Sumar:
Pag. 2
Vitralii;
O dragoste – de Anda RAICU
La 3 august 1889, într-una dintre căsuţele care înconjoară şi azi frumoasă mănăstire Văratec din ţinutul Neamţ, o femeie, care nu împlinise încă 40 de ani, îşi punea capăt zilelor, otrăvindu-se. Era poeta Veronica Micle, văduva profesorului Ștefan Micle, mamă a două fete şi, aşa cum a rămas pentru totdeauna, iubita celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Se pare că destinul a vrut să întrerupă firul a două nefericite vieţi cam în acelaşi timp, Mihai Eminescu stingându-se doar cu o lună şi jumătate înainte, la 15 iunie 1889, într-un ospiciu din Bucureşti. Când o moarte este firească, are puţin dramatism în ea. De data asta, două vieți, care nu s-au putut face una – în ipostaza pe care în mod obişnuit o numim căsătorie – n-au avut măcar norocul de a găsi un colţ şi un răgaz mai îndelung pentru bucuriile inimii, oricât de trecătoare ar fi ele. Dragostea dintre Eminescu şi Veronica Micle s-a derulat chinuit, clandestin o mare parte din timp, cu hiatusuri pline de intrigi şi remuşcări, într-un cuvânt cu tot arsenalul unei tristeţi cosmice. Aşa a fost să fi e. Încremenită cu zbuciumul ei neputincios în lumea veacului al XIX-lea, această dureros de neîmplinită iubire a crescut “din valurile vremii”, cum ar zice însuşi poetul, cu aureola unei capodopere. Epica ei poate banală şi maculată în plus de vulgaritatea cotidianului, a fost sacralizată de lumina geniului eminescian. Căci aşa îi este dat oricărui mare poet – să ducă cu sine şi să purifice în veşnicie orice atinge…
Pag. 3
Câte ceva despre…
Colecția verde – de Mihai OGRINJI
Un mai vechi proiect al revistei „România pitorească” a început să prindă viață. Profesionalismul și pasiunea – n-au lipsit niciodată din elanul celei mai vârstnice publicații de turism din țara noastră – au avut și un astfel de format, de carte, dacă ne gândim la bogata serie de „Almanahuri turistice“. Ne-am despărțit de aceste mici enciclopedii cu două decenii în urmă, din motive financiare, răstimp în care am tot tânjit la ziua când ne vom reîntâlni cu… cartea. Nimic mai normal. Însuși titlul revistei, „România pitorească”, se trage de la un titlu de carte. Este vorba, desigur, de celebra „Românie pitorească” publicată de Alexandru Vlahuță în urmă cu 101 ani. Chestiune de principii…
De ce „Colecția verde”?
Fiindcă vocabula verde degajă, în primul rând, ideea de durabilitate. Verdele înseamnă trăire, forță, viață. Dar și speranță. Apoi, cărțile au și ele destinul lor – ne asigură, de hăt vreme, un adaugiu latin -, iar „Colecția verde“ nădăjduim să le cuprindă tocmai pe cele trainice. Este rezistența pe care o imprimă, desigur, valoarea intrinsecă. Verdele pe care îl invocăm noi cochetează nu doar cu muntele – colegii mei sunt doi împătimiți iubitori ai înălțimilor -, ci și cu ținuturile lacustre – bunăoară, Delta Dunării, pentru care semnatarul acestor rânduri nutrește un adevărat cult. Dar și cu peșterile, cu datinile, cu împărăția lui Bachus. Și nu greșim deloc dacă avem în vedere și experiențele inedite sau aventura cunoașterii. Mai mult, va fi nu numai un verde românesc, ci și de prin alte părți ale lumii.
Prima carte a colecției a văzut deja lumina tiparului: Walter Kargel -„Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii“. De pe coperta a IV-a, cititorul află dintr-o ochire că „Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii cuprinde amintirile unuia dintre cei mai mari alpiniști români, Walter Kargel, semnatarul a încă 8 volume apărute în limba română și germană.
Două cărți s-au aflat la startul „Colecției verzi“: „Alpinism. Înălțimi, riscuri, bucurii“ de Walter Kargel și „Amintirile unui alpinist și aviator“ de Niculae Baticu. Luna viitoare va ieși de la tipar și cartea „Amintirile unui alpinist și aviator“ de Niculae Baticu.
