Revista România pitorească nr. 490 ● 2017

Cuprins:

Pag. 4-9

Reportajul nostru

Proetnica 2017 – de Mihai OGRINJI

Un veritabil Babilion se arată a fi Sighișoara în zilele festivalului Proetnica. Oare cam câte limbi răsună în acea perioadă pe străduțele cetății medievale? Greu de știut. Ar fi poate destul să se pună la socoteală prezența celor aproape douăzeci de minorități etnice trăitoare în România, participante „la cel mai mare festival dedicat dialogului intercultural din Europa”, și ideea capătă un bun contur. Numai că auzi – „vezi” -, pe lângă graiurile cu care suntem obișnuiți, dialoguri în cele mai felurite idiomuri de pe pământ: japoneză, chineză, turcă, arabă, ca să nu mai vorbim de engleză. Ca și anul trecut, și de data asta, în zilele de 17-21 august, foarte vizibil a fost, bunăoară, numărul mare de turiști spanioli. Câți dintre ei, oare, vor fi venit anume la Sighișoara ispitiți de festival?

Special au venit, în mod sigur, cei peste 650 de participanți care, în cele mai felurite chipuri, au dat expresie identității etniei de care aparțin. Ori au încercat să facă așa ceva. Prestația lor a fost, desigur, cât se poate de inegală, unii fiind la nivel de începători, alții, mai puțini la număr, de avansați; multe improvizații – inclusiv în privința ținutelor vestimentare tradiționale (costume populare, cum se spune curent); destul de puține virtuți artistice… Iar când îți repeți programul folcloric beteag în mai multe rânduri de-a lungul festivalului, penibilul dă afară din covată, mai exact spus de pe scenă… Nu te poți afișa pe o estradă – fie chiar și cea din Piața Cetății – doar ca să te afli în treabă. Dar, până la urmă, se pare că nu măiestria contează. Important este să participi, cum se spune în alte împrejurări. (Citește continuarea în revistă) 

Pag. 10-11

Două milenii de la ultimul surghiun al marelui poet latin

Publius Ovidius Naso – de Matei BROD

În toamna lui 1884 pe insula din mijlocul lacului Siutghiol, o statuie de bronz sosea din Italia. A rămas închisă într-o ladă de lemn, trei ani de zile. Răstimp în care s-au adunat cele 2.000 lei, cât cereau artiștii italieni pentru ea. Al doilea exil al marelui poet Ovidiu s-a încheiat la 30 august 1887, când statuia a fost inaugurată în orașul Constanța. Așa se numea, la acea dată (ca și astăzi, de altfel), așezarea în care tristul autor al „Tristelor” și „Ponticelor” și-a petrecut ultima parte a vieții. Venise aici în anul 9 d.Hr., relegat de împăratul Augustus să trăiască la Tomis, printre geți și coloniști greci. Tomis era încă un nume de „tranzit” pentru cetatea de la Pontul Euxin, cetatea chemându-se până atunci, pe rând, Tomi, Tomai, Tomis, Tomiton ca, mai târziu, tot schimbându-se stăpânii între ei, urbea fiind rebotezată după placul și interesul lor: Constantiana, Constantia, Küstendge, Constanța. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 11

La nord de Tisa – de Matei BROD – de Mihai COZMA, Asociaţia Culturală „Boema OJT” Baia Mare

24 iunie 2017 a fost o zi de mare însemnătate în viața comunității românești din dreapta Tisei. La Liceul “Mihai Eminescu” din Slatina, Transcarpatia, a avut loc ceremonia de înmânare a diplomelor de absolvire a primei promoții de absolvenți ai acestui liceu. Într-o atmosferă mai mult decât sărbătorească părinții, rudele, prietenii, ceilalți invitați s-au bucurat de faptul că au ajuns să vadă cele dintâi diplome emise de Liceul „Mihai Eminescu”. Primul șef de promoție a fost elevul Ciprian Bilețchii, căruia îi dorim o cât mai frumoasă carieră universitară. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 12-15

