Revista România pitorească nr. 473 ● 2013

Sumar:

Pag. 2
Vitralii
Scrinul Andei – Sinaia – de Anda RAICU
Pe la anul 1665, pustnicii risipiți prin văile munților s-au retras spre locuri mai liniştite, unde traiul lor de supuşi eremiţi nu era stingherit de larma vremurilor. Şi aşa, au săvârşit o bisericuţă din lemn, căreia i-au dat hramul Sfântul Nicolae. Iar întâmplarea vru ca lăcaşul Domnului să fie înălţat cu cinstitul ajutor al unei căpetenii de tâlhari, Nicolae Grozea. Astfel începu viaţa într-un loc ales şi înzestrat de Dumnezeu cu mulţime de frumuseţi. Spune legenda că, într-o noapte de 15 august 1680, preotul cel bătrân al bisericuţei avu un straniu vis: într-o poiană, departe de locul în care slujitorul Atotputernicului îi aduce smerită mulţumire, apărură două cete de tineri, flăcăi şi fete, înveşmântaţi în straie albe, purtând în mâini lumânări ce străluceau precum razele soarelui. Preotul crezu că era un semn ceresc şi luă drumul Bucureştilor, să-i istorisească Mitropolitului ciudata întâmplare. Şi nu mică i-a fost mirarea când află că numai cu trei zile în urmă un boier venise la înalta faţă bisericească şi îi înfăţişase vrerea de a zidi o mănăstire de călugări pustnici, căreia îi va da numele Sinai, în cinstirea biblicului Munte. Boierul se chema Mihail Cantacuzino, iar destinul său, plin de aventuroase păţănii, a fost scris în aşa fel, încât el, cel ce din înaltă dregătorie avea să piară strangulat la Adrianopole, după surghiunul sub trei domni, puse pecetea pe actul de fundaţie al mănăstirii, târnosită sub hramul Adormirea Maicii Domnului. Astfel, inima viitoarei aşezări, ce va face fala Munţilor Bucegi, începea să bată. I-a fost ursit acestui loc să treacă prin restriştea războaielor şi prin tihna senină a preumblărilor de plăcere.
Carol I, domnitor din 10 mai 1866 şi Rege al României între anii 1881-1914, veni pentru întâia dată la Mănăstirea Sinaia la 5 august 1866 şi petrecu noaptea în şirul de camere, rânduite în curtea sfântului lăcaş. Priveliştile, aidoma visului profetic al preotului, au dus în lumea celor drepţi cu două veacuri în urmă, îl încântară. şi nu e de mirare, dacă ar fi să ne amintim că Take Ionescu (1859-1922), ilustru om politic, cel ce ca ministru de externe al României semna, în 1921, un act de mare importanţă pentru zona balcanică şi Europa Centrală, anume Mica înţelegere, şi-a dorit să fie înmormântat la Mănăstirea Sinaia, căci, copil fiind, şi-a petrecut convalescenţa, după o gravă îmbolnăvire de holeră, în casa Domnului, din Sinaia. Era atunci vara lui 1864, Take Ionescu murea în 1922 la Neapole, intoxicat cu stridii, dar soţia sa, Adina Olmazu, nu-i va uita dorinţa şi îi va face mausoleul în curtea mănăstirii.
Acest loc de linişte, la poalele muntelui Furnica, îl fermecă pe Carol. Astfel, el hotărî să aşeze aici reşedinţa de vară a Curţii Regale. Acesta a fost momentul când destinul Sinaiei se lega de soarta monarhiei, căci Palatul Peleş, început la 1875 şi inaugurat la 1883, deveni leagăn de regi. Aici au văzut lumina zilei Regele Carol II (născut la 3 octombrie 1893), fiul lui Ferdinand (1914-1927) şi al Mariei, principesă de Marea Britanie şi Irlanda, prin care familia regală se înrudea cu legendara Regină Victoria (1837-1901), precum şi Regele Mihai (născut la 25 octombrie 1921), fiul lui Carol II (1930-1940) şi al Elenei, născută principesă a Greciei, fiica lui Constantin I (1868-1923). Peleşul avea să însemne locul unor mari decizii, locul unde istoria României ar fi putut lua un alt curs. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă în Consiliul de Coroană, ţinut în sala de muzică a palatului, la 21 iulie 1914, Carol I ar fi obţinut acordul ca ţara să intre în război alături de Germania şi Austro-Ungaria şi tocmai neîmplinirea acestei vreri îl va duce pe suveran la moarte. Căci scrisorile de reproş trimise de împăratul german Wilhem II (1888-1918), ca şi neputinţa de a respecta tratatul cu Austro-Ungaria lui Franz Joseph (1848-1916), semnat la 18 octombrie 1883, au măcinat sănătatea, şubrezită de ani, a regelui. Carol I muri la 27 septembrie 1914 în locul unde trăise, vară de vară, mai bine de treizeci de ani: Palatul Peleş. (va urma)
Text din anul 1996

