Sumar:
Pag. 2
Vitralii;
Scrinul Andei
Soarta nu poate rămâne la nesfârșit nedreaptă…
Soarta nu poate rămâne la nesfârșit nedreaptă…
Nu numai oamenilor, nu numai cărților ci, iată, şi turismului îi este dat să stea sub semnul enigmatic al destinului. De data asta, în cazul României, e vorba de o soartă, cel puţin pentru moment, nedreaptă şi nefericită. Un fapt de-a dreptul paradoxal! O ţară care are o Deltă fabuloasă, țărm de mare, munţi şi peşteri, vestigii antice, monumente şi repere culturale excepţionale, sate cu o civilizație arhaică uimitoare pentru acest sfârşit de mileniu, meleaguri pentru aventură şi mister cum nu multe se găsesc, cel puţin în Europa – ei bine, un astfel de spaţiu minunat pare înconjurat de o pojghiță de gheaţă. Mai concret, România este lipsită de avalanșa de turişti pe care o merită. E-adevărat, imperfecțiunile – nervi şi pierdere de timp la intrarea în ţară, drumuri precare, standarde de confort încă modeste – există, serviciile conti-nuă să rămână şi ele o rană ce nu pare să se închidă prea repede. E în afara oricărei discuții că pentru banul plătit trebuie să beneficiezi de prestații pe măsură, fiindcă o vacanță, o excur¬sie, un simplu week-end nu suportă niciodată rateuri. Se fac multe eforturi acum pentru a se disloca şi mentalități, şi năravuri întreținute de ani îndelungați de sărăcie şi privațiuni – şi trebuie să fie de absolută rea credință acela care nu vede şi evi¬dentele forme de progres. Privatizarea în turism este şi ea în plină ofen¬sivă, iar forma de proprietate, generând benefica stare concurențială, nu va întârzia să-şi arate efectele firești. Investitorii care au înţeles că România dispune de un redutabil potenţial pentru industria albă încep să fie văzuți.
Viitorul nu se arată sumbru, dar o durere stăruie poate prea mult azi: de ce atâtea – şi numai ele! – imagini grotești pe ecranele televizoare¬lor, în paginile presei străine, cu handicapaţi, hoți, prostituate, ţigani, mizerie respingătoare? Necazurile româneşti există, ele nu sunt puţine, şi nu se încearcă a fi ascunse de cineva anume, dar acest râu care se țese nu-i frustrează numai pe români. Este păcat că străinii sunt astfel îndepărtați să cunoască îndeaproape un univers care îşi are valorile lui, frumuseţile, gingășiile, candorile, adesea uimitoare pentru o lume ce se blazează sau caută aventura superficială. Tot din nefericire, posibilităţile financiare ale României de astăzi sunt prea puţine pentru a contracara aceste răutăți lipsite adesea de temei, exacerbate până la generalizări ireale.
Fiindcă ne aflăm la ultimul număr de revistă înainte ca publicația noastră, „Vacanţe în România”, să împlinească patru decenii de existență neîntreruptă, rămânem cu aceeaşi bună credință cu care am început: nădejdea că această ţară, pe care am prezentat-o în zeci de mii de pagini, va vedea ziua când turiştii mapamondului se vor grăbi s-o cunoască. Soarta nu poate rămâne la nesfârșit nedreaptă. Chiar dacă nu veţi lua imediat avionul spre România, mergeți pe mâna noastră! Câteodată, puteți ajunge în câte un loc fantastic doar pe cără¬rile literelor tipărite… (Text din anul 1997).
Pag. 4-6
Cumpăna dintre ani, ca un Tren Regal
O prințesă, împreună cu suita ei… – de Mihai VASILE
…Şi a venit ziua de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României. La ora 8 dimineaţa eram în gara din Sinaia. Trenul Regal nu fusese încă tras la peron, dar forfota organizatorilor era cât se poate de vizibilă. M-am tras la adăpost, pentru că afară ningea ca-n basme şi mi-am pregătit aparatul de fotografiat de care, cam de mult timp, sunt nedespărțit. Încetul cu încetul peronul Gării Regale din Sinaia se umple de lume. Mai întâi apar reporteri şi cameramani, preocupați să prezinte întregii ţări imagini ale tradiționalei călătorii cu Trenul Regal a Familiei Regale. Apoi încep să vină oameni dornici să-i vadă şi să-i salute pe Principesa Moștenitoare Margareta şi pe Principele Radu, pe Principesa Maria şi Principele Nicolae. Se intonează Imnul Naţional şi Imnul Regal – Trăiască Regele -, apoi membrii Familiei Regale îi salută şi se întrețin preț de câteva minute bune cu cei care au venit să-i întâmpine. Este bucurie mare mai ales printre numeroșii copii aflaţi pe peronul gării. Un vis al lor se transformase în realitate. O prințesă, împreună cu suita ei, coborâse, în carne şi oase, din paginile cărților de povesti pe care le auziseră de la părinții lor!…
Pag. 7
Zidiri, vremuri, oameni
Conacul Petricari – de Cristian PITULICE
România a avut multe povești frumoase. Multe au rămas în paginile de istorie, câteva continuă şi astăzi prin grija urmașilor, dar cele mai multe se năruiesc sub ochii noştri. Astăzi zic să vă scriu despre o poveste frumoasă, cum numai în perioada României Regale ar fi putut exista, şi în cele din urmă tristă, ca o frescă a României zilelor noastre. Vă voi povesti despre familia Perticari şi conacul lor de la Izvoru…
Unde este Izvorul?