Bucovină, plai cu flori…

Pelerinaj la Ierusalimul românilor – Text şi fotografii: Aniela şi Adrian CASETTI www.club-boreal.ro

În geografia sacră a României Putna este unul dintre cele mai însemnate locuri, plin de har şi binecuvântat de Dumnezeu. Aici fiind mormântul celui mai vestit conducător pe care l-au avut românii, vizitarea Sfintei Mânăstiri Putna devine o incursiune în trecutul glorios al Moldovei, în istoria spirituală, culturală şi politico-militară, prilej de revigorare a memoriei şi de întărire a credinței, demnității şi conștiinței naționale.

Deşi ne propusesem de mult să ajungem în acest loc, am reuşit destul de târziu, prin raportare la duratele vieților noastre, să înfăptuim o călătorie de câteva zile, având ca ţinta doar Putna, cu prilejul sărbătorii Rusaliilor anului 2017, la începutul lunii iunie. O călătorie de neuitat în care toate evenimentele s-au desfășurat într-o manieră neobișnuit de armonioasă, cu ajutorul vădit al bunului Dumnezeu şi poate şi al rugăciunilor şi mijlocirii sfântului voievod pentru toţi cei care vin la el. Zilele petrecute la Putna au fost consacrate vizitării mânăstirii, localității şi a unei părți din împrejurimi, în ușoare excursii pe jos – adevărate plimbări.

Nu reușim să înțelegem cum ne-am obișnuit atât de firesc, chiar de la început, ca de fiecare dată plimbările noastre zilnice prin Putna şi împrejurimile ei să se încheie lângă mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei. Ne așezăm în strană cuprinși de o emoție profundă, învăluiți de ambianța liniștită, sobră şi ocrotitoare, deşi nu avem o credință puternică şi nici nu suntem moldoveni. Începem să înțelegem reflexul regalității, atât de firesc şi permanent la străbunii noştri înainte de instaurarea co­munismului (cu schimbarea formei de guvernământ a țării în republică), când conducătorul țării era voievod sau rege prin grația lui Dumnezeu şi voința naţională. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 16-18

Călătoriile AJTR

Încântătorul Mălini. Și un primar pe măsură – de Mihai OGRINJI

Totul a pornit de la colegul și prietenul nostru, Vasile Arhire, vicepreședinte al AJTR. Mi-a dat telefon și mi-a spus scurt, fără șansă de refuz: Trebuie neapărat să mergem la Mălini! Zis și făcut. Am alcătuit echipa – nouă la număr – și la data stabilită ne-am prezentat la fața locului. Unii am venit de la București, alții de la Iași. Cu câțiva kilometri înainte de a intra în Mălini, ne-am așteptat unii pe alții, spre a ne înfățișa laolaltă la locul de întâlnire. Am plecat spre ultima porțiune de drum nu înainte de a povesti ieșenilor – grup din care a făcut parte și Fane Daraban, bine cunoscutul reporter al Radioului Național pentru câteva județe din această parte de țară – de ce am întârziat la Roman. Merseserăm să vedem casa natală a marelui nostru dirijor Sergiu Celibidache, zidire care stă să cadă în genunchi.

Cui să-i pese pentru o asemenea pagubă? Ca un făcut, mi-am zis în gând, primarii ăștia au ceva cu cei mai importanți dirijori români: și la Sulina, casa în care s-a născut George Georgescu e pe cale să devină o ruină…

La drept vorbind, mi-am tot dorit de-a lungul anilor să ajung în satul în care s-a născut Nicolae Labiș. S-a întâmplat însă ca drumurile să nu se lege în nici un fel, deși prin partea locului am trecut în mai multe rânduri. Și tocmai când nu prea mă mai așteptam iată că s-a ivit tânjita ocazie de a bate drumul pe unde a apărut și crescut poetul pe care l-am admirat atât de mult în adolescență. Și nu numai. (Citește continuarea în revistă). 