Pag 3 şi 5
Câte ceva despre
O întâmplare de iarnă – de Mihai OGRINJI
Sunt vreo cinci-șase ani de când n-am mai fost prin părțile Covasnei sau ale Harghitei. Tot cam atâta vreme mă desparte și de Mureș. Ultima călătorie s-a întâmplat să fie prin preajma Odorheiului Secuiesc, la o cabană din mijlocul unei păduri. Era o iarnă adevărată, plină de zăpadă și, împreună cu cabanierul, am mers cu sania trasă de cai să ducem hrană (porumb) pentru patrupedele pădurii. Frumoasă zi, cu brazi paspoalați din cap până în picioare, cu soare plin de lumină și îngăduință, cu zăpadă „ștampilată“ de labe de urs (!), copite de porci mistreți și cerbi. Și o liniște ce părea aparținând cu totul altui tărâm. Cabanierul era secui, cu mustață tușinată scurt, temperament tăcut, privirea oablă și, când era cazul, o stranie ridicătură din sprâncene ne arăta – pentru cine surprindea momentul – că omul are o fire deloc moale, cum se putea crede la prima vedere. Împreună cu prietenii mei, am stat acolo vreo trei zile, răstimp în care am dat peste cap și câte un cocârț, fără ca gazda noastră să arate hărnicie la această treabă. Și nici românul care a venit să vadă cum ne merge, trimis fiind de prietenul unuia dintre prietenii mei… Cum, înainte de a ajunge la cabană, ne-am oprit la Miercurea Ciuc și mi-am cumpărat un bilet la loto pentru 6/49, iată-ne, într-o doară, lansați pe pârtia glumelor: Dacă biletul este câștigător, și nu se accepta nici o clipă că ar putea fi altfel, urma să cumpăr imediat cabana cu pădure cu tot, ba și Odorheiul, ca și alte zone, laolaltă, până undeva spre Dunăre. Prietenul meu intră în joc, îmi ținu hangul cum se spune, și odată cu asta se lărgiră și dorințele noastre de a achiziționa, contra cost, alte și alte teritorii românești care, din păcate, nu prea mai sunt în mâna românilor. Oaspetele nostru român începuse să viseze și el, dar luă totul oarecum în serios, în răstimpul acestei «scenete» rostind invariabil aceleași cuvinte: “Cumpărați-ne, luați-ne, domnilor, fiindcă nu mai putem așa; fiți români, domnilor, că ăștia ne termină…” Omul chiar nu glumea. Față de ceea ce cunoșteam din numeroasele documentări prin partea locului, mai cu seamă înainte de 1990 – am bătut foarte mult zona balneară, dar și orașele de aici, și Josenii (polul frigului), și Izvorul Mureșului, alte și alte locuri – mi se părea că nimerisem, fără să-mi dauseama, într-o altă lume…

Pag. 4
Nestematele Bucovinei – de Casian BALABASCIUC
Mai există români ce simt că au o ţară, că aparţin unui neam şi că au avut o istorie. Ca să-i descoperiţi trebuie doar să vă încumetaţi la drum lung…
Pentru cine îşi pune întrebarea de ce Bucovina este atât de strălucitoare şi frumoasă răspunsul nu poate fi decât unul singur. Fiecare deal din ţinutul acesta minunat ascunde o piatră preţioasă. Strălucirea acestor nestemate izvorăşte din adâncuri şi dă splendoarea locurilor. Am descoperit adevărul acesta cutreierând obcinile şi cercetându-le tainele împădurite sau înflorate şi înţelegând că Bucovina este mai mult decât un spaţiu delimitat de nişte hotare imaginate vremelnic de oameni: este un univers…

Pag. 5
Țara Moților – ţară de poveste – de Cristian PITULICE
Pentru cei ce nu știu carte și nu numai, Țara Moților este o regiune în munții Apuseni pe văilesuperioare ale Arieșului și Crișului Alb și se suprapune parțial peste bucăți din județele Alba, Cluj,Bihor, Arad și Hunedoara. Este o zonă bine individualizată din punct de vedere geografic dar şi etnic. În ceea ce privește originea moților, clar, au o origine deosebită, diferită de a celorlalți, dar care este aceasta…să lăsăm un grup anume de domni și doamne să bată câmpii.
Cu uimire și simpatie în același timp, am constatat că cineva mai încearcă să facă lucruri bune și interesante și în turismul românesc și lucrurile încep să se miște în cele din urmă în direcția bună și în Țara Moților…

Pag. 6
Veteranmont – de Mihai OGRINJI
Realitatea – plăcută sau nu – asta este: la această oră, drumeția a rămas, în cea mai consistentă măsură, în seama generațiilor cu vârsta înaintată. Desigur, dacă ținem neapărat să luăm în seamă datele din buletin ori, mă rog, din cartea de identitate. Altminteri, starea pe care o afișează, dorința de a duce mai departe, în chip practic, pasiunea de-o viață de a călători vorbesc de o cu totul altă vârstă, cea interioară, care nu ține cont de ani, de unele suferințe fizice, ci de un optimism, o voință și, poate în primul rând, de o educație temeinică întru totul admirabilă…

Pag. 7
La masa cu III picioare – de Matei BROD
Alira: o minune de vin…
Contrar tuturor recomandărilor, contraindicațiilor ori interzicerilor atât de îndărătnice pentru un cardiac, am rămas un încăpățânat băutor de vin roșu. Am învățat, din consecventele întâlniri cu licorile (seci!) ale lui Bachus, că nu culoarea unui vin îți face rău, îți strică socotelile – deși, la mijloc, nu doar de culoare este vorba – ci calitatea lui. Vinul prost nu e doar vin prost…
Așa că astă toamnă, la ceasul când frunzele se șofrăneau văzând cu ochii, nucile cădeau una câte una, de parcă deveniseră ceasornicul cerului, iar stolurile de grauri – jidanii satului, cum li se spune în Moldova – făceau cele mai cumplite jafuri prin podgoriile date bine în pârg, am dat curs unei poftiri spre niște dealuri dobrogene. Îmi este dragă Dobrogea, această Sicilie a României, dacă ar fi să-l parafrazăm pe Goethe, ce-l atât de îndrăgostit (și) de sudul Italiei. Cu ani și ani în urmă i-am bătut podgoriile precum, hăt-vreme, flăcăii strugurii în linurii…
Vila 23 Snagov
Istoria Snagovului este veche, adesea tragică și nu de puține ori plină de mister. Un duh straniu bântuie peste valurile acestui lac și peste aceste sucite locuri atât de cuceritor povestite de Al. Odobescu…
Ajunși la putere în cel mai criminal mod cu putință, reprezentanții ciumei roșii i-au adăugat și ei felia lor de istorie. Mult mai aproape de București, au vrut ca Snagovul să fie o replică „roșie“ a Sinaiei regale. Poate mai bine spus, o alternativă, pe timp de vară, de noapte grăbită ori weekend scurt, prin care „epocașii“ – cumplit de imbecili și troglodiți – încercau să se dedulcească din mofturile sejururilor cu ștaif. Sinaia era la munte, în schimb n-avea apă. Ca și la Sinaia, a existat și aici un fel de „tren de plăcere“ – abandonat prin anii optzeci, ca formă de organizare a călătoriilor duminicale, de 1 mai sau de 23 august – cu care clasa muncitoare, bucureștenii de cele mai diverse condiții, veneau aici, în sezonul estival, să se odihnească, să se distreze în fel și chip – desigur, destul de departe de reprezentanții clasei conducătoare, încartiruiți în spații cu circuit închis și cu stilul lor aparte de a se bucura de zilele libere. Era, în mod sigur, de bon ton să vii la Snagov.
Dacă aveai și mașină – eventual, Lada – apartenența la o anumită „ligă” te făcea să-ți potrivești cu atenție cravata, iar sacoul gri să fie totdeauna închis la cel puțin un nasture…