Miile de ani de istorie, cu toate vicisitudinile ei, şi-au pus amprenta asupra ţării noastre şi prin locuri pe unde nu v-aţi fi gândit vreodată. Dacă dealurile Argeșului sau Oltenia de Sub Munte sunt împânzite de monumente şi întâmplări istorice, să nu credeți că șesurile nesfârșite ale Teleormanului, Oltului sau Doljului nu au povești de spus. De data asta, plecând de la Pitești, pe valea Teleormanului, spre Alexandria, într-o oră şi un pic, putem face două popasuri pe cât de atrăgătoare pe atât de amare: Conacul Perticari de la Izvoru şi curtea Bălăcenilor din Tătărăştii de Jos. Ambele în ruină, ambele ducându-şi povestea unor puternice familii boiereşti care odinioară stăpâneau domenii întinse pe valea superioară a Teleormanului…
Pag. 8-9
Magii de primăvară
Poiana a Treia – de Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG, Spania.
Ghioceii nu sunt niciodată punctuali. Cu toate acestea, de fiecare dată când apar, vin exact atunci când le e sorocul: uneori în februarie, alteori în martie. Oare în emisfera sudică or creşte? Dacă da, când oare? În august, probabil.
Mă rog, de fiecare dată ne iau prin surprindere şi ne minunăm că iarăşi le-a venit vremea, pe neașteptate parcă, aşa cum pe neașteptate se termină şi luna februarie, lăsându-ne cu gustul acela amar de neterminat. De parcă ne-ar fura cineva două-trei zile la sfârşit, smulgându-le cu de-a sila!
Cu siguranţă există ghiocei şi în Spania, prin zonele nordice, departe de climatul blând al Mediteranei. Din păcate, pe litoralul iberic nu cresc nici ghiocei, nici viorele, nici lăcrămioare, mâţişori sau liliac. Păi, dacă vestitori nu sunt, atunci oare mai putem vorbi de primăvară?! Într-o ţară care nu cunoaște mărțișorul, la ce te mai poţi aştepta? Ehehei, la minuni, firește, doar nu degeaba se spune că primăvara e un miracol încărcat de seve şi de subînțelesuri!
Pag. 9-10
Club premiat AJTR
Povești de toamnă la Boreal – Text și fotografii Aniela și Adrian CASETTI
Septembrie, început de toamnă. Sfârşit de vacanță. Gândurile copiilor se îndreaptă spre şcoală. Dar la Clubul Boreal micii montaniarzi se mobilizează intens. Pentru o nouă excursie? Pentru o nouă drumeție pe munte? Nu! Susținuți de părinți ei strâng rechizite, alimente, îmbrăcăminte şi bani pentru o familie cu trei copii care locuiește într-o colonie la marginea oraşului Buşteni, în drumețiile noastre la Cascada Urlătoarea, pe Jepii Mari, am trecut adesea pe lângă această colonie. Nu am știut că, dincolo de zidul de piatră pe care erau marcajele turistice urmate de noi, locuiesc în case sărăcăcioase copii, părinți, bunici. Am aflat întâmplător de aceşti copii care îşi doreau ca în prima zi de şcoală să aibă ghiozdane cu manuale noi, iar după ore să meargă şi ei, ca ceilalţi copii, la cofetărie. Mici dorințe pe care le-au dus la îndeplinire copiii noştri….
Pag. 11
2014, între poticneli și izbânzi… (II)
Convorbire cu domnul George Sorin NICOLESCU, directorul general al firmei Olimpic Internațional Turism București – A consemnat Mihai OGRINJI
– D-le Nicolescu reluăm dialogul anterior cu dorința de a ne spune cum vi s-a părut industria noastră de turism în anul 2014?