Pag. 4-6
Capitale românești
Câmpulung Muscel; I pak dau știre… – de Mihai Ogrinji
Sunt puține orașe românești care să poată fi definite, dintr-o mișcare, prin câteva branduri. Sunt branduri – se poartă în draci această păsărească a globalizării – a căror strălucire se întărește, în chip straniu, pe măsură ce ele se îndepărtează tot mai mult de realitatea care e-a dat viață cândva. Și nu e vorba doar de timp. Scrisoarea lui Neacșu („I pak dau știre domniie tale…“), Mașinile ARO, Bulevardul Pardon, pălărierul Măgeanu (vă amintiți, probabil, de nenea Spirache din Titanic Vals), Grădina Publică Merci, Negru Vodă… Fără îndoială, v-ați dat seama că este vorba de Câmpulung Muscel. „Către granițele Transilvaniei – scria în urmă cu trei veacuri florentinul Antonio Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu – se găsește Câmpulungul, oraș renumit pentru bâlciul anual ce
are loc de Sfântul Ilie și la care iau parte negustori din toate părțile“…
Pag. 7-8
Convorbiri Rp
O șansă pentru turismul nostru: Schimbarea datei de închidere a anului financiar – Convorbire cu domnul George Sorin NICOLESCU, director general al societății Olimpic Internațional Turism SRL București – A consemnat Matei BROD
Internațional Turism SRL este una dintre cele mai importante agenții din industria ospitalității românești. De numele acestei societăți sunt legate mari evenimente: Congresul Uniunii Mondiale a Poștelor, Conferințele regionale dunărene, Conferințele naționale și internaționale de drumuri, poduri și autostrăzi, Conferințele pe teme medicale, cele cu profi l de IT și comunicații, Forumul oamenilor de afaceri francofoni, dar și Expozițiile universale din Japonia, China ori Coreea. Reper al calității, al profesionalismului, în general, firma bucureșteană – condusă de George Sorin Nicolescu și Mihaela Nicolescu, care sunt și proprietari – a fost distinsă cu numeroase premii naționale și internaționale. Anul trecut, când a împlinit două decenii de la înființare, ANEIR i-a decernat „Trofeul de onoare“, Olimpic Internațional Turism SRL fiind considerat „cel mai dinamic organizator de târguri și misiuni economice externe ale exportatorilor români“. Un premiu special i-a acordat și Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România…
Pag. 9
La masa cu III picioare… – Pagină realizată de Matei BROD
Pivnicer, chelar, paharnic, somelier, Beciul, Viena
Într-o sâmbătă, în apropierea unui mal de apă, am participat la o interesantă reuniune a unui club cu frumoase preocupări. Întâlnirea a demarat pe la apus de soare și s-a încheiat dincolo de răscrucea nopții. Conclavul, de bună calitate în totalitatea lui, a beneficiat și de o degustare de vinuri asigurate de „Vinarte“. Se poartă cu râvnă asemenea coborâri în public ale slujitorilor lui Bachus. Acolo, în aerul frapat de apropierea munților, nu știam bucătăria acestui aranjament și nici nu se cuvenea să întreb, statutul de invitat sub care participam obligându-mă la discreție, la decență. Acum pot să scot capul (sau cepul, cum vreți)…
Supă țărănească de pui cu cartofi. Ce bune rânduieli mai erau la noi odinioară… Toamna dă năvală – aveți grijă să vă înveliți inima cu ceva, vorba poetului – și îmi aduc aminte (o amintire e tot omul) că, de cum se însera, nimeni nu mai avea voie să umble pe dealuri. Exista „Poarta țărnii“, un loc pe unde se pătrundea pe tarlale și unde veghea un paznic. Cerbicia lui n-o încerca nimeni. Celor care n-aveau pământuri prin zona respectivă le era interzis să bată câmpii și pe vreme de zi… Astăzi, nu mai este nici o regulă, iar hoția depășește orice dimensiune…
Pag. 10-12
Călătoriile AJTR
La Cernăuți, cu Eminescu – de Matei BROD
Este 15 iunie 2012, aici, la Casa lui Aron Pumnul. O zi frumoasă, plină de un soare încins bine, plină de nostalgie. Nu apucă să se facă miezul zilei și ne regăsim, în apropierea centrului istoric, în fața unui alt chip din bronz al lui Eminescu, statuie realizată de Dumitru Gorscovschi, la dezvelirea căreia, în anul 2000, naționaliștii ucraineni au arborat steagul lor galben-albastru în bernă, susținând că 15 iunie este o zi rușinoasă pentru Ucraina… De data asta este liniște, sunt multe flori, toți trăim, parcă, într-o singură inimă. Se vorbește românește, se cântă, de către un cor de copii români, pe versuri de Eminescu. E o atmosferă care te îndeamnă să te simți, pe drept, ca la tine acasă. Cu toate că, dacă întorci capul într-o parte sau alta, simți privirea tăioasă, plină de ostilitate, a celor din jur, care ne supraveghează nu doar ostentativ. Este un tip de ură directă și neprefăcută cum doar la Silistra, alt oraș românesc încăput pe mână slavă, am mai simțit…
