România pitorească nr. 2/ 2022 (509)

• Pag: 2

• Pag: 3

• Pag: 4-9

• Pag: 10-12
• Pentru toate anotimpurile
• Destinații dobrogene – de Dinu MITITEANU

Suntem montaniarzi, ne e mereu dor de Frumusețea Muntelui! Dar în drum spre munte, sau la întoarcere, și la ture în Ro și la ture prin Europa, e firesc să ne oprim și să admirăm și frumuseți create de mâna omului! În vacanța de Paști, 2021, cu unii colegi de Club am făcut în două zile ture în Enigmaticii Munții Măcinului și 5 zile prin Deltă. Despre care mirifica Deltă a Dunării am scris în nr. 3/2021 al dragii noastre reviste Rp…

În drum spre Măcin și Deltă, Noi Doi am vizitat sau re-vizitat unele obiective turistice din Dobrogea:

Cheile Dobrogei – cu pereți de înălțime mică ai Văii Cheia, cam 30 m, formați din calcar în care se văd vechi colonii de corali. Prin Chei trece șoseaua asfaltată DJ 222 dintre Târgușor – Cheia. E un loc foarte îndrăgit de picnicari, pajiștile dintre firul firav al apei și pereți pretându-se la acest „sport național”. Deși pereții nu sunt înalți, ei reprezintă un „teren de joacă” pentru amatorii de cățărare.

Ruinele Cetății Histria. Cetatea Histria a fost identificată, în 1868, de către arheologul francez Ernest Desjardins, iar cercetările arheologice propriu-zise au fost inițiate în 1914 de către Vasile Pârvan. Cetatea grecească Histria este cel mai vechi oraș atestat de pe actualul teritoriu al României. A fost întemeiată de coloniști greci din Milet în jurul anului 657 î. Hr. ca port la Marea Neagră și distrusă prin secolul al VII-lea d. Hr. de invaziile avaroslave. Orașul Histria a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de aproape 1300 de ani, începând cu perioada greacă și până în cea bizantină. Era alimentată cu domină zona lacurilor Razim şi Babadag. A fost construită în a doua jumătate a sec.al XIV-lea, cu scop militar, foarte probabil de către negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră. Integrată, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, sistemului defensiv al Ţării Româneşti, cetatea a fost abandonată în contextul înaintării stăpânirii turceşti la nord de Gurile Dunării (sfârşitul sec. al XV-lea) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră…. (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 13-17

• Pag: 18-21

• 

• 

• Pag: 25-28

• Pag: 29-33
• Înălțimi, refugii, însingurări
• Casa de piatră – de Dite DINESZ

„Izolați în România” este un serial de 12 reportaje al Televiziunii
Române, cât un an întreg cuprins în poteci și oamenii care le urcă.
Nu sunt turiști. Potecile nu sunt pentru ei o întâlnire de weekend.
Pădurea nu are magia unei întâlniri cu sinele. Ei sunt locuitori de
cătune care trăiesc o viață fără drum, magazin sau medic. O viață ocolită de traseele turistice. Adesea, chiar de drumurile celor
apropiați. Viața lor e doar pădurea… Și muntele…

Cătunul e un loc despre care ai auzit multe. Dar nu îl găsești ușor. Ajungi greu aici… Sunt tot mai puține cătune locuite, tot mai multe cu un singur locuitor. Pe hărți nu le afli. De aceea cred că aici, într-un cătun, ai șansa să îți vezi umbra pe cer. Să te vezi așa cum ești. Să te iubești și să începi altă lume… Îți propun alt fel de Românie. Să te așezi într-un cătun, azi Casa de Piatră, și să asculți această lume, atât cât mai există ea… România e frumoasă, mai ales în locurile neștiute, rămase așa cum le-a desenat Dumnezeu… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 34-35
• Umbre pe cer – de Gheorghe CRIȘAN