– Eu v-am prezentat câteva activități de nișă, însă cum bine știți firma noastră se ocupă, în general, de turismul mare, care în 2014 a mers într-un trend foarte ușor ascendent. Adică, nici n-a crescut foarte mult, nici n-a scăzut. După numărul de turiști consemnat în statistici se vede că este o creștere mică, dar este o creștere. Asta, în primul rând. În al doilea rând, calitatea serviciilor s-a îmbunătățit. Litoralul, după părerea mea, s-a arătat mai plin în anul din urmă, cu toate că vremea a fost nefavorabilă, numai că dorința românilor de a rămâne acasă – și nu de a merge în Bulgaria sau Turcia – a fost destul de mare. Deocamdată, concurăm, cred, cu Grecia. Dar se vede că lumea dorește să stea mai mult și în România, unde este clar că există hoteluri și restaurante de calitate, cu multiple posibilități de petrecere a vacanțelor, mai ales pentru familiile cu mulți copii. Este vorba de familii care, în general, au servicii ce nu le permit să lipsească mult de la lucru. Poate, din păcate, zona montană a fost mai în suferință. Nu se reușește un grad rezonabil de ocupare a capacităților de primire pe care le deținem. Dacă stațiuni mari, precum Sinaia, Predeal, Poiana Brașov, beneficiază de evenimente, cealaltă parte a structurii de cazare pentru odihnă este în mare cumpănă, cu toate eforturile de promovare care s-au făcut și se fac. Este o mare problemă pentru că deținătorii acestor locații nu au bani să se dezvolte, să se întrețină, nu pot păstra personalul necesar. Este o situație extrem de complicată. Concluzionând, 2014, sub aspect turistic, a însemnat bine la mare, foarte bine în orașele mari, asta datorită evenimentelor (conferințe, simpozioane etc.), în schimb la munte, în stațiunile de aici este foarte greu să vinzi o cameră. Să mai spun că s-a înregistrat, pe ansamblu, și un spor al turiștilor străini, cei mai mulți fiind individuali și în grupuri mici. Între aceștia, unii vin de la distanțe foarte mari – SUA, Japonia, de pildă.
Pag. 12-14
În fiecare an, de ziua lui Mihai Eminescu
Gala Premiilor AJTR – de Mihai OGRINJI; Foto Liliana BECEA și M. V. SÂNGEALB
M-am căpătuit, din tinereţe, cu bunul şi obligatoriul obicei de a mă predocumenta înainte de a merge într-un oraş despre care urma să scriu un reportaj, să zicem. Nu-mi place, în necunoştinţă de cauză, să mă preumblu printr-o urbe chiar dacă la mijloc nu este vorba neapărat de o misiune jurnalistică.
Îndrăznesc să cred că majoritatea turiştilor procedează la fel. Pe lângă starea vremii ori alte mărunţişuri de acest soi, cei care pornesc spre o destinaţie anume încearcă să se înarmeze şi cu „adrese” – a se citi obiective turistice (o altă sintagmă mai fericită nu am la îndemână acum!) – ce urmează să fie cunoscute.
Este temei de ianuarie şi străbat, la volanul maşinii, unul dintre drumurile româneşti cele mai încărcate de istorie. Domnitori plini de nădejde ori de spaimă soră cu moartea, de suferinţă şi glorie, avuţie şi durere, lămuste turcească şi fanariotă, dar nu numai, s-a tot scurs, veacuri la rând, între Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu, Dunăre şi, de acolo, spre Stambul, şi, uneori, încă mai departe. Nu vom avea niciodată dimensiunea reală a acestei veritabile Golgote a istoriei noastre…
Merg spre Giurgiu şi, nici măcar la Călugăreni, nu reuşesc să-mi asociez camarad de drum pe nici unul dintre aprigii eroi – învingători sau tragici – care au bătut, prin timp, această cale. Îmi dau târcoale, în fugă, câţiva dintre deschizătorii de drumuri ai literaturii şi presei de turism de la noi, pe paginile cărora am întârziat, cu bucurie, în repetate rânduri. Este normal. Mă îndreptam, desigur, spre Gala Premiilor AJTR – găzduită cu atâta delicatețe de autoritățile locale, în frunte cu d-l ec. Nicolae Barbu, primarul municipiului Giurgiu – iar subconștientul, firește, îşi punea în mişcare, ca întotdeauna, straniile lui conexiuni… În zarea gândului, așadar, mi se ivește, ca Dunărea însăși, Al. Vlahuţă, cel care în 1901, după lungi şi repetate călătorii, tipărea cunoscuta şi – cel puţin în zilele noastre – tot mai rar citita scriere „România pitorească”. „La un an, cu 18 voturi pentru şi 3 contra – scria scriitoarea Anda Raicu în urmă cu trei decenii – cartea avea să fie premiată de Academie…
Pag. 15
Satul românesc…
Ce s-a ales din tot ce-a fost cândva curat, frumos, de-al nostru? – de Ana-Maria TRĂSNEA
„Veșnicia s-a născut la sat”, pentru a-şi da duhul tot acolo, aş spune azi, după o experienţă forţată printre fiii unei comune de soi, de prin Bucovina cea lăudată de străini şi exploatată precum o vacă bună de muls de către localnicii „a boalii de vredinci şi iuţi” cum ar zice bunica, femeie de 73 de ani, cu o caligrafie „rara avis” şi cu un manual de bune maniere însușit pe de-a-ntregul.
