firavă de poveşti izvorâte cu sfială din inima veşniciei…
Pag. 6
Către Țara
Soarelui Răsare – de L. L. MIHALCA
Complexul Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu aniversează, în acest an, 50 de ani de la înfiinţarea Muzeului în aer liber, 20 de ani de la inaugurarea Muzeului de Etnografie Universală „Franz Binder” şi 20 de ani de la prima ediţie a Festivalului de Film Documentar Astra Film. În acest context, muzeul a găzduit expoziţia Către Ţara Soarelui Răsare, în cadrul unui program expozițional dedicat culturii japoneze, așa cum puncta în discursul de deschidere a expoziției doamna Mirela Crețu, Director al muzeului ASTRA Sibiu. Tot domnia sa adăuga: „Călătoria noastră către Japonia a început prin vernisarea expoziţiei de fotografie „Matsuri” şi „Kagura”, sărbători şi dansuri sacre în Japonia, expoziţie de fotografii semnate de Angela Hondru.”…
Pag. 7-8
Fefeleaga redivivus
Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR
Desprins din DN 1 la Alba Iulia, DN 75 urcă pe Valea Ampoiului, trece prin Zlatna și răzbate peste Dealul Mare. Din Bucium Cerbu, cu puțin înainte de intrarea în Abrud – orășelul scormonitorilor după aur în minele din zonă de odinioară – o ramificație asfaltată, DJ 107 I, se insinuează de-a lungul Văii Buciumani, printre fânețe și gospodării răsfirate, spre centrul comunei Bucium. Deși cuprinde 30 de sate, comuna abia adună 2000 de suflete. Evident, numele desemnează sinonimul „tulnicului”, un instrument atât de propriu locuitorilor Munților Apuseni. În satul Izbita, pe clădirea școlii primare stă scris: „Pe acest loc a fost casa în care a locuit între anii 1840-1847 neînfricata luptătoare pentru drepturile buciumanilor Ecaterina Varga”, care, de altfel, era de origine maghiară…
Pag. 9
Israelienii, pe cale să distrugă Parcul Natural Bucegi
La Hotelul Peștera, între râs și… liliac – de Matei BROD
României, județul Dâmbovița s-a detașat printr-o prezență atrăgătoare și convingătoare. Secretul acestei schimbări la față a fost ușor de aflat: derularea unui proiect selectat în cadrul Programului Operațional Regional și cofinanțat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională. De o astfel de șansă au beneficiat mai multe entități turistice, între care și două podgorii renumite: Cotnari și Huși. Fără îndoială, județul Dâmbovița dispune de un potențial turistic remarcabil. Este destul să amintim de Sfinx și de Babele, de mânăstirea Dealu și de Potlogiul Brâncovenesc, de lacul Bolboci și de Cheile Zănoagei, de Zimbrăria Bucșani, de peștera Ialomicioara ori Târgoviște, cetatea de scaun a nu mai puțin de 33 de voievozi. Iată, de pildă, ținutul dâmbovițean, atât de divers în alcătuirea sa, este considerat al patrulea județ din România sub aspectul potențialului cultural…
Pag. 10
Viaţa s-a născut la sat…
Mai aproape de Maramureș – de Liliana BÎNDEANU
