Cartea costă 25 de lei și poate fi comandată la adresele de e-mail: romania.pit.mo sau romania.pitoreasca.33@gmail.com
După anul 1947, activitatea publicistică a lui Radu Țițeica (1905-1987), având ca abordare domeniul montan, a început să fie mai puțin vizibilă. Poate și fiindcă „democrația populară” tocmai își fixa brațul de fier roșu asupra României. În schimb, rămân în prim-plan lucrările sale de specialitate, a căror lungă apariție debutase în 1938. Fizicianul trecea, ca să spunem așa, „cap de coardă”… Cel puțin în privința publicisticii.
Târziu, aproape de neînțeles această exagerată amânare, Radu Țițeica semnează, împreună cu bunul său prieten, Niculae Baticu, Pe crestele Carpaților, carte care a văzut lumina tiparului la Editura Sport-Turism, în anul 1984. Niculae Baticu, un alpinist de elită, și Radu Țițeica, neobositul explorator al Bucegilor, și nu numai, au dăruit literaturii de profil de la noi cea mai consistentă lucrare despre turismul montan din România. Iar dacă N. Baticu – care a întâmpinat în epocă oribile restricții din pricina detenției suferite pentru opțiunile sale politice – nu s-a dat bătut, în 1981 tipărind, la aceeași Editură Sport – Turism, „Amintirile unui alpinist” (prefațată de Șerban Țițeica) – Radu Țițeica, în schimb, pare să fi lăsat „condeiul turistic” la o parte, pentru prea multă vreme. Abia pe la mijlocul anilor ’80 a predat la Editura Sport-Turism un captivant manuscris care însă n-a mai apucat să fie imprimat. Motivele ne sunt necunoscute. Scrierea avea să fie însă recuperată, în 1992, de Gheorghe Țițeica, fiul lui Radu Țițeica. Peste mulți alți ani, mai exact în 2015, redacția noastră primește acest volum spre publicare. Îi dă titlul „Ascensiuni montane. Oameni și amintiri” și iese pe piață un an mai târziu.
Am insistat o idee în plus asupra acestor avataruri fiindcă, din felurite și regretabile cauze, scrierile lui Radu Țițeica n-au avut un destin normal. În general, astfel de rătăciri, ca să zic așa, nu s-au înregistrat doar în dauna autorilor, ci și în cea a iubitorilor spațiilor alpine, a acelor oameni de munte care aveau interes real pentru exercițiul cititului. Sigur, mai există un aspect cu totul nefericit și, în aceeași măsură, inexplicabil. Unii alpiniști, chiar dintre cei mai bine cotați, au refuzat și refuză „să pună pe hârtie” propria experiență. Astfel, transformă reușitele, riscurile trăite, vârfurile cucerite, învățămintele, bucuriile și spaimele într-o avuție inaccesibilă altor persoane, fie ele chiar apropiate ori asociate, prin pasiune comună, la aceleași idealuri. O avuție pierdută însă pentru totdeauna. Irecuperabilă. Două triste experiențe recente: Al. Floricioiu și Zsolt Török, două vârfuri ale alpinismului românesc…
Există un tezaur comun față de care nu putem fi indiferenți, orgolioși, refractari. Din acest tezaur ne înfruptăm cu toții și devenim, grație și generozității lui necondiționate, ceea ce suntem. Așa mi se pare normal, dacă Cel de Sus te-a învrednicit cu mai mult har: să întorci din dar. Până la urmă orice nor este dator izvorului fie și numai cu câteva picături…
Domnul Gheorghe Țițeica a găsit în arhiva ilustrului său părinte și un Caet de MUNTE! În două volume. Caiete cu coperți negre, cartonate, în care Radu Țițeica a ținut un fel de jurnal montan. Primul dintre ele se deschide cu câteva texte preluate din STR (anul 1910). Astfel de preluări și din alte publicații – câteva inclusiv franceze – au mai fost intercalate printre „consemnările de autor”, care au început cu data de Duminică 13 Iulie, 1924. Un scris mărunt, drept, sigur, în frumoasa caligrafie (scuzați pleonasmul!) a acelor vremi. Din loc în loc, există și mici retușuri, tăieturi, adăugiri, rectificări. Un șantier în lucru… Dar și desene, schițe, alte formule grafice sumare. Ba chiar și câte o Floare a Reginei, în buna tradiție a ierbarelor de altădată. Dincolo de aceste aspecte de suprafață, cu totul speciale sunt datele pe care alpinistul, fizicianul, cartograful, specialistul științelor exacte le notează cu o meticulozitate și exactitate ieșite din comun. Nu mai vorbim de denumiri, toponime, hidronime etc. Un tezaur fabulos al Bucegilor, și nu numai! Se găsește și o evidență a numărului de ascensiuni, cu numele fiecărui traseu în parte: 319! Ultimul traseu: Peștera – Piatra Arsă – Vf. cu Dor – Sinaia, 8 septembrie 1965. În acest „repertoar”, la unele „escalade și escapade” sunt adăugate, ulterior, inițialele unor parteneri alpini. Aflăm și că același traseu (Clăbucet-Diham) a fost parcurs cu copiii, în două dăți: august 1963 și iulie 1965.
Cu totul specială în literatura turistică, această carte nu conține reproducerea integrală a celor două volume (caiete). Au fost omise textele în limba franceză și o serie de texte preluate din diverse surse ale vremii. În schimb, s-a făcut loc unui grupaj de scrisori din corespondența Radu Țițeica – Mihai Haret. Sunt documente de epocă ce conțin multe informații interesante pentru pasionații acestui domeniu. Mihai Haret, pe lângă o serie de lucruri importante pe care le-a făcut întru dezvoltarea turismului, a avut și unele iritante tare de caracter. Nu insistăm asupra lor. Ele transpar inclusiv din această corespondență. Poate nici nu trebuie mai mult…
Mihai OGRINJI