Celebra sintagmă a lui Lucian Blaga, de care ne agăţăm speranța de neperisabil şi de autentic, ca nație, ca spirit românesc, ne e aruncată azi pe sub nas ca o roată de brânză veche, prost păstrată, care, în loc să fie râvnită în galantare, ajunge să fie vândută pe două parale, într-un târg pestriț, unde zac laolaltă ciubere cu lapte, chiloți tetra şi femei vesele cu mezeluri de „calitate superioară”.
Ce s-a ales de tot ce-a fost cândva curat, frumos, de-al nostru? De tot ceea ce cu mândrie spuneam că a ieşit din mâna noastră, a celor care aveau gustul lucrului bine făcut şi cuviincios înstrăinat? Satul lui 2014 nu mai seamănă cu satul lui 2013, cu atât mai puţin cu cel din 2012 sau mai jos de atât. Şi condamnabilul vine nu din faptul că lumea de la sat s-a supus metamorfozei, urcând într-un carusel năucitor în care şi-a pierdut capul şi simţirea, ci din pricini ce ţin de căințe, de priviri galeşe-napoi, ca ale unei mirese, atunci când părăseşte casa părintească. Gravă nu e neaparat diluarea asta rapidă şi ireversibilă, ci mai ales lipsa de conştientizare şi de regret… nici cât „negru sub unghie” Parcă acest proces s-a pierdut înainte de a începe şi instanța a decis implacabil şi ireversibil o condamnare, fără audierea martorilor cheie…
Pag. 17-18
Munții Căpățânii
Buila: jocul de-a sufletul – Text și foto: Dinu BOGHEZ
Când am ajuns în anii tinereţii pe tărâmurile vâlcene, nu numai cu expansiuni sufletești, privirile mi s-au oprit mai întâi pe țancurile înalte ale unui munte, care, cu argintiul crestelor, bloca orizontul zărilor. Am rămas parcă fermecat de muntele care sclipea în luminile scânteietoare ale zilei de primăvară, când intram pe aceste meleaguri. Mergeam către locurile unui nou şantier. Parcă mai mare decât cele de până atunci şi care, întâmplare fericită, avea să-mi împletească zilele de muncă încordată cu încântarea altora, petrecută mai apoi pe munţii pe care aveam să-i îndrăgesc. Şi iată, de atunci, a trecut aproape o jumătate de secol de când pătrundeam prima oară către misterul crestelor înalte ridicate deasupra pădurilor ce păreau parcă de nepătruns. Atunci, de unul singur, pe poteci încă nemarcate, încercam să aflu misterele Builei, căreia până la urmă aveam să-i aflu numele. Mai întâi, într-o zi lungă de vară, pe la locul vechiului canton al lui Zdârcea şi pe sub semnările de calcar strălucitor. Apoi, într-o zi de iarnă din preajma Crăciunului, cu zăpada din creastă cu urme de copită de ţap de capră neagră şi privelişte spre depărtatul Făgăraş, am cunoscut bucuria de a fi ajuns întâiaşi dată pe vârful Ştevioarelor. Au urmat alte şi alte peregrinări pe meleagurile minunate ale Builei. Iarna, vara, prin locuri cu hornuri bine ascunse, pe creste uneori cu zăpadă multă, m-am bucurat din plin de ceea ce îmi dăruia această Piatră a Craiului vâlceană.
Pag. 19-20
Alpinism în Cheile Bicazului
Turnul de Fildeș – Text: Cătălin CREȚU; foto: Cătălin CREȚU, Vlad CONDRATOV
Turnul de Fildeş este o minunăție de traseu. Mă uitam de mult la el, treceam pe şosea şi încercam să-i ghicesc linia, îi întrebam pe bătrâni ce știu despre ruta asta, dar nu vorbisem cu nimeni care să îl fi parcurs în ultimii 20 de ani. Da, știam că pe vremea etapelor de campionat era foarte popular, știam ca are câteva pasaje dificile şi ingenioase, știam că a fost deschis în vara anului 1965 de către o echipă a clubului Dinamo, formată din Mircea Opriş şi Ion Coleşiu (detalii foarte interesante despre această premieră găsiți în ghidul reeditat recent de editura România pitorească – Alpinism în Cheile Bicazului). Şi mai știam că trebuie să urc să văd în ce stare este acum acest traseu.