Pag. 13-14
Noapte de veghe – de Nicu JIANU
În seara plecării mele spre Bucovina – ca să ajung la Cernăuți, am călătorit o noapte întreagă cu trenul, străbătând Transilvania din colțul ei sud-vestic, vecin cu Banatul, în cel nord-estic, până prin părțile Năsăudului, pe unde am trecut munții, spre Vatra-Dornei, Gura Humorului, Suceava – abia mă întorsesem de la Oravița. Era vremea cositului fânului și pe tot drumul de la Oravița la Deva și apoi de la Deva până la Suceava, m-a însoțit parfumul fânului proaspăt cosit…
Pag. 15
Veșnicia s-a născut la sat
Cut și Șugag păstrătoare ale tradiției – de Nicolae LUPU
Alba Iulia, Câlnic, Cut, Laz, Șugag… Stații obligatorii pe un ipotetic traseu al patrimoniului etnografic și folcloric autentic din sudul Transilvaniei. „Călăuză” este Centrul de cultură „Augustin Bena”, prin oamenii săi, o instituție cu adevărat merituoasă, cu contribuții deosebite pe linia conservării și valorificării culturii tradiționale…
Pag. 16-17
Montana
Două zile, două canioane – de Dan ANGHEL
Dacă locuiești în Alba Iulia sau vizitezi aceste meleaguri te poți bucura în principal de două lucruri: istoria ce emană din fiecare colț al orașului și al împrejurimilor și faptul că în cel mult o oră poți ajunge la zeci de obiective turistice, chei, stânci și văi pitorești, acolo unde apa și stânca se îmbină armonios în clipe de peisaj minunate și austere. Dacă la est de oraș se întinde monotonă Câmpia Transilvaniei, spre vest, contrastând izbitor, se ridică vârfurile Munților Trascău, care, fără să atingă înălțimea altor masive ale Carpaților, reprezintă o unitate montană extrem de diversificată ca peisaj, cu numeroase fenomene carstice și un remarcabil potenţial turistic natural…
Pag. 18-19
Înconjurând pe creste Izvoarele Dâmboviței – de Dinu și Marlene MITITEANU
Toți cei care iubim Muntele preferăm să abordăm culmi care, comparativ cu văile, sunt mai puțin deteriorate de sălbaticele exploatări forestiere sau de noua găselniță a „energiei verzi”, reprezentată de micro-hidrocentrale, pe care dau navală „întreprinzătorii”. Așa că și în ture de o zi sau de două și în cele de o săptămână, ne facem planurile în așa fel încât să plecăm spre culmi din locul în care am lăsat mașinile și la finalul turei, per-pedes, să ne întoarcem tot acolo. Dar, uneori nici pe acele culmi nu întâlnim doar liniștea sau muzica naturii și aerul curat pe care nu le avem în cetățile moderne în care ne-a exilat Viața, ci din păcate întâlnim și zgomot de motoare și miros de benzină produse de cei care abordează drumuri pastorale, poteci și pajiști alpine cu mijloace motorizate…
Pag. 20
Alpinism
Creasta Coştila – Gălbenele – de Mihai CERNAT
În Bucegi, toponimul Coştila are o conotație strâns legată de alpinism. La fel şi Gălbenele. Combinaţia acestora generează un nume rezonant: Coştila – Gălbenele, o creastă alpină frumoasă, îndrăgită de alpinişti. Un reper important în Bucegi, pe al cărei parcurs s-a creat, încă din perioada interbelică, un traseu de alpinism. De atunci, an de an, numărul semnificativ de alpinişti care parcurg acest traseu l-a încadrat printre cele mai populare. Traseul nu este foarte dificil, dar are totuşi câteva pasaje mai delicate. Şi este destul de lung, circa 9 lungimi de coardă (lc). Un alt aspect ce trebuie avut în vedere este expunerea; fiind pe o creastă aeriană, situată la altitudine, în condiţii meteo nefavorabile pot apărea diverse riscuri. Locurile de adăpostire sunt ca şi inexistente…
Pag. 21-22
Prezentul şi viitorul traseelor de alpinism (2); Etica Traseelor de alpinism – de Dan VASILESCU