Mă aflu la intrarea în satul Budești, în Maramureșul istoric. În faţa mea se desfășoară un monument de peisaj: coline verzi şi o biserică albă, înaltă, dând un sentiment de protecție locurilor. Oamenii din sat salută voios străinii, deși se vede ca sunt ocupați cu munca în gospodării şi la pământ. M-am bucurat să aflu cât de mult se păstrează tradițiile aici, în Maramureș, cu toate că nu poți să nu observi incluziunea contemporaneității printre cele vechi. La 6 km mai sus în masivul Țibleș străjuiește Mânăstirea Roșia. Numele mânăstirii vine de la apa roşie care izvorăște dintr-o fostă mină. Aici, părintele Calinic te întâmpină cu vorbe bune despre nașterea lăcașului. Ctitorul mânăstirii este părintele Vichentie, sosit de la Rohia, în 1996, şi care, încurajat de săteni, ridică biserica sub hramul Sfinților Împărați Constantin şi Elena. Locul unde se desfășoară viața monahală se numește „La 3 izvoare”, un loc în care merită să treci o dată-n viață…
Pag. 11-12
De patru generaţii: Dădârlat, jos pălăria!– de Nicu JIANU
Dacă Tudor Muşatescu ar fi fost ardelean, celebra scenă din “Titanic vals”, în care nea Spirache își cumpără o pălărie, scenă care l-a făcut vestit în toată țara pe meșterul pălărier Măgeanu și atelierul său de pe bulevardul Pardon din Câmpulung, ar fi sunat cam așa: “M-am dus la Dădârlat, de unde cumpăr de 20 de ani. Mă cunoaşte, c-am luat cinci pălării în intervalul ăsta de la el…”
…Și asta pentru că atelierul de pălării a lui Dădârlat din Săliștea Sibiului era vestit în tot Ardealul încă în urmă cu mai bine de 100 de ani, la vremea când Tudor Mușatescu scria binecunoscuta piesă de teatru. Și, bineînțeles, acțiunea piesei “Titanic vals” s-ar fi desfășurat în… Săliște, cunoscutul orășel din Mărginimea Sibiului. De altfel, Ion Măgeanu, meșterul pălărier, care apare în “Titanic vals” cu numele său adevărat, era născut
lângă…Săliștea Sibiului și era chiar înrudit cu Ioan Dădârlat…
Pag. 12
Catalog 2013
Pensiuni din România
Editat în limbile română și engleză și distribuit gratuit în țară și în străinătate, catalogul Pensiunilor din România este parte integrantă a proiectului național strategic „Întreprinzători în turism – pensiuni în România”, proiect implementat de FNTM în parteneriat cu Asociația Naționala de Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC) și Asociacion Agraria de Jóvenes Agricultores (ASAJA) – Spania, confinanțat prin Fondul Social European.
La doar un an de la lansarea portalului cazarelapensiune.ro, aproape 3000 de unități de cazare și peste 300 de afaceri conexe de relevanță pentru ramurile turistice au ales deja să utilizeze acest instrument…
Pag. 13
Săgagea, un alt nume al Sânzienelor… – de Dinu şi Marlene MITITEANU
Pentru cei care au avut sau îşi mai fac timp să privească cerul, noi am spune că el se deschide ori de câte ori un deget de suflet bate la porţile sale. Nu doar de Sânziene, ci cu ocazia multor alte sărbători tradiţionale, cerurile se deschideau deasupra satelor româneşti. Din păcate, de la an la an, asta se întâmplă tot mai puţin. E atât de adevărat ce scria Magda Isanos, cu sensibilitatea ei deosebită:
„…şi-mi pare ne-nţeles
şi trist, că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.” (1937)…
Pag. 14
Lecturi
Am îndrăgit munții de Ionel Coman – de Matei BROD
„Colecția verde“ aduce alpiniștilor, pasionaților de drumeții montane, iubitorilor de frumusețe subpământene și nu numai una dintre cele mai frumoase cărți închinate înălțimilor alpine, ca și adâncurilor românești: “Am îndrăgit munții. Amintiri despre alpinism și drumeție” de Ionel Coman. Este o ediție revăzută și adăugită, care vede lumina tiparului după exact o jumătate de veac.