Pag. 8
Cronică de primăvară
Anotimpurile Bucureștiului – de Corina GRUIA
Nările încep să simtă primăvara încă înainte ca ea să fi venit… O simţi de departe, poate datorită unei legături neştiute între noi, oamenii, şi seva care prinde să se mişte a viaţă prin trupuri de lemn verde, prin plante. O simţi mai întâi sub formă de nelinişte plăcut dureroasă, începi să cauţi semne, ridici mai des ochii spre cer, aşteptând să vezi cunoscutele stoluri, conduse cu un alt fel de drag, astă toamnă… Priveşti mai des şi mai atent copacii, doar, doar ţi-or arăta ţie primii muguri şi, gândindu-mă la toate astea, pornesc în anualul ritual de întâmpinare a primăverii, desfăşurat – unde altundeva? – în Cişmigiu.
Sunt mai multe momente în an în care paşii ţi se duc singuri spre el, fie că treci pe bd. Regina Elisabeta, mângâind în trecere cu privirea clădirea impunătoare a Primăriei, fie că urci pe Schitu Măgureanu, de la Liceul Lazăr, spre biserica Schitu Măgureanu sau trecând pe Știrbei Vodă, spre Ateneu.
Mă aştepta Cişmigiul, am impresia. Şi-a netezit aleile şi s-a înveşmântat special într-o tentă de verde abia bănuit, pe care îl simţi gata să răbufnească de pretutindeni. Sunt ca în mijlocul unei lupte între iarna slăbită, adunându-şi ultimele puteri, şi primăvara iţindu-se sfios, încercând cu câteva raze de soare pământul, să vadă, pregătit e s-o întâmpine sau nu… Câştigată sunt eu, din lupta asta, căci în aer pluteşte, ca o promisiune, un entuziasm molipsitor care îmi face paşii mai sprinteni şi care îmi atârnă de buze un zâmbet larg, ca înaintea unei bucurii aşteptate.
Cişmigiul e una din marile constante ale vieţii bucureşteanului… Spun asta cu autoritatea celui care a crescut la umbra aceloraşi copaci care veghează acum joaca copiilor mei. Şi, ca în faţa oricărui reper, te raportezi la el ca să-ţi dovedeşti ţie însuţi că rădăcinile îţi sunt la locul lor. Revii mereu, an de an, ca să-ţi spună el că, da, e adevărat, a venit primăvara, nu te-au minţit cocorii şi nici gâzele… Nimic mai adevărat decât că primăvara intră în Bucureşti prin Cişmigiu! Nu poţi spune pe care dintre intrări, poate dinspre Știrbei Vodă, să bea din fântâna cu apă vie a lui Eminescu, poate dinspre Primărie, să salute batrânul chioşc de ziare, primul din Bucureşti… Sau, poate, pur şi simplu, intră direct prin sfioşenia ghioceilor care năpădesc pretutindeni, la prima rază mai hotărâtă de soare…

Pag. 9-10
Convorbiri R.P.
Dacă vrei să te relaxezi trebuie să mergi între oameni relaxați… Au consemnat Mihai OGRINJI şi Mihai VASILE
Cristian Pitulice: Evoluția cea mai spectaculoasă o are Dealu Mare. Aici s-au făcut foarte multe investiții. Să tot fie, la această oră, vreo 40 de crame, toate cu investiții substanțiale, de sute de mii sau chiar milioane de euro. Mulți au accesat fonduri europene și acum sunt mânați din spate de niște contracte care trebuie onorate. Vă dau câteva exemple: Domeniile Săhăteni – Aurelia Vișinescu, LacertA, Budureasca, Crama Bazilescu, Ceptura, Domeniile Urlați, Divina Aria, Tohani, Prahova Valley, Valea Călugărească, toate sunt cantonate acolo. Dacă vă duceți pe drumul dintre Urlați și Ceptura, cel paralel cu DN-ul, treceți prin viile a cinci producători pe o lungime de 4 km. Este zona cea mai bună pentru vinuri roșii.
Florin Mocanu: Au apărut pensiuni în zonă, se dezvoltă turismul. Noi, împreună cu câțiva prieteni, dezvoltăm Drumul Vinului ca circuit turistic pentru a promova zona. Încercăm să aducem străini, pentru că ei duc mai departe imaginea vinului românesc. Din păcate, exact cei care ar trebui să înțeleagă ce bogății are țara noastră, ori chiar nu pricep, ori sunt așa de dezinteresați încât nu fac nimic. Investitorii trebuie sprijiniți. Odată a fost o perioadă în care investitorului i se dădea reducere la orice, iar acum s-a căzut în extrema cealaltă: dacă investește înseamnă că are bani și poate să plătească. Nu-i așa. Investitorul trebuie stimulat. Statul ar trebui să ajute măcar prin promovare. Ați văzut ultimul episod de la Târgul de turism de la Viena. Ministerul turismului – folosim o sintagmă menită să dea o imagine mai cuprinzătoare a domeniului – a blocat finanțarea construirii standului…
Până la urmă acesta a fost ridicat de austrieci. Probabil, din milă. Este rușinos. Problema este că acolo România a participat ca țară parteneră a evenimentului. La astfel de târguri este un privilegiu să ai un asemenea statut. Bineînțeles că toată lumea a aflat năzdrăvănia. Noi am prins de veste de la primarul Sibiului, care a băgat bani ca să-și promoveze zona… Fără îndoială, turismul și vinul se cam leagă, pot conlucra foarte bine. Călătorești, vezi oameni noi, vezi culturi noi, ai ce învăța – pentru cine poate..