această perioadă efectuarea premierele de alpinism şi ulterior reamenajarea/ întreținerea acestora a fost reglementată prin regulamentele Federaţiei Române de Turism Alpinism. Evident că aceste regulamente au suferit o serie de modificări de-a lungul acestei perioade, corelat cu alte regulamente ale activităţilor competiţionale. Cele aproximativ 1.000 de trasee alpine efectuate şi omologate în această perioadă trebuiau să îndeplinească unele condiţii: – să prezinte o diferenţa de nivel de minimum 80 de metri; – să nu fi e intersectate de brâne sau terase care să permită întreruperea ascensiunii; – să nu fi e situate în arii protejate (cum a fost cazul în anumiţi pereţi din Cheile Turzii); – să fi e marcate la intrarea în traseu şi pe itinerariul de retragere etc…
Pag. 23-24
Munţii Căpăţânii – Poveste de toamnă – Text: Dinu BOGHEZ – foto: Floriana BOGHEZ
Începem tura noastră de toamnă prin munţii Căpăţânii. Când am ieşit din casă, întunericul încă mai stăpânea oraşul. Pe străzi oameni puţini, strecuraţi prin locurile cu felinarele încă aprinse. Spre dealurile răsăritului, o geană de lumină părea a se înfiripa. Ajungem la autogară şi în scurtă vreme ne aşezăm pe scaunele microbuzului de Brezoi. Când ajungem la capătul drumului, după aţipeala din legănatul maşinii, Brezoiul ne întâmpină cu străzi pustii, doar un pic animate de călătorii coborâţi la capăt de drum. Câţiva curioşi se uită miraţi la poverile din spatele nostru, în timp ce noi, cuminţi, ne aşezăm la răscruce de drum, sperând în vreo ocazie care să ne ducă spre Gura Latoriţei, etapă în drumul spre locurile unde aveam intenţia să urcăm. Opreşte repede lângă noi, un nene cu maşină confortabilă şi mai apoi mers zgâlţâit şi coborâm la ramificaţia spre Ciunget. Parcurgem de aici doar vreo câteva sute de metri şi din urmă ne ajunge altă maşină, care ne lasă la Gura Repedei. Aveam de mers pe aici cale de vreo 6-7 km, pe drumul din lungul văii Repedea, atât de mult încercat de viiturile mai fiecărei ploi torenţiale, până când începeam urcuşul spre stâna din Târnovul Mic, altă etapă în drumul de urmat mai apoi. Şi iarăşi norocul ne aduce din urmă o maşină de cărat lemne, care ne mai ia din picioare şi aceşti din urmă kilometri…
Pag. 25-26
Prin munţii altora
Kilimanjaro – Text și foto: Camelia-Maria MANEA
Pentru a treia oară, începând cu anul 2010, flamura pe care scrie cu litere mari ”România pitorească” a urcat pe cel mai înalt dintre vulcanii Masivului Kilimanjaro – Uhuru Peak, de 5895 de metri. Cea de-a treia rută, pe care ne-am îndreptat spre vârf se numeşte “Rongai”, face o buclă largă către nord-estul masivului, trecându-ne imperceptibil din Tanzania în Kenya… Este unul dintre cele mai spectaculoase trasee, care ne-a purtat, timp de 6 zile, prin toate zonele climatice de pe glob – de la căldura sufocantă de iulie ecuatorial din cătunul Nale Moru, apoi prin pădurea tropicală, prin zona mlaştinilor alpine cu ierburi înalte şi arbuşti suculenţi, urmată de deşertul alpin care începe în Şaua Mawenzi, urmat de culoarele de lavă solidificată de la School Hut şi până în zona Gheţarului Kibo, la peste 5700 de metri. Aici tronează doar gheţurile veşnice – singuratice şi austere – neverosimil de austere în lumina răsăritului de la ora 6.25…
Pag. 27-28
Fontainebleau – Paradisul escaladei de bloc europene –de Dan ANGHEL
Pentru necunoscători posibilitatea practicării unei ramuri a alpinismului și existența unui astfel de areal, vestit pe plan mondial, la nici 50 km nord de Paris, poate părea un fapt puțin probabil. Numele de Fontainebleau evocă celor mai mulți imaginea orașului cu același nume și a frumosului său castel, care a găzduit de-a lungul timpului personalități marcante ale istoriei europene precum Henric al II-lea, Caterina de Medici, Napoleon Bonaparte, fiind totodată o imagine des întâlnită în diferite ecranizări cinematografice. Iubitorilor picturii pădurea Fontainebleau le evocă tablourile artiștilor impresioniști reprezentanți ai Școlii de la Barbizon, precum Jean-Baptiste Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și, nu în ultimul rând, ale pictorilor români Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, cei care au petrecut diferite perioade de tip în boema așezare, devenită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea centru și școală inovatoare în istoria picturii.