Ce adăugiri conține? Mai întâi de toate, un lung interviu cu doamna Anca Coman, soția celebrului alpinist și scriitor de literatură montană, dacă putem uzita o asemenea formulă, poate incompletă sau, mai bine zis, sărăcuță în materie de cuprindere semantică. Venerabila doamnă Coman, ea însăși alpinistă – desigur, cum singură recunoaște, nu de talia celor mari – oferă, în ceea ce se numește postfața cărții, informații inedite atât despre Ionel Coman, cât și, mai larg privind lucrurile, pentru istoria alpinismului românesc. Sunt dezvăluite atât momente dramatice, cu adevărat tragice când este vorba de moartea lui Dorel Coman, fratele alpinistului, sau a lui Andrei Ghițescu, dar și, între altele, o interesantă „cheie“ a cărții: misteriosul domn Mati, faimosul geolog și speolog, nu este, nu putea fi altcineva decât domnul Marcian Bleahu, drag prieten al familiei Coman. Tot la apariții în premieră sunt de socotit și numeroasele fotografii care se încolonează alături de cele publicate în prima ediție, petrecută în vara anului 1963, sau reproducerea unei dedicații acordată bunului său prieten Walter Kargel, altă celebritate a alpinismului românesc…
Pag. 16-17
Montana
Cheile Vălișoarei
Văzute de jos și ….de sus – de Dan ANGHEL
Cheile Vălișoarei, Aiudului, Poienii, trei nume care definesc același fenomen geologic, o cheie situată la circa 16 km nord de orașul Aiud, în estul Munților Trascău. Alături de Cheile Turzii și Râmețului, aceste chei sunt probabil unul dintre cele mai cunoscute fenomene exocarstice din cadrul acestui masiv muntos, în special datorită accesului foarte ușor – drumul județean 107 M Aiud – Buru, care trece chiar prin mijlocul lor. Bogate în forme de relief specifice cu platoșe stâncoase, pilieri, conuri de grohotiș și creste prelungi, ele impresionează mai ales prin lărgimea lor și detașarea în peisaj, fapt ce le diferențiază net de alte chei apropiate precum cele ale Turzii, Turenilor, Râmețului, Cetii, unde doar poteci înguste, uneori săpate de mâna omului, sau cabluri și trepte metalice înfipte în pereți urmează cursul pârâului și permit traversarea lor…
Pag. 18-20
Prin munţii altora
Prin Berner Alpen Jungfraujoch-Grimselpass – Text: Dinu MITITEANU, Foto: Marlene MITITEANU
Relatarea unei ture de patru zile superbe prin Alpii Bernezi, pe albele lor „şosele”, pline de „șanțuri” şi cu urcarea pe doi patrumiari dintre cei nouă din zonă: Monch – 4.107 m şi Finsteraarhorn 4.274 m – cel mai înalt din Berner Alpen. Nu dificili, dar spectaculoşi, care ne-au oferit panorame superbe. Preambul. Am avut şansa ca în primăvara anului 2009 să parcurgem pe schiuri etapele 3-6 ale fascinantei „Haute Route” – Chamonix- Zermatt. Asta ne-a îndemnat să ne dorim a parcurge în anii următori şi „Berner Oberland Haute Route”: o altă tentantă Rută Înaltă, cu mers pe schiuri, combinat cu ascensiuni cu piolet şi colţari pe câteva vârfuri din zona Eiger. Ne-am documentat temeinic, am şi ajuns la sfârşit de aprilie 2010 în Elveţia „cu arme şi bagaje”. Dar… după ce ne făcusem aclimatizarea în altă zonă, prognozele meteo nefavorabile ne-au îndemnat să amânăm pentru altă dată şi să ne mulţumim doar cu a hoinări prin Europa, ceea ce am şi făcut…
Pag. 20-21
Itinerarii turistice: Masivul Buila
Am zărit lumina lumii. Brâna Caprelor – Text şi foto: Dinu BOGHEZ
Îmi doream de mult să merg din nou pe meleagurile Builei. S-a întâmplat să fie aşa într-o zi de toamnă superbă şi mai ales pe unul din cele mai frumoase trasee din acest masiv. Dimineaţa, când în oraş bântuia ceaţa, am plecat spre valea Cheii. Aveam în gând să străbatem poteca de pe Brâna Caprelor. S-a dovedit inspirată alegerea traseului, pentru că odată ieşiţi din oraş, cerul albastru s-a instalat deasupra noastră. Pe şoseaua către Olăneşti şi apoi pe drumul de pe valea Cheii, am tot avut ocazii să admirăm abruptul impresionant al Builei. Când am coborât din maşină, pe vale pătrundeau primele raze de soare şi pădurea era scăldată în culorile arămii ale toamnei. Deasupra văii, căciula Stogşoarelor, argintie, domina locurile. Am coborât din maşină, în dreptul cantonului de la Apa Neagră şi am plecat repede pe coastă. Marcajul, foarte bun chiar, triunghiul albastru, începea din drum şi avea să ne întovărăşească până la cabana din Chei…
Pag. 22-24
Everest!