Am făcut o primă tentativă de parcurgere în toamna lui 2008, cu Vlad Condratov, dar, pentru că am intrat târziu în perete, am decis să ne retragem după 6 lungimi. Ne mișcaserăm destul de anevoie: aveam echipament greu, neadecvat, traseul era murdar, cu pitoane incerte în prima parte, cu o fisură slab asigurată deasupra Lumii Pierdute, aşa ca am mai pus noi mobile şi am mai consolidat regrupările. Am văzut cu ocazia asta că avem de-a face cu un traseu serios, exigent, expus. Am aflat că, în starea actuală, traseul necesită asigurări mobile şi chiar pitoane suplimentare (noi am folosit câteva lame şi un piton profil U). în 2011, am revenit şi am urcat traseul din 10 lungimi de coardă, tot cu Vlad Condratov. Condiţiile nu au fost foarte bune: am găsit primele 3 lungimi ude bine (peretele de sub brâna Lumii Pierdute este renumit pentru infiltrații în perioadele cu ploi), în partea de mijloc am urcat două lungimi de premieră pentru că am rătăcit linia traseului; sus, pe fisura de turn am avut un mic accident (Vlad a căzut peste mine în regrupare, lovindu-se la o gleznă, iar eu la o mână, aşa încât am urcat ultimele trei lungimi cu dureri mari)…
Pag. 20-21
Montana
Numai unde ai fost pe jos este adevărat! – convorbire cu domnul Hermann Kurmes, patronul pensiunii „Villa Hermani” și al Agenției de turism Carpathien Nature Tours – au consemnat Mihai OGRINJI și Mihai VASILE
– Domnule Hermann Kurmes, suntem într-un peisaj absolut încântător, cu Piatra Craiului sub buza cerului. Pensiunea în care ne găsim şi din care privim ca dintr-o „belvedere” spre toate orizonturile, când i-aţi pus temelia?
-Începuturile ei au debutat în 2002. Lucrările au durat 2 ani de zile, răstimp în care am reuşit s-o ridicăm şi să amenajăm camerele, ca să-i putem da drumul. La drept vorbind, însă, ca s-o facem cum o vedeți acum a fost nevoie să muncim mai mulţi ani! Fiindcă ăsta-i adevărul: de terminat nu termini niciodată. Tot timpul aduci îmbunătățiri, iar după ce ai finalizat clădirea începi s-o renovezi!
– Cu toate că, poate, întrebarea nu prea şi-ar mai avea rostul – dat fiind cu totul excepţională această zonă prin frumuseţea şi pitorescul ei – şi totuşi, de ce aţi ales satul Măgura?
– Am lucrat într-un proiect de cercetare care ne-a adus foarte des pe aceste meleaguri – Măgura, Peştera, şi nu numai ele. Când au început să vină jurnaliştii cu care am colaborat la program am început să ne întrebăm de ce trebuie să stăm în Braşov, la hotel, când aici este aşa de frumos. Dar atunci nu erau pensiuni aici. Singurele se găseau la Gura Râului – un fel de hostel, pentru tineret, cu 12 camere şi un duş – şi cabana Plaiul Foii. Dar ca să faci turism de grup trebuie să ai un anumit confort dorit de oameni: să ai camere duble, cabine de duş în fiecare cameră, un confort fără de care nu se poate face treabă dacă dorești să-i ţii pe turişti măcar câteva zile. O zi mai renunți la condiţii bune, dar pentru o săptămână întreagă este ceva mai greu. După cum spuneam, tot ce vedeți aici a fost posibil după câţiva ani buni de muncă. în zonă apăruse o pensiune cu mai multe paturi, care însă nu îndeplinea un standard specific zilelor noastre. Asta era situația: încă se mai practica turismul de munte cum eram noi obișnuiți să-l facem pe când eram mai tineri şi nu aveam pretenţii mari. Cu străinii, însă, „adaptarea” nu prea era simplă. Văzând că după ani de zile nu apăruse o pensiune care să ofere şi acestor turişti un confort firesc, ne-am hotărât să ne apucăm noi s-o facem. Deja aveam o agenție de turism care funcţiona, Carpathian NatureTours.
– Când aţi deschis, practic, pensiunea?
– În 2004, atunci când ne-au trecut pragul primii clienţi. Aşadar, iată că în 2014 avem o aniversare rotundă: un deceniu de la inaugurarea pensiunii…
Pag. 22-23
Suvenir din Apuseni
Trei peșteri… și toate trei! – de Nicolae LUPU, „Premiul pentru Reportaj” al AJTR; foto: în colaborare cu Andreea Ionelia NAE
În cuprinsul Parcului Natural Apuseni, „Un parc pentru natură şi oameni”, în Munţii Bihorului, trei dintre cele mai cunoscute şi, acum, mai accesibile peşteri sunt Gheţarul Scărişoara, Poarta lui Ionele şi Peştera Urşilor. Trei cavităţi în care carstul îmbracă tot atâtea forme de exprimare. Drumurile au fost asfaltate, iar peşterile respective sunt electrificate şi prevăzute cu alei şi punți de circulație, astfel că accesul este deschis tuturor categoriilor de turişti.