Pag. 29
Zidiri şi umbre
Pogor, efectul de oglindă… – Text și foto: Iftimie NESFÂNTU
Cerusem băiatului Frâncuşă şi, dintr-o dată, mă privise altfel. Fără să-l întreb, îmi spuse că restaurantul ţine de Casa Pogor, amenajat în clădirea veche – bătrânească – în care a stat şi Eminescu, într-o iarnă, prin 1874. Îndrăgostit de Veronica Micle, poetul se întorsese de la Viena, refuzând propunerea lui Maiorescu de a-şi da doctoratul. Îmbrăcat îngrijit, atent şi fără să piardă din ochi ceilalţi clienţi, ospătarul îmi turna în pahar licoarea binecuvântată de soarele Cotnarilor şi sporovăia întruna. „Doi artişti plastici, din Botoşani, soţ şi soţie, au decorat interioarele: bătrânele pivniţe boiereşti sunt un vis; au fost restaurate trei nivele. Ambianţă de epocă, lumină discretă, răcoare… Aici să vă aduceţi iubita. Vinul vechi dezleagă sufletele, bucătăria moldovenească le uneşte…”
Pag. 30-31
Atlas
Călătorii pe care le-aş repeta – Iran; Persepolis – de Mihai OGRINJI – fotografii: Vlad PETREANU
Când, întâmplător, le spuneam prietenilor că plec în Iran, aceștia mă priveau contrariați. Li se părea că mă aflam în pragul unui gest ușor necugetat. Cum așa, îmi spuneau ei, nu ți-e teamă? Tu nu știi că evreii sunt gata să-i atace din clipă în clipă? Nu ești la curent cu tensiunea dintre iranieni și americani? Scriu aceste rânduri taman în zilele în care Comisia Europeană, Uniunea Europeană, ilustrele lor mediocrități, de la diversele pupitre de comandă, comit abuzuri și presiuni la adresa României greu de imaginat. O adevărată barbarie. La drept vorbind, asemenea amestec în treburile României nu-i o noutate. Ceea ce se petrece în aceste zile se aseamănă ca o picătură de apă cu ceea ce s-a întâmplat în 1878, cu celebrul punct 8…
Pag. 32
Răscruci basarabene
Un loc românesc împins în uitare: PODOLIA (I) – de Alecu RENIȚĂ
Ating pietrele de pe zidurile arhaice din Cameniţa, ca pe un hrisov lăsat de domnitorii moldoveni pe întinsurile Podoliei. De peste secole de uitare şi tăcere, îmi răsar în faţă chipuri ilustre, desprinse din pagini învechite, din cronici şi povestiri, din balade şi legende medievale. Domnitori, pârcălabi, cronicari, mitropoliţi, cărturari, o galerie de nume celebre româneşti, reînvie şi mă transferă în alte evuri, mă fac să văd capitala Podoliei ca pe un oraş, în mare măsură, al moldovenilor. Un oraş care continuă să ascundă urmele înaintaşilor noştri, un oraş plin de taine, în care arhivele dorm de veacuri peste sigiliile româneşti acoperite de colb şi uitare. E toamnă, e linişte şi e atât de frumos la Cameniţa! Cine să creadă că vechea capitală a Podoliei poate fi mai atractivă decât Kievul, Lvovul sau Odessa? Pe hărţile mici ale Ucrainei, numele Podoliei nici nu poate fi găsit, iar pe cele mari, ai nevoie de o lupă ca să-l zăreşti. Pitit la o margine vestică de ţară, la câţiva kilometri de Nistru şi de frontierele României şi ale R. Moldova, oraşul Kamenet-Podolisk se află şi la o margine a traseelor turistice regionale şi europene, rămânând o mare necunoscută pentru amatorii de drumeţii. Mai ales pentru români, vecinii apropiaţi de peste Nistru şi Prut. Şi e păcat, fiindcă o deschidere mai largă ar diminua o parte din prejudecăţi, „invenţiile istorice” ale ucrainenilor, şi ar aduce, din curiozitate, pe pământurile Podoliei, mai mult suflu românesc şi, poate, un interes de cercetare a vestigiilor strămoşeşti, atât de multe şi atât de necunoscute, pe pământurile de la est de Nistru…