Acoperișul lumii – de Camelia Maria MANEA
Atrage… magnetizează… provoacă… ascute simțurile sau – dimpotrivă – anihilează orice reacție firească de autoconservare, amorțind neuronii, generând halucinații; sau chiar forme grave de pierdere a cunoștinței sau de edem pulmonar; sau cerebral, induse pe fondul hipotermiei accentuate sau hipoxiei cauzate de lipsa acută de oxigen, în aerul rarefiat al înălțimilor de peste 7.500 de metri… Everest! Supranumit „acoperișul lumii” sau „cel de-al treilea pol al Pământului”, la cei 8.848 de metri ai săi „… are cele mai abrupte creste și cele mai înfricoșătoare prăpăstii din câte am văzut până acum.(…) vorbăria despre o pantă înzăpezită ușor de urcat este un mit…
Pag. 24
ȘTIAȚI CĂ… – de Camelia Maria MANEA
Everestul adună recorduri după recorduri:
Cel mai vârstnic alpinist pe Everest este Min Bahadur Sherchan, care a înregistrat această performanţă în data de 25 mai 2008, la vârsta de 76 de ani. Jordan Romero, tânărul de numai 14 ani, născut la Big Bear Lake – California, Statele Unite ale Americii, deţine acum recordul de precocitate pentru ascensiunea reuşită pe Everest din data de 12 iulie 2010. După acest record, autoritățile au decis să stopeze limita de vârstă a celor ce doresc să escaladeze Everestul. Astfel, persoanele sub 18 ani și cele care depășesc 60 de ani nu mai primesc permis de ascensiune pe cel mai înalt vârf din lume. Apa Sherpa reuşeşte, între 10 mai 1990 și 11 mai 2011 să urce de 21 de ori pe Everest, deținând recordul absolut al ascensiunilor înregistrate de un șerpaș. În categoria „nonsherpa”, recordul aparține ghidului american Dave Hahn, care a urcat pe Acoperișul lumii de 14 ori, între 14 mai 1994 și 26 mai 2012. Cele mai multe ascensiuni reușite pe Everest s-au înregistrat în data de 23 mai 2010, când 169 de persoane au reușit să privească Podișul Tibetului de pe cel mai înalt punct al globului. Cel mai prolific an în ascensiuni pe vârf a fost 2007 – când au urcat 350 de alpiniști, clienți și ghizi ai acestora și 253 de șerpași. În 2007, s-a înregistrat și cea mai rapidă ascensiune pe Creasta nordică – austriacul Christian Stagl: 16 ore şi 42 de minute, timp în care a parcurs 10 kilometri, de la Tabăra III până în vârf…
Pag. 25-26
Prin munţii altora
Caucaz 2013 – de Ciprian TEODORESCU
În perioada 27 decembrie 2012-12 ianuarie 2013, alpiniștii români Dan Alexe (33 de ani, din Ploiești) și Ciprian Teodorescu (41 de ani, din București) au organizat o expediție alpină în Munții Caucaz-Georgia, având ca obiectiv principal escalada vârfului Tetnuldi – 4865 metri. Vârful Tetnuldi se află în nordul Georgiei și nu a fost urcat niciodată de alpiniștii români…
Pag. 26
Memorialul Andrei Moldovan – de Adrian NEGREAN
Ca în fiecare primăvară, Clubul Alpin Român secția Cluj își aduce aminte de cel care a înființat această secție a Clubului Alpin Român. Membrii de astăzi ai acestui club știu că nu există viitor fără trecut. Andrei Moldovan sau Bondi Baci, cum era cunoscut printre alpiniști, a pitonat în anul 1949, împreună cu Francisc Kovacs, traseul ,,Grota Sanșil”, primul traseu de alpinism din Cheile Turzii…
Pag. 27
Proiecte cu fonduri europene – de Matei BROD