Pag. 11
1000 de Chipuri – de Mihai DOIU
1000 de Chipuri este numele primul Winebar deschis în București. Se găsește între Parcul Carol și Patriarhie, la intersecția străzilor Principatelor Unite și 11 Iunie. E un mic „templu“ dedicat lui Bachus, unde bunul gust, etalat în variate expresii, te ia în stăpânire din prima clipă. Între cei care oficiază aici este și domnul Răzvan Adam. Un bărbat tânăr, cu privirea directă, foarte precis în explicații, convingător ca un vin de colecție. În afară de achiziționarea unor vinuri de calitate, aici la Winebar, conceput pe trei nivele, se pot organiza, într-o atmosferă intimă, întâlniri romantice, de afaceri, evenimente private ori de corporate…

Pag 12
Prin Oltenia de sub munte
Biserica potecașilor – text şi foto Nicu JIANU
La Slătioara, în cătunul Viorești, pe un podeu străjuit la apus de făgeturile Măguricei, iar la răsărit și la miază-zi de apele Cernei Vâlcene și de piramidele de nisip ale Măgurii Slătiorului, a fost ridicată, în urmă cu 250 de ani, biserica de plan dreptunghiular, lipsită de turn, de dimensiuni modeste, închinată Nașterii Maicii Domnului. Aici, la acea vreme, a fost, se pare, un schit de maici. Locul mai era cunoscut și sub numele de Valea Călugăra…

Pag 13
Gheorghe Gogescu – „60/35” – expoziție retrospectivă
martie – aprilie 2013; Palatul Parlamentului României • Sala „Constantin Brâncuși”

Pag. 14
Montana
Cupa Mondială de escaladă pe gheață – de Mihai VASILE
Dacă este februarie, este etapă de Cupă Mondială de escaladă pe gheață la Buşteni – a opta în România! Concursul desfășurat sub egida Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism a fost organizat de Clubul Alpin Român în colaborare cu Primăria Buşteni şi Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă, în perioada 7-9 februarie…

Pag. 15
Alb şi negru
Pavel Shabalin și… reprezentantul român la UIAA – de M. SÂNGELB
M-am întrebat de multe ori de ce mai merg la etapa de Cupă Mondială de Escaladă pe Gheaţă de la Buşteni, unde întrecerea, an de an, pare aproape trasă la indigo. Aceiaşi concurenţi, aceiaşi supremaţie totală a ruşilor în probele de viteză, aceleaşi surprize la probele de dificultate, unde câţiva formidabili coreeni şi o cehoaică asemenea, le mai strică socotelile excelenţilor sportivi din Rusia, în încercarea lor de a acapara complet întrecerea. Să mai merg pentru a mă întrista văzând cum, unul câte unul, sportivi de excepţie care m-au încântat nu mai sunt prezenţi la start? Aşa s-a întâmplat în trecut cu elvețienii Samuel Anthamatten şi Urs Odermatt, iar anul acesta cu Markus Bendler, cel care, ani la rând, a câştigat cupe mondiale şi pentru România, el, austriacul, fiind pentru mult timp membru al Clubului Alpin Român! Să merg pentru a vedea că mulţi dintre alpiniştii români boicotează întrecerea, chiar şi pentru că nu sunt de acord cu acest gen de escaladă?
Şi totuşi, vin acolo, sub Crucea de pe Caraiman, pentru a întâlni oameni pe care i-am cunoscut odată sau despre care doar am citit, oameni pe care-i respect. Vin să-l văd, chiar şi de la depărtare, pe Mitică Chivu. Dar vin şi pentru a „sta de vorbă” cu buni prieteni care, mai de curând sau mai demult, au plecat spre alte tărâmuri. Am simţit şi în Cheile Turzii, la Memorialul Mişi Szalma sau Hans Gora, dar şi aici, la Buşteni, că ei, cei care nu mai sunt printre noi, nu boicotează aceste întreceri! Este o întâlnire paralelă, care se desfăşoară în acelaşi spaţiu, o întâlnire a umbrelor, o întâlnire pe care, în tumultul întrecerilor, doar puţini o simt!  Vin pentru a aprinde o lumânare în cimitirul de sub Caraiman…
Dar poate, cu cea mai mare nerăbdare, aştept întâlnirea cu Pavel Shabalin, modestul dar formidabilul alpinist rus, cel care făcând în premieră un traseu în peretele nordic al Everestului şi un altul în peretele vestic din K2, îmi spunea, uşor emoţionat, că ascensiunea cea mai apropiată de sufletul lui este aceea de pe Khan Tengri, făcută, în stil alpin, împreună cu prietenul Ilyas Tukhvatullin, poate prezent şi el la întâlnirea umbrelor, după ce a fost luat de o avalanşă în timp ce, în toamna anului trecut, încerca escaladarea vârfului Annapurna. Pavel Shabalin, modest, nu mi-a spus atunci că pe Khan Tengri n-a fost o ascensiune ca oricare alta, pe drumul clasic, ci o premieră pe mijlocul peretelui nordic al acestui vârf de 6.995 m sau 7.010 m dacă ţii cont şi de calota de gheață de pe vârf…