La Peştera Urşilor din satul Chişcău, comuna Pietroasa, judeţul Bihor, se ajunge din DN 76/ E 79 Deva – Brad – Ştei – Beiuş – Oradea. Mai de la est, dinspre Alba lulia (pe DN 74) sau pe Valea Arieşului, în amonte, traseul trece pe la Câmpeni, apoi continuă pe DN 75, prin Nucet, până la Ştei. Dacă ne aflăm pe Platoul Padiş, ajunși acolo dinspre Câmpeni – Albac – Horea – Poiana Horea, Cluj-Napoca – Fântânele – Poiana Horea sau Huedin – Răchiţele, adică pe drumuri infernale, coborârea, chiar abruptă, cu numeroase viraje, însă pe un asfalt „corect”, spre satele Pietroasa şi Chişcău, este cu adevărat izbăvitoare.
Se ştie că Peştera Urşilor a fost descoperită accidental, în anul 1975, de către minerul-artificier Traian Curta, în primele zile el însuși „apărând-o” de neaveniți. Studiul de marketing turistic l-a avut ca responsabil pe ing. Alexandru Borza (1921-1998). Peştera a fost pusă în circulaţia turistică în 1980, recuperarea investiției făcându-se în doar câţiva ani, până în ziua de astăzi rămânând singura peşteră amenajată la un nivel internațional…
Pag. 24-25
Salvamont Victoria
De strajă Ferestrei Mari– de Ovidiu BĂRĂIAN
Am întrerupt periplul nostru prin activitatea centrelor „Salvamont” datorită sărbătoririi a 45 de ani de activitate legiferată a salvării montane. Evenimentul de la Geoagiu Băi a fost o întâlnire cu veteranii Salvamontului, decernare de diplome şi plachete omagiale şi amintiri din epoca de pionierat a Salvamontului.
Vom merge mai departe şi ne vom ocupa de un foarte important centru de salvare montană, cel al oraşului Victoria. Am profitat de faptul că, la simpozionul de la Geoagiu, m-am întâlnit cu o figură emblematică, preşedintele ANSMR şi mulţi ani conducătorul formației Salvamont Victoria, domnul Tomas Bross. Domnia sa îmi spune că oraşul Victoria se află printre primele 13 centre de salvare montană din România…
Pag. 25
Lecturi
Reinhold Messner – Walter Bonatti, fratele meu de suflet – de Radu STOIAN
În luna ianuarie a acestui an a apărut la Editura Guerin cartea „Walter Bonatti, mon frere de coeur”, scrisă de Reinhold Messner, împreună cu Alessandro Filippini. Reinhold Messner, considerat de cei mai mulţi ca fiind cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor, îi aduce în această carte un omagiu „fratern” celui care a fost Walter Bonatti, un model de curaj şi de integritate pentru generaţii întregi de alpinişti. Doi giganţi care s-au respectat reciproc, deşi nu făceau parte din aceeaşi generaţie, Messner începând să „strălucească” atunci când Bonatti se gândea la retragerea din „marele alpinism”, aşa cum el însuşi definea dimensiunea pasiunii sale. Deşi, de-a lungul anilor, între cei doi au existat unele divergenţe de opinie şi fricţiuni, în ultimii ani au avut însă unul pentru celălalt numai cuvinte de laudă. Bonatti l-a considerat pe Messner „ultimul mesager al alpinismului tradiţional”.
Messner recunoaşte că Bonatti, un vizionar ale cărui escalade depăşeau cu mult ca eleganţă a stilului şi nivel de dificultate performanţele timpului, i-a servit drept model în ceea ce priveşte practicarea alpinismului curat, „by fair means”. Ca şi predecesorul său, Messner a refuzat să folosească pitoanele cu expansiune şi mai târziu oxigenul, toate ascensiunile sale pe cei 14 optmiari fiind realizate fără folosirea oxigenului suplimentar. Într-o epocă în care se credea că Everestul nu va putea fi niciodată escaladat fără oxigen şi că cine va încerca să o facă fie nu va supravieţui, fie se va alege cu leziuni ireversibile ale creierului, Messner a realizat, împreună cu Peter Habeler, imposibilul, urcând în premieră pe cel mai înalt vârf al lumii fără oxigen suplimentar. Doi ani mai târziu, reuşeşte şi prima ascensiune solitară a Everestului. Acestea sunt numai două dintre excepționalele reuşite ale lui Messner, care, ca şi Bonatti, a arătat lumii întregi că nimic nu este imposibil, mai ales în alpinism.
În această carte, Messner face o paralelă între destinul său şi cariera sa de alpinist cu destinul şi cariera lui Bonatti. Cei doi au foarte multe în comun şi nu este vorba despre escaladele sau performanţele fiecăruia, ci de viziunea pe care au avut-o cu privire la munte şi alpinism, la singurătatea şi izolarea către care au fost împinși de cei care îi acuzau pe nedrept, la tenacitatea de care au dat dovadă pentru aflarea adevărului…
Pag. 26
Comoara din munți
Schitul Rarău – de prof. dr. Nicoleta TUFAN
Munţii Rarău aparţin Carpaţilor Orientali, grupei munţilor Moldovei. Pe bună dreptate, datorită poziţiei lor geografice dar şi caracteristicilor care îi individualizează, au fost supranumiți „Inima Bucovinei”. Poate că nu întâmplător acest cadru natural atât de atrăgător şi misterios a fost ales pentru a adăposti o comoară spirituală în primul rând, de o inegalabilă valoare şi profunzime. Este vorba despre Sfânta Mănăstire Rarău.