Pag 18-19

Întâlniri cu Vitoria – de Cornelia DUMITRESCU

Aici, la Mălini, pe „Drumul baltagului”, care duce peste Munții Stânișoarei la Borca, la Sabasa și așa mai departe, orice femeie pe care o întâlnești, mai ales dacă este mai în puterea vârstei, îți îndreaptă gândul spre o «umbră» care vine în spatele fiecăreia: Vitoria Lipan. Între metaforă și mit, mătușa Varvara își are baștina chiar în Borca. A venit la Vălenii Măliniului cu mulți ani în urmă, în tinerețe, spre a-și împlini destinul lângă „omul ei”. Și-a pierdut bărbatul de multă vreme. Și-a păstrat însă pentru sine dârzenia blajină, lumina încă teafără în privire, candoarea și, din când în când, câte un strop de cochetărie. De la înălțimea celor 98 de ani bătuți pe muchie de munte, chipul și vorbele ei, care plămădesc adesea înțelesuri adânci și, uneori, vesele, par să spună că omul nu-i făcut să încremenească nici în încruntare fără margini, nici în nesocotința clipelor, a zilelor părăduite fără rost. Pe prispa casei în miniatură, un fel de capelă a vieții, își ține privirea dreaptă, însă într-o anumită cumpănă și spre a supraveghea discret mândrețile de găini, ce tot cârâie pe lângă noi, dar și spre a aduce în zarea gândului mulțimea de nepoate și de nepoți din America, pe care nu i-a văzut aidoma niciodată. Și, mai mult ca sigur, nici că-i va întâlni vreodată. Chiar dacă nepoții și nepoatele ar trece Oceanul, așteptând-o cumva pe malul Mării Negre… (Citește continuarea în revistă).

Pag. 20-25

Călătoriile AJTR

Cu faetonul, dar și cu bullcartul la Baia şi Mălini, în sud-estul județului Suceava – Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR

Interesul pentru industria ospitalității al unor autorități publice locale alimentează șansa comunităților respective de a se reinventa pe drumul (totuși) sinuos al dezvoltării turistice. Binefacerile asupra ocupării forței de muncă, bugetului, aspectului edilitar și vizibilității așezărilor sunt cât se poate de evidente.

Recent am luat cunoștință de împlinirile și de ambițiile turistice ale comunelor Baia și Mălini, situate în conexiune cu Valea Moldovei, în sud-estul județului Suceava, pe o fâșie care și până în 1918 a aparținut Regatului României, de-a lungul vechii granițe cu Austro-Ungaria (Bucovina). De altfel, suprapunerea Bucovinei ca vector de imagine peste întregul teritoriu de astăzi al județului Suceava se dovedește ne­conformă cu realitatea istorică. Între Baia și Mălini, în centru, pe șosea, prin Cornu Luncii, distanța abia dacă depășește 15 km. Deopotrivă, cel mai apropiat oraș este Fălticeni.

Baia a fost prima cetate de scaun a Moldovei, în vremea descălecătorilor maramureșeni Dragoș-Vodă și Bogdan I, în secolul al XIV-lea. Pe lângă localnici, orașul a fost populat de negustori sași, maghiari și polo­nezi, mărturie a acelor vremuri aflându-se până astăzi ruinele Catedralei romano-catolice „Sfânta Fecioară Maria”. Tot atât de adevărat este că ridicarea edificiului s-a făcut din porunca lui Alexandru cel Bun (1400-1432), a cărui soție, Margareta, era de neam polonez și de religie catolică. Pentru mai mult de un secol va ființa Episcopia catolică de Baia. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 26-29