Pag. 16-18
Chemarea crestelor făgărăşene – de Dinu şi Marlene MITITEANU
Pentru mine, „dealul învecinat” a fost creasta făgărășeană care în neuitații ani ai copilăriei, de pe prispa casei părintești, îmi fascina zilnic privirile. Şi mă miram, nu atât de mult de ce acele „dealuri” sunt așa de mari, ci mai ales de ce şi cum, acolo sus, mantia albă a zăpezii sosește atât de devreme şi pleacă atât de târziu.
Întâmplarea (oare numai ea?) a făcut ca în anii adolescentei şi mai târziu, să nu urc precum mulți alți consăteni doar până la stânele satului sau pe transfăgărășean până la Bâlea, ci să parcurg de zeci de ori creasta principala, apoi şi mai toate muchiile ei nordice şi sudice.
Joi, 22 martie 2012, la ora 8.15, împreună cu draga mea Marlene şi cu Alina Cîrja, Alex Prigoană şi Alex Sava, plecăm spre Măreața Creastă. Având în vedere calitatea „slabă” a ultimelor ierni, în calendarul de ture pe 2012 al CAR Universitar Cluj, prevăzusem tura la sfârșitul lunii februarie. Condițiile din această întârziată, dar adevărată iarnă, m-au determinat s-o amân cu trei săptămâni . Inițial s-au anunțat mai mulți doritori şi ne organizasem în două echipe, cu intenția să plecăm unii de la Bâlea şi alții de la Sâmbăta şi să schimbăm pe creastă cheile celor patru autoturisme , lăsate două la Bâlea Cascadă şi două la Floarea Reginei (Valea Sâmbetei). Dar știam că dificultatea ca doritorii să-şi poată obține două zile libere, va face ca „planul de acasă” să nu se potrivească cu cel „din târg”. Rămânând în final doar „cinci negri mititei”, am căutat să rezolv cât mai eficient problema transportului auto. Bunul meu prieten sibian Doru Oros, (cu care alături de Roli Omer, am parcurs iarna creasta făgărășeană de la Suru la Sâmbăta în anii ’70 şi nu doar o dată!), s-a oferit să ne urce el din șoseaua Sibiu-Făgăraș până la Bâlea. Ba mai mult, ne-a propus să mergem cu ambele mașini până la Floarea Reginei, s-o lăsăm pe a noastră acolo, să ne mutăm într-a lui şi să ne urce pană la telecabină…

Pag. 18-19
Străjerii Munților – de Ovidiu BĂRĂIAN, ANSMR Cluj
…Ne grăbim. Așa cum se întâmplă des la munte, după căldura mare, se adună brusc niște nori groși, amenințători și începe și să trăsnească, iar noi suntem expuși în creastă. Ca un sfat pentru turiștii care se află pe crestele montane, când întâlnesc asemenea situații, să coboare minimum 200 m sub nivelul crestei pentru a nu fi trăsniți. Adunăm repede rucsacii și plecăm spre vale. Coborâm pe sub vârful Negoiasa, pe Izvorul Bujdei. Sub un perete de stâncă, trecem pe lângă un superb monolit înalt de circa 30 m. Mai jos, trecem pe lângă o stână, unde sar spre noi o sumedenie de câini, toți fără jujău. Când vor înțelege ciobanii că așa ceva este interzis? Am ajuns în pădure, unde începe și ploaia. Până la mașină, uzi dar cu sarcina îndeplinită, după 14 ore de mărșăluit. Ne întoarcem la cantonul silvic. După o noapte de odihnă, revenim la Bistrița, unde stau de vorbă cu șeful Serviciului Public Salvamont Bistrița, profesor Mircea Baciu, care îmi spune: „ Avem număr mic de oameni angajați ai Consiliului Județean Bistrița, dar are de acoperit o vastă arie montană, de la refacerea marcajelor până la salvarea turiștilor atât vara pe potecile muntelui, cât și iarna, pe pârtiile de schi din Pasul Tihuța și Valea Blaznei. În județul Bistrița Năsăud se întâlnesc mai multe masive muntoase, printre care: Munții Bârgăului, Călimani, Rodnei, zona Colibița. Mai avem Suhardul și o parte din Țibleș. Am amplasat, în zona Colibița, hărți turistice montate pe suport de lemn, prima în satul Mița, în fața magazinului, alta în parcarea pensiunii Ariniș, dar și pe Valea Străjii, la baza Pasului Tihuța, pe șoseaua care face legătura cu Moldova. Cu fonduri de la Consiliul Județean, am construit un nou refugiu Salvamont, sub Vârful Bistricioru din Călimani (1.990 m) – în locul celui vechi, care a fost luat de avalanșă – și refugiul Tihuța, care deservește pârtia de schi și Munții Bârgăului. La refugiul din Bistricior, am fost ajutați și de studenții de la Universitatea Babeş Bolyai, extensia Bistrița, conduși de profesorul Horea Ștefănescu, aceștia cărând materiale în spate, sus, la refugiu. Am refăcut marcajul de la barajul Colibița la Tăul Zânelor, punct galben, și de la Colibița la Piatra lui Orban, marcaj punct roșu. Revenind la Creasta Rodnei, marcajul bandă roșie este refăcut complet, din Dealul Ștefăniței (Pasul Șetref ) până în Negoiasa Mare, urmând ca în primăvară să se continue activitatea din Pasul Rotunda spre Vârful Ineu și să se facă joncțiunea cu Negoiasa Mare. În același timp, se lucrează la marcajele de urcare din Valea Someșului în creasta masivului…