În ţara noastră sunt numeroase lăcaşuri de cult, mănăstiri minunate cu valori materiale şi spirituale incontestabile, dar cred că Mănăstirea Rarău ocupă un loc aparte. Nu este o mănăstire nouă, ci dimpotrivă are o istorie lungă şi zbuciumată. Cea mai cunoscută şi mediatizată poveste despre acest lăcaş îl are în centrul ei pe domnitorul Petru Rareş, cunoscut drept un mare ctitor de biserici. Însăşi denumirea de Rarău este asociată cu numele domnitorului (Rareş). Se spune că Petru Rareş s-ar fi adăpostit în munţii Rarău împreună cu soţia şi copiii săi, într-un moment de mare impas, fugind din calea turcilor. Pentru că au scăpat teferi, drept mulțumire, Petru Rareş a întemeiat această mănăstire. De altfel, Pietrele Doamnei sunt asociate cu locul ales de soţia domnitorului care ar fi ascuns în munte tezaurul. Toţi cei care au încercat să găsească comoara şi-au găsit sfârşitul, pietrele căzând peste ei…
Pag. 27
Prin munții altora
Grossglockner, ascensiune alpină pe Creasta Studl – de Mihail și Andreea CERNAT
Grossglockner este cel mai înalt munte din Austria. Există mai multe rute care conduc până pe vârful acestuia. Cea mai frecventată este ruta pe la Erzherzog Johann hutte, un traseu relativ simplu în condiţii normale. De altfel, marea majoritate a românilor care au urcat pe Grossglockner au străbătut traseul menţionat. Eu şi Andreea, însă, am dorit să abordăm acest frumos munte pe un traseu mai tehnic. Studiind „problema” am hotărât că putem străbate Studlgrat, o frumoasă şi aeriană creastă pe parcursul căreia se derulează un traseu de alpinism clasic. La care se mai adaugă şi parcursul pe ghețar, precum şi pasajele cu zăpadă şi gheaţă, ceea ce implică necesitatea colţarilor şi pioleților. Așadar, un traseu complet!
Pornim din Bucureşti cu rucsacurile în spate, dar şi cu bagaj de mână, schimbând succesiv mai multe trenuri (parcursul cu trenul de noapte prin Ungaria presupune vigilență din cauza unor indivizi dubioși) până în landul Salzburg. Apoi am mai schimbat câteva autobuze, ajungând în final în preajma muntelui Grossglockner.
Odată ajunși în zonă, am şi pornit cu rucsacurile în spate pe traseu. Ruta urcă încet, dar sigur, către zona înaltă. La început trece printr-o pădure de conifere. Apoi vegetația devine tot mai pipernicită, aferentă golului alpin. Oboseala se simte din cauza drumului cu trenurile şi autobuzele. Însă, frumusețea Grossglockner-ului, într-un peisaj aparte, ne delectează privirile, stimulându-ne urcuşul. Eu sunt foarte entuziasmat şi fac multe fotografii…
Pag. 28
Alpinism
Via Ferrata, un altfel de alpinism – de Dan VASILESCU
Primul traseu de via ferrata din România a fost realizat în anul 2002 de Mihai Mândreanu în Cheile Râşnovului, în dreapta celebrului traseu Surplombele de Aur, după succesul financiar obţinut de acesta cu instalaţia de bungee jumping din aceeaşi zonă.
Având o diferenţă de nivel de 220 m şi o lungime de 450 m, traseul a fost conceput special pentru a fi foarte dificil şi aerian, astfel ca să justifice preţul care trebuie plătit la baza lui. Pe parcurs, traseul prezintă diferite „inovaţii”, mai exact „capcane” care solicită fizicul şi psihicul participanţilor la nivelul traseului de gradul 6 amplasat la 20 – 30 m în stânga sa, inclusiv un opritor de cădere retractabil utili¬zat în domeniul lucrului la înălţime. Ieşirea din traseu se poate face în două variante, una mai uşoară şi una mai dificilă.
