România pitorească nr. 2/ 2021 (505)

• Pag: 2

• Pag: 3-5

• Pag: 6-11

• Pag: 11
• Scurta poveste a „Turnului Spart – de Gino-Mario CRĂCIUN

Călătorul care circulă pe de la Sibiu la Râmnicu Vâlcea, după ce trece de Turnu Roșu la 5 km pe malul Oltului, zărește ruina unui turn medieval cunoscut sub denumirea de „Turnul Spart”. Calea pe Valea Oltului, cunoscută de pe vremea dacilor și romanilor, era folosită în Evul Mediu ca drum de legătură între Transilvania și Țara Românească. Datorită acestui fapt era folosită și de trupele otomane pentru a ataca și jefui sudul Ardealului.

În iarna lui 1492-1493, turcii trec munții pe la Săliște și timp de 5 zile devastează satele din jurul Sibiului. Când se întorc însă în Țara Românească sunt înfrânte în bătălia de la Turnu Roșu, fiind deposedați de prăzi și de prizonieri. Datorită presiunii otomane tot mai mari, printr-un document din 27 iunie 1501, regele Ladislau al Ungariei ordonă tezaurierului Johann de Bornemisza, administratorul și încasatorul taxelor cetății Sibiului, să dea conducerii orașului câte 200 de florini anual pentru „zidirea și construirea oarecărui turn, nu departe de Turnul Roșu, cu condiția ca acesta în așa mod și ordine să se ridice ca popoarele noastre prin acel drum să poată intra și ieși libere… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 12-13

• Pag: 14-16

• Pag: 16

• Pag: 17-19
• Ce ne-am face fără fotografi?
• Un artist al imaginii: Constantin Săvulescu-Efiap – de Mihai OGRINJI

Am cunoscut nenumărați „vânători” de imagini de neuitat, de artiști ai clipei eternizate. Mulți dintre ei ca admirabili colegi de redacție, alții, nu mai puțin demni de tot respectul, ca vrednici și inspirați colaboratori. Marea majoritate, veritabili artiști.

Domnul Constantin Săvulescu-EFIAP este unul dintre iluștrii reprezentanți ai artei fotografice. Mi-l amintesc cu o oarecare duioșie și regret, în vălmășagul anilor ,90, când redacția continua să scoată revistele lunare „România pitorească” și „Vacanțe în România” (în versiunile engleză, franceză și germană), Almanahul turistic, alte și alte tipărituri, țigările și cafelele erau din abundență, pe când timpul n-ajungea sub nici un chip. Aproape că nu exista nici sâmbătă, nici duminică… Om de modă veche, bine educat, ceremonios în gesturi, cu vocea parcă șoptită, ca să nu deranjeze cumva, domnul Săvulescu nu mai putea aștepta, uneori, lăsând plicul cu fotografii și texte la secretariat. Pot spune, aproape sigur, că ne înțelegea situația. Dar dacă îl încolțea și bănuiala că, în vârstă fiind, noi, încă oarecum mai tineri, îl ocolim, îl evităm, căutăm să scăpăm de el într-un fel? Știți, din păcate, tinerii nu prea au răbdare cu bătrânii. Nu s-a întâmplat, totuși, să nu ne vedem ca să schimbăm măcar o vorbă. Mai târziu, fără să-mi dau seama, am înțeles cu mare strângere de inimă că distinsul domn Săvulescu chiar plecase, discret și plin de curiozitate, cum fusese toată viața, să fotografieze îngeri… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 20
• Lecturi
• Valentin Retevoi – Muntele Rai și Iad – de Mihai OGRINJI

În urmă cu doi ani, mai exact în ziua de 20 iunie 2019, Casino-ul din Sinaia a fost gazda celebrării a 50 de ani de la înfiinţarea Salvamontului din România. Amfitrionul evenimentului a fost Primăria Sinaia – edil şef, Vlad Oprea-, ale cărei oficii au încântat pe numeroşii salvamontişti – aproape 300 – veniţi din toată ţara. Mai puţin firească a fost prestaţia board-ului Salvamont, în frunte cu Sabin Cornoiu, preşedintele Asociaţiei, care a lăsat impresia jenantă că toată ceremonia era dedicată unor deconturi cvasi-personale faţă de diverşi sponsori supra-licitaţi. Asta pe de o parte. Pe de alta, întâiul stătător al Salvamontiştilor din România a căutat cu premeditare să împingă în umbră, în necunoscut şi derizoriu, pe adevăraţii eroi ai situaţiilor limită din munţii noştri. În cei peste 40 de ani de presă de turism – aceştia numai la „România pitorească” – am întâlnit nenumăraţi salvamontişti (alţi colegi, precum Ion Preda şi Dan Condeescu, au cunoscut şi mai mulţi, şi mai bine!), iar imaginea lor de oameni dârji, temerari, cinstiţi, „logodiţi” cu sacrificiul nu de puţine ori, îmi persistă de-a pururea… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 21-22