Autorul acestor rânduri s-a reîntors, pentru o clipă, în timp, prin 2006, atunci când a început, de fapt, Aventura serialului de televiziune Izolați în România. Un univers fabulos descoperit și trăit prin Livia, Rodica, Primaru’, într-o incursiune iniţiatică în matca-matricea munţilor, într-o întâlnire cu sine, la Casa de Piatră, într-o lume de dincolo de hotarele civilizaţiei şi ale spaţiului nostru cotidian, zgâlţâita de angoasele unor avalanşe ce au schimbat nu doar faţa locului, ci şi însăși natura-i umană… Casa de Piatră a fost, astfel, începutul unei căsătorii cu destinul unor oameni care i-au oferit şansa de a-i cunoaşte, a-i înţelege, dar și de a se înţelege pe sine. Minunea de a-şi vedea umbra pe cer, la lumina soarelui, radiind din sufletele lor. De a se vedea aşa cum este, de a se iubi mai mult și a începe altă viaţă, dăruindu-se și unei alte lumi de lângă noi, o lume străină care ne atrage, dar pentru care nu găsim, aproape niciodată, nici timp, nici energie și nici voinţă… O lume a locurilor neștiute, departe de traseele cotidiene, chiar și de cele turistice, o lume a cătunelor, adesea cu un singur locuitor, a împrăștierii și izolării… A izolării într-o lume tot mai alunecoasă spre înstrăinare, însingurare… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 37-39
• Montana
• Ciucaș, pitorescul Ciucaș… de Doina TOMA

Povestea începe în Stațiunea Cheia. Acum 100 de ani, această localitate se numea „Teleajen”, după denumirea râului care o străbate. Cheia se află la altitudinea de 871 metri, într-o mică depresiune. Este străjuită de Culmea Bratocea 1.827 m și Vârful Ciucaș 1.954 m la nord, Muntele Zăganu – 1.817 m și Vârful Gropșoarele 1.883 m la est, iar la vest se află Vârful Teslei, cu 1.613 m. O depresiune splendidă.

La ora șase eram „drepți”, adică fix în balconul camerei, la o pensiune din Cheia și analizam vremea. Mai umblau nori prin văzduhul răcoros bine la acea oră, dar lăsau și ferestre deschise prin care descopeream seninul dorit. Părea de bun augur și oricum mă hotărâsem să urc pe munte. Gata, două zile ne plimbasem cam mult prin Cheia, findcă ploaia s-a cam jucat cum a vrut ea și acum trepidam să ajung sus în Vârful Ciucaș. I-am „sunat” deșteptarea și amicei Ema care, obișnuită să doarmă până la ora 8, părea că și uitase de ce venise pe aici. După o mică gustare ne-am echipat și am pornit cu voioșie la drum.

Traseul se profila cam așa: Cheia – Fabrica Keia (pe DN1A) – Valea Berii – Fântâna lui Nicolae Ioan – Cabana Ciucaș – Vârful Ciucaș, pe marcaj cruce albastră, apoi pe bandă roșie. Cum mă așteptam, amica s-a plâns că nu poate merge cei opt kilometri până la cabană, astfel că am sunat la Cabana Ciucaș și contra-cost o mașină ne-a dus până la destinația solicitată, oamenii din zonă fiind amabili. Cabana Ciucaș este chiar frumoasă și spectaculoasă. Construită din bârne de lemn frumos lăcuite, generoasă ca spațiu la interior, iar mesele pregătite cu ștergare tradiționale românești își așteptau turiștii. Există un meniu variat, unde chiar găsești tot ce poftești. La exterior are o terasă imensă, amenajată cu mese și băncuțe tot din lemn, potrivită pentru a primi și grupuri mari… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 40-41