Pag. 20
Zidiri şi vremuri
Castelul Cantacuzino – de Mihai VASILE
Trecusem de multe ori pe lângă castel, dar niciodată, în viteza cu care înaintăm prin viaţă, nu avusesem timp să-l vizitez. Ajuns acolo, tocmai încercam să-mi reamintesc data finalizării construcției când, ridicând privirea, văd deasupra intrării în curtea interioară o placă pe care stă scris: „Eu Gheorghe Gr. Cantacuzino împreună cu soţia mea Ecaterina născută Băleanu, clădita-am acest castel în amintirea străbunilor şi pentru adăpostul urmașilor. 1911”. Impresia cu care rămâi după această vizită este variată. Mai întâi de măreţie, de frumuseţe, atât cât, până în 1948, acesta a aparţinut familiei Cantacuzino, apoi de decădere. „După naţionalizarea din 1948 şi predarea lui Ministerului de Interne, castelul a fost devastat. Tot mobilierul a fost furat, toate decorațiunile distruse. De aceea nu se mai găseşte mobilă în castel. Transformat în sanatoriu, pereţii au fost acoperiţi cu vopsea caracteristică spitalelor. Au supravieţuit pardoselile din plăci de ceramică glazurată adusă special din Italia, pardoselile din lemn de stejar – parchetul din încăperi -, plafoanele lucrate în lemn de stejar, cu casetoane pictate ale căror modele diferă de la cameră la cameră, geamurile cu vitralii lucrate la Veneţia, uşile din lemn de stejar care-şi păstrează feroneria autentică, turnată în bronz şi lucrată la Paris, un candelabru turnat în bronz, realizat în stil bizantin, dar şi şemineurile lucrate în piatră albă de Câmpulung Albeşti, ornate cu mozaicuri policrome şi cu foiţă de aur. Astăzi, aceste şemineuri se află sub conservare, hornurile fiind acoperite, în schimb pe vremea Nababului ele erau perfect funcţionale, dar chiar şi aşa aveau un rol mai mult estetic pentru că încălzirea de bază se făcea cu ajutorul sobelor de teracotă, sobe care, din păcate, şi ele au fost distruse atunci când, tot pe vremea ministerului, s-a introdus încălzirea centrală”, ne spune Ana Maria Haiduc, ghidul nostru la această plimbare prin Castelul Cantacuzino din Buşteni…

Pag. 21
Remember
Anton Demeter, spre alte înălțimi… – de Eugenia Kovacs KIRIERI
În ziua înmormântării, 20 februarie 2013, ningea ca de Crăciun, cu fulgi mari, liniștiți, care așterneau un lințoliu alb, imaculat peste toată firea. Capela cimitirului reformat, în formă de cort nomad, care sugerează trecutul îndepărtat al secuilor, este plină, neîncăpătoare pentru cele câteva sute de oameni – colegi, prieteni, camarazi de munte sau pur și simplu cunoscuți cărora le-a făcut cândva un bine. S-au așezat respectuos în rânduri lungi ca să-și depună coroanele sau buchetele de flori lângă cel trecut în neființă și să prezinte condoleanțe familiei. De la mormântul lui Toni, străjuit de lemnul sculptat, funerar, pe care secuii și-l pregătesc din timp ca să-l aibă la căpătâi se zăresc printre nori Postăvarul, Bucegii și Piatra Mare – spațiul alpin în care a cunoscut primele bucurii montane și căruia i-a rămas fidel, chiar dacă și-a încercat forțele și pe alte vârfuri mai semețe ale lumii. Toni s-a născut la 5 octombrie 1937 în satul Vețca, jud. Mureș, un sat mic, ascuns, unde pădurea începea la sfârșitul grădinii…

Pag. 21
Asociaţia Carpatină Ardeleană – de Christel BERBEC
Asociaţia Carpatină Ardeleană – Siebenburgischer Karpaterverein – SKV a luat fiinţă la 28 noiembrie 1880 la Sibiu, după modelul şi la imboldul D.O.A.V. – Asociaţia Alpină Germano- Austriacă (Deutsch-Osterreichischer Alpenverein), fiind astfel cel mai vechi club al turiştilor din România în funcţiune. Scopul asociaţiei a fost deschiderea, cercetarea şi descrierea Carpaţilor Transilvaniei şi a zonelor limitrofe din care făceau parte Carpaţii Meridionali, începând cu Munţii Parâng, în vest, până la Munţii Bârsei, în est, şi o parte din Carpaţii Orientali – Munţii Rodnei, Căliman, Gurghiu şi Harghita…

Pag 22-23
Prin munţii altora
Ascensiune în Cordillera Blanca Chopicalqui (6.354 m) de Mihai CERNAT
Cordillera Blanca reprezintă un lanț montan înalt din America de Sud, ce face parte din munții Anzi. În anul 2008, alpiniștii bucureșteni Mihai Cernat și Daniel Toader au pornit într-o expediție (finanțată din propriile resurse), având ca scop principal ascensiunea andină a Vârfului Chopicalqui (6.354 m). Pregătirile și antrenamentele au constat în ture de iarnă susținute în mod regulat, precum și în activitatea alpină desfășurată de-a lungul anilor prin ascensiuni în diverse masive din Alpi…
…Cu colțarii și un piolet, la lumina frontalelor, începem să urcăm o față cam abruptă orientată spre dreapta. Ieșim în creastă. Vântul bate moderat dinspre dreapta. Îmi pun cagula și încă o bluză sub geaca de goretex. Și mănuși mai groase. Continuăm să urcăm. Nu mi-e frig, dar nici de căldură nu poate fi vorba! Traseul prezintă rampe accentuate pe alocuri. Luminile frontalelor se intersectează uneori, ca parcă într-un dialog. Mut și rece. Urcăm, fiecare cu gândurile sale, dar cu aceeași năzuință: să ajungem pe vârf. Noaptea e lungă, noapte de iarnă. Simt permanent bătaia vântului, dar m-am obișnuit. Încep să mijească zorile, însă traseul nostru se află pe partea opusă Răsăritului de Soare. Ajungem la o crevasă adâncă, destul de largă, mărginită de o treaptă de zăpadă. Aici ne regrupăm și fiecare își ia al doilea piolet tehnic. Legați în coardă, cu pioleții în mâini, abordăm acest pasaj delicat. Îl trecem cu bine! În continuare, urmează o rampă destul de înclinată, cu zăpadă geruită și înghețată. O abordăm tot la doi pioleți și, evident, colțarii. Altitudinea e de circa 6.100 m. Ne cățărăm cu atenție. Ieșim apoi la o porțiune mai plană a crestei. Aici bem câte o cană de ceai. În față, apare calota somitală – „ciuperca” – vârfului. Arată impresionant! Traseul presupune la un moment dat un traverseu ascendent, deasupra unui abis de peste 2.500 m… Știam de acest pasaj, mă pregătisem psihic încă din țară. Acum urma să văd dacă m-am pregătit cum trebuie. Așadar, pornim în ascensiune. Începem să ne urcăm pe calotă. În față apare pasajul menționat. Legați în coardă, cu pioleții în mâini, ne cățărăm concentrându-ne asupra elementelor de traseu. Hăul rămâne jos în dreapta. Pas cu pas, strângând pioleții în fiecare mână, urcăm pe Vârf! Chopicalqui 6.354 m. Bucuroși, ne strângem mâinile! Este o zi superbă, scăldată în razele Soarelui. Admirăm priveliștile feerice ce se etalează cuprinzător: vârfurile din Cordillera Blanca, pe care le privim, totodată, cu respect. Atingerea Vârfului. O clipită dintr-un lung drum de pregătiri. O clipită ce înseamnă foarte mult în drumul vieții…