• Pag: 22

• Pag: 23

• Pag: 24-26
• Zidiri și vremuri
• Voronețul, o fabuloasă Biblie în picioare – de Mihai OGRINJI, foto: Constantin DINA

Miraculoasa Biblie în picioare, care este biserica mânăstirii Voroneţ, ilustrată cu atâta har de zugravii ale căror mâini parcă au fost conduse de însuşi Cel de Sus, rămâne o perpetuă lectură pentru toţi cei care cred în destinul – pe cât de înalt, pe atât de adânc – al Luminii. O lumină care îngemănează tainic şi imprevizibil culori şi chipuri, judecăţi şi revelaţii, căderi şi înălţări, rătăciri şi regăsiri ale drumului fără început şi fără sfârşit… Este o metaforă tămăduitoare a înţelesului – mai mult sau mai puţin acceptat – pe care îl capătă viaţa însăşi, fiinţa umană – fragilă ca o lacrimă – de-a pururea chinuită de ambiguitatea sau chiar lipsa certitudinilor elementare.

Nimeni nu poate fi nepăsător în faţa zidurilor pictate, ca paginile unui album imens, ale Voroneţului. Indiferent că este bigot (habotnic) sau fără nici o credinţă, creştin, musulman ori de cult mozaic, ca să simplificăm puţin lucrurile. Nu-i mai puţin adevărat şi normal, în acelaşi timp, că un ortodox altfel va simţi energiile, magia, culorile Voroneţului. Culorile lui, adică viaţa însăşi.

Am intrat sau am fost în faţa celor mai felurite zidiri religioase din lume. în catedrale, fără număr, supuse Vaticanului, în moschei şi sinagogi, în temple budiste. Nicăieri n-am simţit duhul înălţător ca în biserica ce mi-a întins calea dintru început. Biserica ortodoxă, în care am fost botezat, îmi dă de fiecare dată senzaţia că este mama însăşi, că-i simt respiraţia, privirea, blândeţea. în mod sigur că de trăiri asemănătoare au parte şi catolicii,
protestanţii ori reformaţii în bisericile lor, la fel şi islamiştii, budiştii şi toţi ceilalţi. Există însă o categorie de oameni – poate chiar mai multe – cu o putere de empatie total neobişnuită: artiştii, creatori ei înşişi prin excelenţă; actori, pictori, scriitori.

Am în faţa ochilor un admirabil, text despre Voroneţ semnat de scriitorul guatemalez Miguel Angel Asturias, câştigător al premiului Nobel în anul 1967. Ca şi chilianul Pablo Neruda, Asturias a vizitat România, la invitaţia autorităţilor comuniste de atunci, care doreau să promoveze o imagine nouă a ţării noastre. Se practica o asemenea clacă, profitabilă de ambele părţi, care nici azi nu şi-a pierdut uzanţa. Numai că poartă la butonieră eticheta insidioasă de „lobby”. Amândoi scriitorii sud-americani, trăitori multă vreme şi în Europa, erau de stânga, cominternişti (internaţionalişti pro-moscoviţi) şi se învârteau în cercurile evreieşti care asigurau fluxul ideologic întru mişcarea comunistă atotbiruitoare. Continuau, de fapt, tradiţia specifică a acestei coterii, cu Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis avant la lettre, invitaţii bolşevicilor în Rusia Sovietică a lui Stalin… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 27-31
• Munții Țibău
• Amurg de toamnă – de Dinu BOGHEZ

lată-ne din nou la drum. Unul lung, către alţi munţi, ale căror creste, văzute altădată, ne fermecaseră privirile. Un autobuz cu mers legănat, căldura Bucureştiului cu miros de asfalt încins, o oarecare pauză până la orele serii şi, în sfârşit, călătoria finală începută pe peronul Gării de Nord.

Timpul s-a scurs cu încetineala nerăbdării de a ajunge mai repede la drumul către creasta munţilor Ţibău. Dimineaţa ne-a prins pe peronul Iacobenilor, locul de întâlnire cu tovarăşii noştri de drumeţie bucovineană. Din tren, o fătucă cu grai melodios, bucovinean, ne-a propus să mergem cu maşina tatălui ei, până la Cârlibaba, locul unde ceva mai târziu aveam să ne regrupăm toţi cei patru tovarăşi cu dorul muntelui în suflet. Cu un aşa noroc, nu ne-a rămas decât să admirăm locurile prin care treceam, brumărite în noaptea care trecuse, şi la Cârlibaba să ne strângă oleacă în spate, frigul dimineţii, mai aspru decât răcoarea noastră matinal-sudică.