Zidiri şi vremuri

Catedrala minerilor

de la Baia Sprie – de Nicu JIANU

Orașul Baia Sprie (în maghiară Felsőbánya, adică Baia (Mina) de Sus, în germană Mittelstadt), așezat pe valea râului Săsar, la doar 6 km depărtare în amonte de Baia Mare, la poalele munților Gutâi, într-un peisaj natural deosebit, a fost unul dintre centrele miniere importante din Maramureș, dar și stațiune turistică în secolele XVIII-XIX. Dacă Baia înseamnă mină (din subst. baie „exploatare minieră; mină, ocnă” <lat. bannea sau magh. bánya) Spria vine de la latinescul asper care are înțelesul de as­pru; cu alte cuvinte, în Baia Sprie existau mine cu condiții aspre de exploatare. Legende locale spun că numele Spria ar veni de la o zeiță care a purtat acest nume. O dovadă ar fi statuia acestei zeițe, situată în centrul vechi al orașului, recent refăcută după varianta originală care a fost degradată de-a lungul timpului.

Orașul Baia Sprie, la fel ca și localitățile din îm­prejurimi, și în primul rând Baia Mare, au fost întemeiate și s-a dezvoltat datorită existenței în zonă a resurselor de minereuri neferoase, principala activitate a locuitorilor fiind legată de minerit. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 32-33

Lecturi

Vasile ARHIRE – Ghici cine (re)vine la cină? (I) – de Mihai OGRINJI

În primăvara anului trecut, când Academia Română pregătea o impresionantă adunare festivă pentru celebrarea unuia dintre iluștri săi membri, m-a sunat la telefon d-l acad. Valeriu D. Cotea pentru a mă invita la evenimentul ce i se dedica. Era pe la începutul lui aprilie și abia așteptam să-l revăd, pe 11 mai, la București. Mă lega de sărbătorit o lungă și gingașă prietenie, în nenumărate rânduri făcându-ne cu bucurie câte un încântător „împrumut de suflet”, cum îi plăcea domniei sale să spună despre acele dialoguri. O „încărcare de baterii”, care îmi ajungea pentru o bună bucată de timp. De regulă, când poposeam la Iași urcam spre Copou spre a-l întâlni, pe strada Cantacuzino, pe Domnul profesor Cotea sau cobora dânsul spre Unirii și de acolo la Bucium, unde ne revedeam la un prieten comun, domnul dr. ing. Viorel Ralea. Ce vremuri… Oricum, nu știam că anul trecut, în Prier, aveam să port ultimul dialog cu nonagenarul (fără vreo 20 de zile) V.D. Cotea. Și-avea atunci o teribilă poftă de vorbă, întrebându-mă, despre toți și despre toate, în stilul său cordial, călduros și protector. Își notase patriarhul viti-viniculturii românești și titlurile cărților pe care le publicase între timp, pentru a mi le aduce la întâlnirea ce urma să se producă în scurt timp. Mai cu seamă că pe unele dintre lucrările dânsului le cunoscusem chiar din „faza de laborator”… Din păcate, nu s-a mai întâmplat nimic din toate acestea.

Până în iulie, când Vasile Arhire mi-a dăruit minunata sa carte „Ghici cine (re) vine la cină? (I)”. Sunt unul dintre statornicii admiratori ai acestei consistente emisiuni pe care o pune în scenă, de mulți ani, realizatorul TVR Vasile Arhire. Numai nesăbuința celor care îi tot schimbă ba ora, ba și canalul de difuzare (când pe TVR Iași, când pe TVR 2, când pe TVR 3, când nu mai știu pe unde), îmi forțează „infidelitatea”, nu de puține ori lipsind astfel de la captivanta întâlnire (nocturnă, dar nu totdeauna așa, cum ne dă de înțeles titlul ei). Ei bine, cartea lui Vasile Arhire se deschide cu dialogul purtat cu acad. Valeriu D. Cotea despre „Esențele vinului regăsite în esențele sufletului”. Citeam, închideam ochii fără să vreau și parcă auzeam aievea vocea marelui vrâncean de la de la Vidra; un ecou venit atât de departe și, totuși, de foarte aproape, care m-a ținut în stăpânire zile la rând. Scrie Vasile Arhire în șapoul acelei convorbiri: „Întâlnirile cu domnul academician Valeriu D. Cotea erau pentru mine bucurie. Profunde, dar și reconfortante. De fiecare dată, am simțit că mă îmbogățește sufletește. Îi mulțumesc pentru acest privilegiu și simt, acum, cât de mult îmi lipsește”. Îmi însușesc – plagiat declarat și la vedere – fiecare cuvânt în parte! (Citește continuarea în revistă).