Pag. 23-24
Călătoriile AJTR
Peștera Postojna – de Nicu JIANU
Peștera a fost descoperită în anul 1818 de un localnic, pe nume Luca Cec, dar uneltele din piatră și oasele de animale, unele aparținând unor specii dispărute de mult, cum ar fi ursul de peșteră, descoperite de arheologi, dovedesc că peștera Postojna, la fel ca și celelalte peșteri și grote din apropiere, a fost locuită de omul preistoric acum mai bine de 50.000 de ani, iar unele “semnături” de pe pereții galeriilor de la intrare arată că peștera era deja vizitată prin secolul al XIII-lea.
Peștera Postojna s-a format în Cretacic, în calcarul apărut pe fundul mării, în urmă cu 70 de milioane de ani. În timpul perioadei Terțiare, marea s-a retras și pe uscat au început procesele carstice. În Pliocen, acum aproximativ 3 milioane de ani, unele râuri de suprafață au început să dispară în calcar și să curgă, prin subteran, înspre nord și către Marea Panonică.

Pag. 26-28
În fiecare an, în ziua de naștere a lui Eminescu:
Gala Premiilor AJTR – de Matei BROD
Era o vreme urâtă – ploaie și polei – când, cei circa 40 de jurnaliști și scriitori de turism, plecarăm, cu autocarul, spre Horezu. Cât arăta ceasul? Ora opt, dimineață, vorba cântecului, pe răcoare. Iar ziua din calendar: vineri, 11 ianuarie 2013. Peste cel mult o jumătate de oră încercam să intrăm pe autostradă. Nicolae Petrescu, colegul și “ghidul de serviciu” în orice călătorie își începuse, deja, recitalul. Oricât de cunoscut (ne) este traseul, dânsul găsește totdeauna să vină cu câte un lucru inedit. Conexiunile pe care le face te țin în permanență conectat…
…Lume multă, noapte scurtă… Ne facem timp, preț de câteva clipe, să scrutăm și ziua care urmează: 12 ianuarie 2013, ziua de naștere a Andei Raicu, fosta prim-vicepreședintă a AJTR căreia îi datorăm așezarea Galei sub spiritul lui Mihai Eminescu, organizarea acestei ceremonii în preajma zilei de naștere a divinului nostru poet.
Este cea de-a XX-a ediție, avem cel mai mare număr de premianți. După Gală vom pleca spre casă și vom repeta în gând: anul acesta vom merge la românii de la Vidin și de la Vârșeț, la cei din Voivodina și Gyula, la Balcic și la Odesa… Vom merge și în Delta Dunării, poate și în Țara Hațegului. Avem treabă. Poate vom scoate, sub egida AJTR, și primul volum cu reportaje din aceste călătorii. Mai sunt și vreo două simpozioane. Și, uite așa, iar ne vom mira cât de repede trece anul…

Pag. 29
Călătoriile AJTR
Prin Grădina Maicii Domnului (II) – de Mihai OGRINJI
Este dimineață și părăsim Vatopedu. Cu toate că, pe Muntele Sfânt, nu există ceva mai ieftin decât timpul – parcă predestinat anume risipei – ambarcațiunea cu care urma să ajungem la Marea Lavră nu întârzie cine știe ce. Un răgaz tocmai bun pentru a mai face câteva fotografii construcției pe care se află un basorelief ce-l înfățișează pe Ștefan cel Mare. Clădirea este abandonată, stricăciunile timpului câștigând teren precum pecinginile lăsate în voia soartei. De-a lungul vremii, domnitorii români au dăruit nemăsurabile averi Muntelui Athos, ca răsplată pentru dorințele lor împlinite, dar ca și tribut pentru păcatele săvârșite ori doar arvunite. Nu există nicăieri vreun semn al celor ce stăpânesc Athosul prin care să se dăinuiască, în cunoștință de cauză, aceste teribile sacrificii românești. Dimpotrivă. Ca un zumzet de viespi tot răsună în lumea monahismului grecesc – și nu numai – nemulțumirea și ura pentru secularizarea mânăstirilor din România închinate, mai cu seamă, Athosului, dar și Ierusalimul ori Stambulului. Dar cine a mai văzut recunoștință din partea grecilor? Dar ce, în ziua de azi, când România s-a ajuns închinată Bruxelles-ului lucrurile stau altfel? Poate da, doar în cazul mărimii jafului pe care l-au făcut, într-un timp extrem de scurt, împatrafiriații occidentali…

Pag. 30-31
Atlas
La drum cu tătarii printre amintiri comune (II) – de Niculae PETRESCU
La Cetatea Albă s-a organizat spre „Țara Tătarilor” o vamă importantă. Interesul major pentru Cetatea Albă, pierdută de Moldova, l-a manifestat Ștefan cel Mare care, după luarea Chiliei în 1465, a cucerit- o după un asalt sângeros. Conștient de importanța ei și de interesul cel stârnea Turciei, Ștefan desemnează pentru conducerea cetății doi pârcălabi și îi adaugă un nou zid de care Mahomed al II–lea „Cuceritorul” nu a putut trece nici după un asediu de o lună. Faima cetății crescuse atât de mult încât solul său declara Senatului Veneției că ea reprezintă ”tot ce poate fi mai important pentru Moldova”, dar și o pavăză pentru Ungaria și Polonia. Ambiția Turciei de a cuceri cetatea a făcut ca Baiazid al II-lea în 1484 să o atace prin succesiunea mai multor coloane ziua și noaptea și prin unele promisiuni să o facă să capituleze.
Anii următori, Cetatea a stat în atenția Turciei, în 1511, Selim, fiul lui Baiazid, căsătorit cu fiica Hanului Crimeii, a poposit între zidurile ei, iar Suleiman cel Măreț a declarat-o fortăreață a Înaltei Porți și o curăță ca și pe Chilia de „haramini” (hoți) de Dunăre. Dar nici românii nu și-au diminuat interesul, în 1574, Ioan Vodă cel Viteaz, aducându-și oștenii în bărci pe Nistru, a dat un atac sângeros asupra zidurilor ei, iar 20 de ani mai târziu Aron Vodă, cu ajutor de la Mihai Viteazul, a asediat cetatea. Și pentru a evita atacurile prin surprindere pe apele Nistrului, turcii au amenajat la gura fluviului un zid legat cu plumb până la jumătate de milă în mare…