Sunt ușor depeizat când vine vorba de proiecte și fonduri europene nerambursabile. Asta, fiindcă, n-am reușit sub nici un chip să detectez modul lor de funcționare – cei ce-l păstoresc mi se par a alcătui un conclav intangibil, dacă nu deții o anumită “cheie” – iar limbajul care se utilizează în domeniu îmi strepezește pur și simplu urechile. De la limba de lemn, de mai deunăzi, s-a ajuns la un “langaj” artificial, din plastic, fără nici un strop de emoție… Am zis să mai încerc o dată în a înțelege această realitate nouă și am dat curs, fără întârziere, invitației de a participa la un seminar cu tema: “Responsabilitate Socială în proiectele turistice”, întâlnire petrecută la Râșnov în zilele de 26-27 aprilie. “REPER21” – ceea ce, decodat, înseamnă “Rețeaua Europeană pentru Promovarea unei Economii Responsabile” – a fost inițiatorul și finanțatorul reuniunii, iar Râșnovul – beneficiarul multor proiecte cu fonduri europene nerambursabile – o gazdă amabilă și cu exercițiu pe această “plajă”…
Pag. 27
Muzeul Vinului de la Valea Călugărească! – de Cristea BOCIOACĂ
Valea Călugărească a fost înnobilată, recent, cu un insolit așezământ de cultură, dedicat viei şi vinului: MUZEUL “CRAMA 1777”, care reprezintă cea de-a 17 unitate de profil a Muzeului județean de Istorie şi Arheologie Prahova. Unitatea, situată pe un versant al celebrei podgorii „Dealul Mare”, din satul Valea Largă – Valea Călugărească, are o istorie de peste două secole. Casa reprezintă cea mai veche construcție ţărănească din lemn din cuprinsul judeţului Prahova: a fost construită în anul 1777, conform însăşi inscripției pe portalul ușii de la intrare…
Pag. 28
Hai la băi!
Slănic Moldova – de Romulus Dan BUSNEA
Oază de linişte şi sănătate, staţiunea Slănic-Moldova, cea atât de frumos denumită ,,Sinaia Moldovei” de către scriitorul drumeţ Alexandru Vlahuţă, împlineşte, la 20 iulie a.c., 212 ani de existenţă. Şi cum aproape fiecare aşezare îşi are propria sa legendă, despre Slănic, aidoma întâiului descălecat al Moldovei, se povestește, între altele: ,,Un vânător din cei cu adevărată patimă a vânatului, serdarul Mihalache Spiridon, cămăraşul ocnelor de la Târgu-Ocna, gonea în anul 1801 un cerb prin Valea Slănicului, nelocuită de nici un suflet omenesc şi acoperită cu pădure seculară prin care cu mare greu îţi puteai face drum; la un moment dat, el căzu ostenit pe-o stâncă, lângă care curgea vâjâind apa Slănicului. Deodată, vede ţâşnind un izvor din stâncă, lăsând o urmă gălbuie în calea sa cea scurtă până la râu. Vânătorul gustă dintr-însa cu luare aminte. Se întoarse peste câteva minute cu o butelcă la locul descoperirii, pe care îl însemnează cu ramuri de copaci; acum se află în stare de a-şi dezvălui descoperirea prietenilor săi din Ocna, spre a fi analizată. Prietenii recunosc o apă minerală care în străinătate e întrebuinţată spre tămăduirea boalelor. Serdarul – se spune mai departe în această povestire a lui Wilhelm de Kotzebue – nu-şi cruţă osteneala de a face încă o dată drumul cel anevoios; ia oameni cu dânsul care curăţă locul împrejurul izvorului şi pe când, pentru întâia dată de la ,,facerea lumii”, se aude răsunând securea în această sălbăticie, se ivește un al doilea izvor mineral alături de cel dintâi, dar deosebit de acesta la gust…
Pag. 29
Călătoriile AJTR
Prin Grădina Maicii Domnului (III) – de Mihai OGRINJI