Pag. 36-37

Estetici culinare la români – de Gabriela Căluțiu SONENBERG

După decenii de conviețuire cu oameni provenind din alte culturi decât a noastră, surprizele legate de chichițele unora sau altora continuă să mă surprindă. Semne de-ntrebare îmi ridică adesea ticurile noastre, izvorâte din obiceiurile locurilor prin care ne-am format gusturile. Nu vorbesc numai despre cele strict olfactive, ci și de estetica servirii mesei. Am revelații când observ cât de mult diferă de la un popor la altul cele mai banale gesturi!

Am ajuns să deosebesc naționalitatea gazdelor după modul în care își aștern tacâmul la micul dejun. Ritualul unei mise en place corecte – „mezanplasul”, cum îl botezaseră ospătarii de pe litoral la care mi-am făcut ucenicia în anii optzeci – îmi bântuie și astăzi gândurile atunci când așez cu religiozitate furculița în stânga și cuțitul în dreapta farfuriei. Pe atunci, distanța dintre farfurie și marginea mesei era verificată cu severitate și trebuia să măsoare exact latul a două degete!

Bineînțeles că, ulterior, la plecarea din țară, am fost dezamăgită când am constatat că tocmai occidentalii aceia pentru care noi ne forțam cu atâta ardoare la Marea Neagră nu pun mare preț pe manierele fine când vine vorba de aranjat estetic bucatele (vorbesc despre tabieturile de acasă, nu de la restaurant, unde unii și aceiași mușterii se pot transforma în adevărați cerberi pedanți, vânând acerbi orice greșeluță de-a bieților chelneri). Am dat astfel peste o particularitate a românilor pe care mulți o ignoră, marginalizând-o pe motiv că ține de domeniul trecător. Eu însă o consider definitorie, pentru că oglindește comportamentul nostru nealterat, surprins înainte de a trece prin filtrele conștientului: suntem iubitori de celebra­re, cultivăm festivul, ritualicul, frumosul, migălitul, pigălitul și avem plăcerea savuratului. Ne alocăm timp pentru lucrurile frumoase, chiar dacă ele par „mărunte”. De pildă, cineva din Germania a remarcat prezența florilor în mai toate curțile noastre, indiferent cât de mici sau de sărăcăcioase ar fi casele. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 38-41

Montana

Pe crestele Carpaților Meridionali, între Herculane și Bușteni! Dinu și Marlene MITITEANU

Noi doi am făcut tura asta de mai multe ori vara, dar „din bucăți”, multe zone chiar și iarna. Faptul că acum am realizat-o integral și „dintr-o bucată”, e meritul prietenului Florin Bîscu din Horezu/Lausanne, care de câțiva ani ne însoțește în turele noastre prin Alpi. El era foarte interesat de „a recupera” ceea ce n-a putut face ca elev și student când încă locuia în România. Îi era rușine că știe Alpii mai bine decât Carpații. Și ne-am bucurat că – așa cum ne place și nouă – a parcurs Meridionalii nu doar cu picioarele, ci și cu sufletul: s-a documentat temeinic cum facem și noi, știa dinainte ce vârfuri, lacuri, căldări glaciare și alte frumuseți va vedea.