• Pag: 42-43

• Pag: 44-45
• Se anunță o nouă carte
• O alpiniadă de pomină – de Dan VASILESCU

Multor prieteni adevărați, care m-au întrebat de ce nu mai scriu o carte mai detaliată legată de amintirile din alpinism și din activitatea profesională, în mod special cea de alpinist utilitar, le-am răspuns că am avut două principii morale pe care țin foarte mult să le respect. Primul este legat de modestie, calitate pe care o consider esențială în viața de alpinist, cu atât mai mult cu cât nu m-am considerat niciodată un talent sau o valoare în alpinismul românesc, care la rândul său nu a fost niciodată în vârful piramidei mondiale sau măcar europene. Însuși faptul că am concurat de la egal la egal cu alpiniști ca Aurel Eremia, Dumitru Chivu, Avel Rițișan, Emil Coliban, Mircea Opriș, Mihai Szalma, Matei Schenn, Adrian Tănase, Ion Cojan, Nicolae Nevezi, Nicolae Jitaru, Gheorghe Enache, Miklos Nagy și mulți alții, a reprezentat pentru mine o mare onoare și plăcere. Al doilea principiu este legat de relația de prietenie pe care am considerat-o esențială în rândul alpiniștilor de orice nație, nivel de performanță sau statut profesional și care mă obligă să evit cu mare răbdare și grijă să nu mă răzbun, să nu omit sau să denaturez adevărul în toate expunerile mele, scrise sau verbale. Trăiesc cu speranța că în cărțile, articolele și expunerile mele am respectat aceste două principii, deși de multe ori aceste cerințe s-au cam „bătut cap în cap” în cei aproape 60 de ani de activitate alpină. Consider, în consecință, că în punctualele amintiri ale unor evenimente pe care le-am trăit în alpinismului competițional, universitar și republican, în perioada comunistă și actuală, cvasi-capitalistă, mă pot feri de ambele păcate și, în același timp, pot fi utile în oglindirea cu obiectivitate a acestei frământate jumătăți de secol… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 46-48

• Pag: 49-51
• Alpinism
• Carte de vizită (II) – de Radu STOIAN

Din păcate, întrucât ambii ne pregăteam pentru treapta a doua, examen foarte important pentru un elev în acei ani, eram destul de ocupați cu școala şi nu puteam ieşi pe munte la fiecare sfârşit de săptămână, aşa cum ne-am fi dorit. La fel s-a întâmplat şi ulterior, când a trebuit să pregătim examenul de intrare la facultate. Indirect, alpinismul m-a ajutat şi în pregătirea şcolară. Pe la începutul clasei a douăsprezecea făceam fizică, în privat, cu un profesor foarte aspru şi exigent. Cum ştiinţele exacte nu au fost niciodată punctul meu forte, domnul în cauză rareori se întâmpla să fie mulţumit de mine. Am fost destul de distanţi unul faţă de celălalt până în momentul în care profesorul a observat, sprijinit de peretele de lângă birou, pioletul elevului, adică al meu. Şi unul şi celălalt am aflat atunci, cu surprindere, că suntem pasionaţi de munte, de alpinism. Lucrurile s-au schimbat imediat în bine (pentru mine) şi am început să fiu privit cu multă simpatie şi oarecare indulgenţă de cel care până atunci mă tratase cu reţinere, preferându-l mereu pe colegul meu de meditaţii, un elev foarte silitor şi cu mare apetit pentru fizică. Materia m-a chinuit în continuare, rămânându-mi mereu antipatică, dar măcar profesorul mi-a devenit pe loc simpatic. Îl aşteptam să vină, mă uitam constant la ceas şi aşteptam finalul orei de meditaţii pentru că, aproape de fiecare dată, aceasta se încheia cu scurtele dânsului povestiri legate de premierele la care participase şi de care era foarte mândru. Respectivul profesor se numea Gelu Peteu – dispărut astăzi dintre noi -şi este unul dintre alpiniştii căruia generaţiile care au urmat îi datorează deschiderea zonei de căţărare Buila-Vânturariţa… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 52-54

• Pag: 55-61

• Pag: 62

• Pag: 63