Îndată ce ai intrat într-o mănăstire de pe muntele Athos ți se pune în față o tavă cu câte un păhărel de uzo, un pahar de apă rece și o bucățică de rahat. Într-un cuvânt, lokumul (rahatul). Câți pelerini, atâtea porții. Nu prea există credincioși care să umble singuratici. Alcătuiesc cel puțin o echipă din două persoane. La Mânăstirea Marea Lavră, ultimul nostru popas spre schitul românesc Prodromu, ne-am nimerit cu alți doi tineri – unul din Vrancea și un altul din Bacău – tineri civilizați, care nu se aflau prima dată pe Muntele Sfânt. Ni se alăturase, încă de la Vatopedu, un român, piteștean de baștină, tupeist fără măsură, ca să nu spun de-a dreptul nesimțit. Cunoscut ca un cal breaz peste tot, el își oferea oricui servicii de ghid de ocazie, încercând în fel și chip să-i tapeze de bani pe români. Ne-am descotorosit greu de el: abia la Prodromu, de unde am plecat spre țară…
Pag. 30-31
Atlas
La drum cu tătarii
Printre amintiri comune(III) – de Niculae PETRESCU
Deși ocupați de ruși, tătarii Crimeii au rămas atașați de locurile lor rezistând proceselor de deznaționalizare întreprinse de curtea de la Moscova. Vicisitudinile teribile, cumplite aveau să le suporte din mai 1944, când, datorită faptului că Legiunea Tătărască luptase contra Armatei Roşii spre a păstra Crimeea liberă, autoritățile sovietice, deși instalate de câteva săptămâni de la «eliberare» (!) au trecut la trimiterea lor, în masă, în «surghiun» (cuvânt tătărăsc) pe drumurile spre Asia Centrală, pentru foarte mulți fără întoarcere. Și tocmai pe această tragică motivație tătarii din Crimeea și mulți din cei aflați oriunde în lume au luat hotărârea să comemoreze de câţiva ani, la Simferopol, victimele surghiunului…
Pag. 32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (I)
Nistru-87 – de Alecu RENIŢĂ
Deşi era târziu, noaptea nu dorea să vină. Aşteptam să cadă întunericul, însă stâncile de calcar iradiau o lumină bizară, cosmică. Vizavi, pe malul abrupt, cam pe unde s-ar fi aflat mânăstirea săpată în piatră acum o mie de ani, licărea ceva nedesluşit. Nu semăna nici a candelă prinsă de zidurile albe şi nici a lumânări pâlpâinde. Peisajul lua nuanţe fantasmagorice şi intra în alte dimensiuni şi culori. Noaptea părea şi prezentă, şi absentă. Nistrul nu mai avea nimic comun cu o apă trecătoare: începusem să am senzația că alături nu râul curge ci însuşi timpul îşi poartă respiraţia peste veşnicia locului şi destinul acestui pământ. Şi peste întinderea dominată de o tăcere minerală îşi făcu apariţia aceleaşi întrebări mistuitoare: Chişinăul începe să dea primele semne de deşteptare, dar va mai găsi în sine puteri Basarabia să supravieţuiască sovietizării, cum să ne organizăm pentru a rezista deznaţionalizării, ce să contrapunem invaziei homo sovieticus, cum să profităm de pretinsa transparenţă gorbaciovistă? Fluviul nu dădea nici un semn de nelinişte. Mă împiedicam în cuvinte de parcă mergeam cu tălpile goale pe cuie: imagini clare se perindau în lumina de lună, derulând o Basarabie răstignită, deportată, părăsită, uitată, schimbată, trunchiată… Alături, dublu rupt şi înstrăinat, sângera Hotinul. Nu reuşeam să înăbuş în mine o durere moştenită, să mă depărtez de o nedreptate devastatoare, să scap de complexul frontierelor ciuntite…