În 19 zile, între 20 august și 7 septembrie am mărșăluit pe crestele Carpaților Meridionali între Herculane (Motel Dumbrava) și Bușteni! Am parcurs 8 masive montane: munții Cernei, Godeanu, Retezatul sudic, Parângul, Lotrului, Făgărașii, Piatra Craiului (doar traversare Șpirla-La Table- Fundata) și Bucegi (Moeciu de Sus -Băngăleasa-refugiul Bătrâna-Omu-Valea Cerbului). AM PARCURS, căci noi spunem că termenul corect, logic, e „Parcurgerea crestei…”. Traversare – folosit de mulți, inclusiv de francezi – pentru munți sub formă de lanț, e greșit, căci „a traversa = a trece peste”. În cazul Crestei Meridionalilor, Făgărașilor, Rodnei a-i traversa e valabil doar pentru a trece peste ei de la nord la sud sau invers! (Piatra Craiului de la vest la est sau invers). Traversare se poate folosi doar la munți „adunați”, piramidali: Bucegi, Ceahlău, Mont Blanc… (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 42-45

Umbra lui Dumnezeu

O plimbare prin Cheile Folea – Text: Dinu BOGHEZ; Foto: Floriana și Andrei BOGHEZ

Într-o duminică cu cerul strecurat prin salba de nori jucăuși, încălecați pe un veritabil Ducipal, iată-ne plecați pe valea Olăneștilor, undeva către adâncurile împietrite ale cetății de calcar a Stogului. Cu gândul la locurile minunate la care voiam să ajungem, am străbătut calea văii râului prin sate cu case mai fățoase, apărute în vremurile ceva mai moderne, și orășelul-stațiune cu ale sale construcții înghesuite, de nu-ți mai rămâne loc de unde să te saturi de aerul dătător de sănătate al munților cu care l-a dăruit Dumnezeu.

Am ieșit curând din învălmășeala stațiunii și am urmat drumul, singuratec la ora asta matinală, a văii Olăneștilor, cu apă săltăreață, uneori sclipind în câte-o rază de soare scăpată printre nori. După vreo 7 km, o furcitură de drumuri și de ape, ce străbăteau calea lor printre stânci, ne-a arătat locul în care pâraiele Mânzului și ale Radiței se hotărâseră să-și cunune numele în cel al Olăneștilor. Noi l-am urmat pe primul dintre ele. După vreo 12 km de când părăsisem Olăneștiul, am trecut, poate prea ușor, pentru câte amintiri lăsasem aici, pe lângă fostul canton Mânzu. Era aici locul de traversare a apei către drumul care mă purtase de atâtea ori spre cantonul lui Zdârcea din chei, astăzi cabana Cheia. Mai departe, drumul a mai mers liniștit câtăva vreme, pe malul apei Mânzului, până când s-a hotărât voinicește să urce serpentinele către minunile desăvârșite ale cheilor Folea. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 47-49

Alpinism

Ziua în care am cântat la liră – de Cătălin CREȚU

O dimineață frumoasă, pe un tăpşan de lângă cabana Plaiul Foii. Ne trezim la răsărit, ne strângem în brațe, ca de obicei, căci am ajuns târziu în noapte şi nu am apucat să ne vedem, mâncăm în grabă şi pregătim echipamentul. Cei mai mul­ţi pleacă spre drumeţii frumoase prin cotloanele nemarcate ale (C)raiului, iar eu cu Octavian pornim spre Ciorânga, zona în care vom avea astăzi concertul. Suntem pregătiți, am dat reprezentații weekend de weekend în ultima vreme şi peste câteva săptămâni vom ajunge să cântăm într-una dintre cele mai fascinante şi mai exigente zone de spectacol din lume: Alpii francezi.

Ne căram bucuroși instrumentele grele pe poteca pietroasă ce urcă spre Malul Galben şi de acolo mai departe spre Adăpătoarea caprelor şi refugiul Speranţelor. Ajungem repede sub Canionul Ciorânga şi privim încântați pereții de deasupra noastră. Astăzi vom cânta, toată ziua, la Liră. Vom urca întâi brațul ei drept – Surplomba Hornului -, apoi pe cel stâng, Lespezile Lirei. Noi ne vom fi parteneri şi spectatori, noi ne vom susține şi acompania unul pe altul, ţinându-ne ritmul şi armonia când celălalt face solistica. E un spectacol care iese bine doar dacă încrederea dintre instrumentiști e totală.