Pag. 29
Atlas… lingvistic
Nomen est Omen – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
Printre ciudățeniile întâlnite în Spania se numără neașteptatele prenume de fete pe care le întâlnim la tot pasul. Este adevărat că Maria conduce în toate provinciile, combinată ades cu nume secundare precum Carmen, Angeles sau Dolores, dar altfel decât frații noştri francezi sau italieni, spaniolii ocolesc clasicele Gabriela, Emilia, Adriana sau Mihaela. în locul lor tronează stranii năzăriri cu semnificații prozaice, cum ar fi Amparo (adăpost), Ascension (înălţare), Belen (iesle), Concepcion (concepţie), Consuelo (sfat), Dolores (dureri), Encarnacion (încarnare), Esperanza (speranţa), Gemma (giuvaer), Inmaculada (imaculata), Mercedes (milă), Milagros (miracole), Nieves (zăpadă), Pilar (stâlp), Purificacion (purificare), Remedios (leacuri), Rocio (rouă) sau Trinidad (treime). Şi nu contează dacă sunt substantive de gen masculin sau chiar la plural! În castiliană te poţi numi Soare, Sfaturi, Stâlp sau Miracole fără să fie nevoie să te clonezi sau să fii hermafrodit.
Firește, au şi aceste substantive o origine legată de religie, doar este evident că fac aluzie la întâmplări şi capitole din biblie, dar nicidecum nu derivă din numele personajelor care au făcut istoricul Creștinătății. Concluzia este că, atunci când e vorba să-şi înzestreze fiicele cu un apelativ sonor, părinții spanioli preferă trăirile intense sau locurile comune. Cu ei chiar nu-i de glumă! De parcă un ghimpe interior i-ar împiedica să perpetueze veşnica pomenire în viaţa de zi cu zi a numelor sfinte!
Pag. 30
Atlas
Prin Tirol, sub vraja Munţilor Dolomiţi (III) – de Nicolae PETRESCU; foto: Alexandru PETRESCU (IV)
Frontiera au conceput-o cu o geometrie ciudată, care să fie greu de trecut de italieni, mai ales că era întinsă de la Stelvio la Adriatica. Fortificaţiile au fost numeroase, mergând până la instalarea unui tun de calibru enorm la o înălţime „colosală”: peste 3.000 m, pe muntele Jof Monasio. Conflictul mocnit a fost amorsat în Primul Război Mondial, când pe lângă petele porfirii ale Dolomiţilor au apărut altele noi, multe, roşii de la sângele care ia stropit stâncile în confruntările cumplite. Spre luptele din Dolomiţi şi-au îndreptat atenţia, cu teamă şi speranță, toţi românii de o parte şi de alta a Carpaţilor. Cei din Vechiul Regat sperau în intensificarea luptelor, ca prin aducerea de noi efective să scadă presiunea de pe frontul românesc, părere şi a opiniei italiene, de la presă până la rege. Românii ceilalţi erau îngrijorați de soarta cătanelor impuse de împărat să lupte pentru o cauză străină şi mai cu seamă de faptul că numărul lor creștea prin dislocarea celor de pe frontul răsăritean, unde fiind aruncaţi frate contra frate s-au întâmplat drame de felul celor evocate de Liviu Rebreanu, şi mulţi dezertau alcătuind corpul de voluntari transilvăneni atașat armatei române…
Pag. 32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (VIII)
Visuri de libertate – de Alecu RENIŢĂ
Trăiesc clipe de înălţare sufletească. Peisajele din aval de Soroca sunt icoane arhaice pe care le-a zugrăvit Creatorul în zilele de duminică şi ni le-a lăsat nouă pentru delectare, iubire şi îngrijire. Plutesc pe apa Nistrului întins în catamaran, fără să simt că înaintez. De la o şerpuire la alta a fluviului, o frumuseţe aproape încremenită mă înconjoară şi îmi vrăjeşte văzul cu stânci milenare, dumbrăvi suspendate de maluri, platouri îmbrăcate în verde sau galben, arbori singuratici sau lanuri pârguite. Un pământ viu, cald, matern mă invită să-i descopere hrisoavele domnești şi rugăciunile tăinuite în chiliile săpate în malurile abrupte sau în mânăstirile rupestre acoperite de stejarii seculari. O voce într-o limbă străină mă trezește din reverie. Ucrainenii îmi flutură din mâini şi mă aşteaptă lângă ambarcațiunile lor legate de o salcie pletoasă. Motorul de pe una dintre bărcile lor a muțit. Igor Puşcari mă roagă să trec la Artiom în barcă, fiindcă va trebui să găsim un atelier de reparaţie în prima localitate moldovenească. Pentru a nu suprasolicita celălalt motor, renunţăm să remorcăm barca şi ne înţelegem să ne întâlnim spre seară lângă grotele de la Napadova.
Împreună cu Artiom, lăsăm barca în voia Nistrului, care ne duce lin la vale. Ucraineanul e un bărbat cam de 50 de ani, are o voce liniştită şi îmi spune că s-a îndrăgostit de Nistru şi de Moldova, că acum petrece cel mai frumos concediu din viaţa sa şi îi pare rău că peste 5 zile va trebui să plece din expediţie, să fie la Ternopol, la serviciu. Nu ascunde că nu ştia nimic, în afară de stereotipurile oficiale, despre istoria Moldovei şi mi-a mulțumit pentru ce le-am povestit în curtea bisericii de la Lencăuţi…
