Cartea costă 30 lei și poate fi comandată la adresele de e-mail romania.pit.mo sau romania.pitoreasca.33@gmail.com
În stoc
Postfaţa sau câteva amintiri redacționale despre un mare alpinist
În vara anului 1981, când Niculae Baticu îşi publica la Editura Sport-Turism „Amintirile unui alpinist” Emilian Cristea ținea la rubrica „Biblioteca montaniardului” (pe care o şi întocmea) a revistei România pitorească un serial intitulat chiar aşa: „Alpinism”. O simultaneitate fericită, vor fi spus unii; dar şi stranie, vor fi gândit alţii. Fără a intra în detalii, dreptatea era de partea tuturor. Nimeni nu va şti vreodată, cu exactitate, pricina reală a acestei triste şi păguboase neînțelegeri dintre cei doi mari alpinişti. Cu „Nea Milică” – aşa îi spuneam şi noi în redacție – aveam să colaborez circa un an de zile, până în 1982, când s-a produs incredibilul lui sfârşit, la elaborarea lunară a grupajului de texte montane ale României pitorești. Ciudat: „Amintirile unui alpinist” nu s-au bucurat de nici o recenzie firească în paginile revistei; ba chiar de nici o aluzie promoțională. Doar o problemă de rivalitate? Nu numai…
Invoc acest episod nu în ideea de a limpezi apele în vreun fel – tentativă irealizabilă pentru oricine – ci din considerentul că nu i-am cunoscut pe cei doi corifei ai alpinismului românesc lângă vreun perete de piatră – care, ca novice, să mă ia cu amețeli fie şi doar privindu-l de jos – sau, măcar, pe o banală potecă montană, l-am cunoscut, pe rând, în redacția revistei România pitorească. Niciodată nu ne-am întâlnit, fie şi întâmplător, toţi trei. Iar de vorbit unul despre altul nu știu să se fi petrecut mai mult de două-trei ori. Din păcate, îi despărțeau răni adânci, pesemne, tratate cu o oarecare bonomie de Nea Milică, şi cu o inflexibilă intransigență de domnul Niculae Baticu (apropiații îi spuneau Nae sau Nea Nae). între cei doi veghea o atitudine de viaţă ce-a însemnat pentru unul o anumită șansă şi ascensiune, în plan social, iar pentru celălalt – credință într-un adevăr care nu suportă nici un fel de negociere. Un destin asumat integral, indi-ferent de cât de năprasnice i s-au arătat consecințele.
Sigur, poate că greșesc, într-un fel, că-i alătur în aceste rânduri. Ceea ce nu şi-au mai dorit în a doua parte a vieţii, ca să spun aşa – pe la începuturi, până prin 1964, au fost chiar prieteni, camarazi de coardă – n- avem noi dreptul să facem după aceea. Oricum, îl părăsesc, așadar, pe Nea Milică, neuitându-i zâmbetul cu care întâmpina pe oricine, vorba lui caldă şi sfătoasă, îl părăsesc pe un povestitor captivant, un generos în a împărtăși din frumuseţea înălţimilor pe care le-a cucerit, un tovarăș de munte căruia alpinismul românesc – dincolo de unele opţiuni care, mai mult ca sigur, au iritat pe unii – îi va rămâne îndatorat pentru totdeauna. Pe de altă parte, este şi de datoria nescrisă a redacției noastre de a-i edita un volum fie şi numai cu articolele publicate în România pitorească. Nădăjduim să se întâmple asta chiar anul viitor.
Recunosc, am fost mai apropiat de Niculae Baticu. Rar am întâlnit la un om atâta dârzenie, consecvență, credință într-un ideal. Şi patimă, cât cuprinde. Trup uscățiv, încercat de dureri știute şi neștiute, braţ ca la tinereţe, neobişnuit să cedeze în nici o împrejurare, cap uşor plecat spre dreapta, privire directă, sfredelitoare; aşa îmi apare şi acum în zarea gândului, gata să-l ating cu mâna, domnul Baticu. Până în ianuarie 1990, nu știu să fi schimbat prea multe vorbe cu dânsul. Trimitea însă la redacție scrisori, în care corecta, cu argumente imbatabile, orice eroare, indiferent cui aparținea. Nu accepta nici o minimă abatere de la adevăr. O parte dintre acele corecții le-am publicat aidoma mai târziu, după ce domnul Baticu ne părăsise discret şi demn, exact cum îşi trăise viaţa plină de piedici, umbre nemeritate, tăceri forţate. Un mozaic de stări, oportunități, aspirații şi virtuți pe care demența unei epoci, obscure şi străine de felul de a fi al neamului nostru, i le-a înăbușit cu sadism. Ca atâtor altor oameni care nu au putut da chip real crezului şi capacității lor.