Mai sunt în zonă câţiva mu­zicieni care vor interpreta o partitură mai ușoară azi: Muchia Bondarului. Ne aflăm cu toții aici cuprinși de aceleași sentimente de umilință şi extaz pe care con­topirea cu natura ţi le poate oferi, dacă eşti capabil să le primești. Va fi, cu siguranță, o zi caldă, aşa că lăsăm la baza peretelui o sticlă cu apă pentru cea de-a doua parte a reprezentației. (Citește continuarea în revistă).

Pag. 50-51

Pe Domogled

Între calcare și mii de floricele – de Mihail CERNAT

Băile Herculane, renumita stațiune balneo-climaterică cu ale sale ape tămăduitoare cunoscute încă de pe vremea romanilor, se află în Banat, pe Valea Cernei. Locurile sunt superbe! Cerna este încadrată de două masive muntoase, unul omonim și respectiv Mehedinți. Ambele masive îmbie turistul doritor de frumos cu tot felul de chei, cascade, vârfuri, poieni care creează un decor splendid. Printre toate aceste frumuseți își etalează stâncăriile și Vârful Domogled, ce străjuie celebra stațiune. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 52-54

Salvamont Brașov – de – Ovidiu BĂRĂIAN, A.N.S.M.R. Cluj

Începutul activității de salvare montană în Brașov este strâns legat de practicanții de alpinism și asta datorită decorului geografic foarte ofertant pentru acest sport, îmi spune Mircea Opriș, maestru emerit al sportului, care a fost ani de zile șeful Serviciului Public Salvamont Brașov. (Citește continuarea în revistă). 

Pag. 55-58

75 de ani de la tragedia din Cotul Donului

Să Re-înviem memoria eroilor noștri! (II); Convorbire cu d‑l Vasile Șoimaru, Chișinău de Camelia Maria MANEA

Pentru că i‑am făcut acest bine mătușii din Caucaz ea a insistat să vin la ei în ospeție în vara anului următor, promiţându-mi că-mi va interpreta nişte cântece pe care nu le‑a auzit încă nimeni de la ea şi că n-am să regret niciodată cheltuielile suportate pentru acel drum…

În a doua jumătate a lunii iunie 2009, am luat‑o spre Caucaz, unde mă aștepta mătușa Vasiliţa cu un nou repertoriu folcloric. După o bogată masă moldovenească, i‑am îmbrăcat pe bătrâni în costumele pe care le procuraseră anul trecut la Chișinău și i‑am condus în Casa Mare, mai apoi în curtea casei şi în grădină, unde am făcut o sumedenie de fotografii. A sosit şi mult așteptata clipă a surprizei promise. M‑a rugat să pornesc dictafonul ca să înregistrez două cântece patriotice româneşti, de la mijlocul secolului al XX‑lea. Cel de‑al treilea număr al programului mătușii Vasiliţa m‑a făcut să‑mi pierd darul vorbirii, încremenind cu dictafonul în mână… Cel de-al treilea număr interpretat a fost… HORA UNIRII!

La întrebarea mea de unde a învăţat-o mi-a spus că o ştie de la cei trei ofițeri români care au stat la ei în casa din Moldavanskoie înainte de începerea operațiunii „Linia albastră” din cel de‑al Doilea Război Mondial… Mătușa Vasiliţa mi-a mărturisit că, de 65 de ani, nu a mai cântat nimănui Hora Unirii. Mă întreb cum de a memorat‑o, deoarece pricep de ce n-a cântat-o vreodată în public. Dacă nu o interpreta pe ascuns, sub plapumă, rămâne doar o singură variantă – puterea acestei sfinte melodii pentru cei cu inima română…

-1942 de kilometri… în căutarea adevărului despre tragedia românilor din 1942… O simplă coincidență această asociere de cifre, care se repetă obsesiv? Cum sa întâmplat această descoperire și altele în timpul periplului dvs. la Cotul Donului? (Citește continuarea în revistă).