Pag. 31
Ultima oră
O carte de excepție: Nicolae C. Dimache „Vulcani, fluvii sacre și zei de piatră * Călătorie în
India și sud-estul asiatic” – de M. O.
Pregătind pentru tipar cartea am tot purtat în gând două nume de referință pentru această fabuloasă arie. Pe Mircea Eliade, în primul rând. Desigur, nu-i nevoie să insist acum asupra romanului Maitreyi, răscitit de generațiile formate înainte de 1990; cu atât mai puțin n-o să fac trimiteri la studiile de istorie a credințelor și ideilor religioase. Cel de-al doilea nume: Elizabeth Gilbert, care a făcut furori cu nonconformistul ei roman “Mănâncă, roagă-te, iubește”, apărut și pe piața noastră cu vreo 4-5 ani în urmă, dacă nu mă înșel. Lectura îmi este proaspătă. Epica romanului se derulează în Italia, India și Indonezia. Autoarea, americancă, era, în momentul când își trăia și scria cartea, o jurnalistă (încă tânără, la cei 30 de ani). Am orgoliul și convingerea să cred că Nicolae C. Dimache – medic român stabilit în Italia de mulți ani – vine foarte aproape de cei doi autori pomeniți mai sus și devine și el, alături de ei – pestigioasă companie -, un nume de referință pentru toți cei curioși să cunoască această parte a lumii. Dimache, care nu mai este la prima tinerețe, nu-i doar medic în viața de toate zilele, ci și un fin cunoscător al culturii mondiale, ca și un alpinist înveterat. Toate aceste calități dau cărții care tocmai a apărut la editura “România pitorească” o consistență și o bardare cu totul speciale. Sunt pagini absolut remarcabile, cu abordări ce amintesc de Gabriel Garcia Marquez! O asemenea carte, cum este cea care tocmai a văzut lumina tiparului – „Vulcani, fluvii sacre și zei de piatră * Călătorie în India și sud-estul asiatic” – nu-ți poate lipsi din bibliotecă.

Să mai spunem că are 328 de pagini, un grupaj de fotografii color de excelentă calitate artistică, dar și tehnică, și că prețul unui exemplar este de 30 lei.

După “Amintirile unui alpinist și aviator” de Nicolae Baticu, «Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii” de Walter Kargel și „Vulcani, fluvii sacre și zei de piatră * Călătorie în India și sudestul asiatic” de Nicolae C. Dimache, Colecția Verde a editurii noastre se va îmbogăți cu un nou titlu: “Am îndrăgit munții” de Ionel Coman.

Pag. 32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (I)
Pe Nistru: de la Hotin la Soroca – de Alecu RENIŢĂ

În iulie 1987 un grup foarte restrâns de entuziaşti din republicile unionale, fără să-şi ceară voie de la Moscova, s-au aventurat, în sensul frumos al cuvântului, să descopere Nistrul.
Pe atunci, Nistrul era un fluviu de la capătul imperiului, un fluviu închis, încărcat ca un ciucure cu depozite de muniţii, întreprinderi industriale militare, semimilitare şi petrochimice, mai ales în partea de sus, în Ucraina apuseană. Ce deversau sau aruncau ele în Nistru nimeni nu ştia nimic, în afară de serviciile speciale ale complexului militar sovietic. Ideea unei expediţii libere, fără „politruci, ofiţeri şi savanţi sub acoperire” o discutasem într-un cerc restrâns, mai întâi, la Chişinău, apoi la Ternopol, Lvov şi Odesa. Pe cât era posibil, nici clandestin, nici cu aprobări de la partid, creasem un Comitet „neformal” al Nistrului, în care invitasem persoane mai puţin îndrăgostite de puterea sovietică. La început, ca să nu stârnim cuibul de vespi şi de securişti, nu afişasem nici un program ecologic sau politic. Singurele declaraţii se rezumau la „grija pentru viitorul Nistrului, pentru asigurarea cu apă potabilă a oraşelor riverane şi, în primul rând, Odesa, Chişinău şi Lvov.”
Totuşi, după lungi frământări, la propunerea colegilor ucraineni, convenisem să parcurgem cei 1362 de km de expediţie sub flamura limbii esperanto (!?!), să anunţăm public că, timp de o lună cât vom pluti pe Nistru, vom învăţa şi comunica în esperanto. Atât. Nici un fel de interes pentru alte subiecte. Ce naivitate: ne ascundeam după deget să nu ne vadă ciclopii de la Kremlin! Cum am pornit pe Nistru, ce am văzut în timpul călătoriei, prin ce experienţe am trecut, ce soartă au avut membrii expediţiei e o poveste pentru un roman întreg, dar, pe moment, ofer cititorilor „Rp” notiţele mele de călătorie din acel îndepărtat an 1987, notiţe pe care le pierdusem şi le regăsisem peste zece ani (rescrise cu completări în 1997) şi care, spre surprinderea autorului, s-au dovedit a avea o viaţă mai lungă decât imperiul sovietic.
Cine ar fi crezut că monstrul se va prăbuși înainte ca filele jurnalului de călătorie să se îngălbenească?

Categorii: Arhivă 2013,Revista România pitorească

Etichete: ,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.