Pe domnul Baticu l-am cunoscut cu adevărat la scurtă vreme după reînființarea Clubului Alpin Român, întâmplată, dacă nu mă înșel, în ianuarie 1990. A venit la redacție destul de devreme, ne-am închis într-un birou şi am stat de vorbă preț de câteva ore. S-a destăinuit cu o încredere absolut surprinzătoare, încredere ce căpăta parcă întărire prin licăririle neobișnuite ce i se aprindeau sistematic în ochi. O voce calmă, egală, scoasă arareori în relief de ușoarele inflexiuni menite să sublinieze câte un detaliu ce trebuia neapărat să fie reținut. Despre câte n-am vorbit! Mai cu seamă despre Bariera Vergului şi anii de tinereţe, despre Mișcarea Legionară şi spiritul epocii, despre război şi despre „ovrei”, despre românism şi convingeri politice, despre verticalitate – la propriu şi la figurat – şi despre unele nedreptăți pe care a fost nevoit să le suporte. Din toată acea întâlnire a rezultat un interviu fluviu pe care însă încă nu l-am publicat, din păcate. Motivul? Ca şi înainte de 1989, există şi azi destule comunități care se inflamează urgent în faţa adevărurilor care nu le convin. Nu mai suntem stăpâni pe mai nimic din ceea ce ni se cuvine. Din nefericire, nici pe propria istorie… Domnul Baticu nu m-a întrebat niciodată de ce nu public acel interviu.
Ani la rând, domnul Baticu a venit continuu la redacție, fie la sediul din strada Gabriel Peri (azi Georges Clemenceau), fie la cel din Piaţa Valter Mărăcineanu. Era totdeauna o apariție luminoasă, curioasă şi răbdătoare: aştepta uneori zeci de minute în şir, fără să schițeze vreun gest de nemulțumire ce se ivește, în chip firesc, în astfel de împrejurări. Era cucerit de atmosfera, de treburile redacționale şi se integra în ele în cel mai firesc chip cu putință. Venea cu textele pentru revistă, dar şi cu diverse probleme de Club, de Tribunal ori alte încurcături făcute de alţii. Se întâmpla, uneori, să ne viziteze fiindcă tocmai trecea pe lângă redacție. Alteori – cel puţin o dată pe lună – să ia revista. A publicat în „România pitorească”, ani la rând, articole de mare utilitate pentru alpinismul nostru, fie ca istorie, fie ca sfat practic (a ținut o rubrică specială, intitulată „Ora de alpinism”), fie lămurind terminologia acestei discipline, fie ca atitudine faţă de ceea ce se întâmpla în industria ospitalității româneşti.
Dacă în 1990 nu aveam, încă, un reportofon ca să înregistrez acea lungă discuție, nu înțeleg cum, în anii ce-au urmat, stând atâtea ore de vorbă, întâlnindu-ne de atâtea ori, n-am pus mâna pe aparatul de fotografiat spre a realiza câteva imagini cu dânsul. Greu de explicat… S-a mai întâmplat să nu discut niciodată cu domnul Baticu nici despre reeditarea cărților pe care le-a scris, lucrări de o extraordinară valoare pentru literatura de specialitate. Este adevărat, în acei ani ideea unei edituri era destul de departe, cu toate că ea se afla în codul CAEN al activităților redacției de mai multă vreme.
Reeditarea cărții „Amintirile unui alpinist” aparţine, ca idee, colegilor mei Mircea Săndulescu şi Mihai Vasile, alpinişti şi buni prieteni ai lui Niculae Baticu. Faţă de ediția apărută la Editura Sport-Turism, în 1981, actuala reeditare cuprinde, pe lângă adăugarea tăieturilor din textul original săvârșite de redactorul cărții din diverse motive, şi un capitol inedit. Însuși titlul tipărit iniţial s-a modificat, făcând loc celui de pe manuscrisul lui Niculae Baticu: „Jurnalul unui alpinist şi aviator”. Au fost schimbate, în acelaşi timp, şi o parte dintre fotografii, din pricina imposibilității de a intra în posesia formelor lor originale. între imaginile inedite se află şi mormântul în care a fost îngropat Niculae Baticu (1909-1998). Reeditarea mai conține, de asemenea, şi „Lista prenumeranților”, iubitori deopotrivă ai marelui alpinist Niculae Baticu, ca şi ai editurii şi revistei România pitorească. Editură care va încerca, nu peste multă vreme, să scoată o carte – ceva mai redusă ca număr de pagini – alcătuită din articolele publicate de Niculae Baticu în paginile României pitorești, într-un fel, ar fi o completare, extrem de interesantă, a prezentului volum. Urmăriți-ne cu gândul cel bun!
Mihai OGRINJI