Pag 59-61

Atlas

Africa de Sud – de Mihai VASILE și Emil STANCIU

Anul acesta, Africa de Sud a sărbătorit 23 de ani de libertate și a celebrat centenarul diplomatului Oliver Reginald Tambo printr-un eveniment cu tema „O.R. Tambo: Împreună consolidăm de­mocrația și construim comunități sigure”.

Dar, mai întâi, câte ceva despre Oliver Reginald Tambo (1917-1993), care a avut un rol determinant în eliberarea Africii de Sud. Și-a consacrat viața egalității și dreptății pentru toţi sud-africanii și a fost unul dintre părinții fondatori ai democrației constituționale ai Africii de Sud. Oliver Tambo este considerat cel mai important diplomat al Africii de Sud. El și-a desfășurat cea mai mare parte a activității în exil. Timp de 30 de ani a străbătut planeta urmărind și reușind să obțină susținere internațională pentru mișcarea anti-apartheid.

Luptele eroice pentru libertate și mișcările de masă care au implicat femei, tineri, sindicate, organizații religioase, au luat sfârșit abia la 27 aprilie 1994, având ca rezultat primele alegeri democratice din Africa de Sud. Nelson Mandela, liderul luptei anti-apartheid, a votat pentru prima dată la vârsta de 76 de ani în loc de 18 ani, vârstă acceptată internațional. El a fost primul președinte ales democratic într-o țară unită, liberă, lipsită de discriminări de rasă și gen.

Toate acestea le-am aflat de la oficialii ambasadei. Cu acest prilej am avut onoarea să port o discuție cu domnul Bethwell Tiba, prim-secretar al Ambasadei Africii de Sud în România.

(…)

Deși, geografic, țările noastre se află departe una de alta, dorim să promovăm turismul bilateral, ambele țări având foarte mult de oferit în acest domeniu, ne spunea domnul Bethwell Tiba. Din păcate, în cele șase luni care s-a scurs de când am venit în misiune oficială în România n-am putut vizita multele locuri deosebite ale țării dumneavoastră. N-am fost decât în jurul Bucureștiului și în județul Prahova. Am putut admira frumusețile care s-au derulat prin fața ochilor mei din goana mașinii, dar atunci când voi avea ocazia voi profita la maximum de oportunitățile ce se vor ivi. Cu toate acestea, știu că România dispune de o moștenire culturală și istorică foarte valoroasă. Admir arhitectura construcțiilor dimprejurul meu. Am vizitat Muzeul Satului și mi-a plăcut foarte mult ceea ce am văzut acolo. Este un lucru deosebit că românii au grijă de trecutul lor și pun în valoare acest patrimoniu.

Cât despre atracțiile cu care Africa de Sud ar putea bucura turistul român, domnul Bethwell Tiba amintește: frumusețea naturii, serviciile la standarde internaționale, turismul de aventură, vremea deosebit de frumoasă, prețurile accesibile, interacțiunea cu oamenii prietenoși ai locului, observarea faunei sălbatice, explorarea ariilor protejate și, peste toate, descoperirea luptei pentru libertate mergând pe urmele lui Mandela, Hector Pieterson și ale multor altor revoluționari sud-africani renumiți.

Africa de Sud este una din cele mai frumoase și fascinante țări din lume. Este renumită pentru frumusețea naturii, fauna sălbatică și vremea însorită. Relieful variat găzduiește o mare diversitate de animale, păsări și plante, și oferă o gamă incomparabilă de experienţe. Țara din sudul continentului negru este o destinație turistică foarte populară. Îmbinarea exotică de peisaje, oameni, istorie și cultură oferă turiștilor o experienţă unică. (Citește continuarea în revistă).

(Citește continuarea în revistă).

Categorii: Arhivă 2017,Revista România pitorească

Etichete: ,

Lasa un mesaj

Adresa de email nu va fi publicata.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.