- Mihai OGRINJI
Apropiaţii îi spun Puiu. A venit la România pitorească la vreo doi ani după înfiinţarea revistei. Prin 1974, dacă nu mă înşel. Nici unul dintre fotoreporterii redacţiei – și au fost destui de-a lungul anilor! – n-a alergat de-a lungul și de-a latul țării și nu s-a înhămat, cum se spune, la tot ce trebuia făcut pentru a asigura ilustrațiile necesare publicațiilor noastre.
A fost nevoit, și nu o dată, să de-a arta pe utilitatea specifică unei activități redacționale. La el găseai imagini total neașteptate, tocmai când îți crăpa măseaua. Era în felul lui o albinuță. Frenetic, pus pe șotii, lipsit de invidii, generos, toți redactorii făceau cu Pavel o bună echipă pentru „deplasări pe teren”.
Cred că am adunat cu Pavel, ca fotoreporter, cele mai multe deplasări. De la București la Colacu Vrancei – un fel de Medeleni al „clanului Tânjală” – la Cotnari și în Deltă, de pe Valea Prahovei (cu Serbările zăpezii) și tot felul de schiori din vest (englezi, mai cu seamă, la Sinaia și Poiana Brașov), și în Banat, din Maramureș pe Litoral, ca să nu mai vorbesc de podgorii. Pavel n-a fost, niciodată, un băutor, ci un degustător de vinuri…
Cred că a rămas în SUA prin 1988. Nu știu exact, dar mi se pare că a fost ultimul, din numeroasa lui familie, care a părăsit țara. Cu excepția fratelui mai mare, Corneliu. Puțini dintre apropiații mei, care au abandonat România înainte de 1989, au tânjit după pământul lor natal precum Pavel. A fost și este chinuit de un cumplit dor de țară. Chiar un fel de durere aproape fizică… Probabil că ultima lui mare bucurie pe care a trăit-o deplin s-a întâmplat în anul 2007, când a venit împreună cu tatăl său, din SUA, care împlinise vârsta de un veac, să fie sărbătorit aproape cu întreaga familie și aproape cu tot Colacul din Drumul Sării Vrancei.
Am fost invitat la acel minunat eveniment, petrecut în datină profundă românească. Ulterior, în vara anului 2008, aveam să-i fiu oaspete la Los Angeles și să mă poarte prin împrejurimi, prin familii românești prietene, prin apele Oceanului, fără a mai pune la socoteală cam tot ceea ce dorește să vadă un român care ajunge la LA… Tot în toamna aceluiași, după ce am călătorit în Thailanda, am ajuns, la mai puțin de o lună, în Columbia. Așa, ca dintr-o plantație în alta…
Am beneficiat de această vizită de neuitat grație doamnei Mariana Sipoș, excelentă scriitoare și traducătoare din limba spaniolă, pe atunci ambasador al României la Bogota. Un an mai târziu, Pavel avea să verniseze o încântătoare expoziție de fotografii care a avut ca temă, desigur, România. Continua, de fapt, seria expozițiilor începută în SUA. Astfel spus, Pavel se descotorosise de servituțile pe care le implica statutul de fotoreporter într-o redacție, arătându-și, în chip strălucit, „ochiul” de artist fotograf.
Într-o discuție pe care am purtat-o cândva, reprodusă sub formă de interviu în paginile României pitorești – cred că pe atunci revista avea 35 de ani – Pavel mi-a spus, între altele: Prin vene nu-mi curge doar sânge; curg și mii de fotografii… Dragă Pavel, de ziua ta onomastică îți oferim, din arhiva redacției, doar câteva „picături” ce se vor un simbolic buchet de flori.
La mulți și sănătoși ani, Pavel!