Nici n-am avut timp să ne desmeticim bine la capătul Cârlibabei şi prietenii noştri de drumeţie au şi sosit. Revederea am pecetluit-o la masa birtului din apropiere, unde am băut câte-o cafea, fiecare dintr-alt tip de ceaşcă, cum le mai rămăsese din cine ştie ce întâmplări voinicoase şi bahice totodată. Aici ne-am juruit cu toţii să ne ducem aventura până la capăt.

Pe şoseaua Cârlibabei era oarecum amorţeala dimineţii şi oarecare întunecime, până a da soarele peste creste. Am pornit pe prima uliţă din apropierea cârciumii unde ne băusem cafeaua, către o biserica de lemn, iluminată de soarele care acum ajunsese până aici.

Prima noastră ţintă era vârful Fluturicăi, înălţat deasupra plaiului şi moţat cu un pâlc de brazi. Drumul nostru printre gardurile sătenilor s-a sfârşit repede şi mai departe ne-a aşteptat urcuşul către culmi, care ne-a luat cam tare încă de la început. Am străbătut poteca pământoasă, ne-am conversat cu turma de cornute întâlnite în cale şi până la urmă am rămas singuri, doar noi, muntele şi cerul albastru… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 32-34

• Pag: 35
• Cu colțul inimii…
• Suflet pregătit pentru împărtășanie… – de Adriana TODICĂ

„Lemnul casei este brun închis. Pe alocuri, negru. Ars de soare. Bârne lungi, îmbinate la colţuri cu cuie de lemn. Masive. Îmbătrânite. Mâncate de carii. Ale nimănui. Casa stă gata să se prăbuşească. În spatele ei, în adânciturile stâncilor, un leagăn de cer. La grumazul lor, păduri de mesteceni. O mare albă pe care nu o revendică nimeni. Lumini şi umbre. îngenunchieri simbolice când clopotul mânăstirii cheamă la rugăciune. Ferestrele mici, două priviri oarbe spre răsăritul care nu le mai aparţine, sunt pline de pânze de păianjeni. O lumânare uitată şi o cană ruginită e toată averea pe care o mai au. Uşa scundă, ruptă din ţâţâni, te obligă să te apleci când intri. Ca să te nevoieşti în faţa lui Dumnezeu, în faţa celor care au trudit să o ridice, cu capul descoperit şi cu sufletul pregătit pentru împărtăşanie. Înăuntru, tăcere. Întuneric. Singurătate. Soba nu mai încălzeşte de multă vreme. Patul, cu lepedeul mâncat de şoareci şi cu miros greu de mucegai, aşteaptă răbdător pe cei plecaţi la Domnul. Nu prea departe. În cimitirul din fundul grădinii. Pe un braţ de verde crud. Suflete de humă topită, atât de aproape de cer. Cruci vechi, din acelaşi lemn ca şi casa, mirosind a pădure, răcoroase ca şi frunzişul crengilor noi, citind psalmii păsărilor şi ascultând vibraţia pământului. O întrecere neloială cu timpul care se învârte asemenea unei morişti, fără oprire, amestecând ziua cu noaptea şi cerul cu pământul şi sufletele celor duşi cu sufletele celor rămaşi. Pe masa oloagă de un picior, adunate laolaltă, un blid spart, o lingură de lemn, o oală găurită, un vraf de scrisori, o carte de rugăciuni tocmai de la Athos… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 36-37
• MONTANA
• Creasta Fotoreporterului, Buila-Vânturarița

Primăvara se instalase deja la câmpie. Se apropiau Sfintele Sărbători de Paşte, prilej pentru care aveam posibilitatea de câteva zile libere. Unde să „evadăm”? Andreea vine cu o idee excelentă: Buila-Vânturariţa! Da! Acea metereză de calcar frumoasă şi spectaculoasă din Oltenia Montană. Acel masiv montan în care putem „face” şi turism, şi alpinism. O tentaţie! O provocare! Ne-am hotărît pe loc, întrucât amândoi MAC-ii suntem pasionaţi atât de drumeţie, cât şi de alpinism. În aceeaşi măsură sau poate chiar mai mult spre alpinismul clasic. Problema principală, pentru noi doi era accesul în zonă. Buila-Vânturariţa face parte din Masivul Căpăţânii, se află în nordul judeţului Vâlcea, nu există tren, doar drumuri forestiere ajung la baza muntelui. E complicat, mai ales că noi nu aveam maşină proprie. Însă dorinţa e mare! Amândoi mai fusesem şi-n alte dăţi în Buila-Vânturariţa, aşadar gustasem din frumuseţea acestui munte. Cu atât mai mult voiam!

Aşadar, orice aventură începe cu primul pas; doi tineri cu trei rucsacuri măricele (două în cârca fiecăruia şi unul în mână), pline cu cele necesare, dar şi cu echipamentul complet de alpinism, precum şi multe conserve de mâncare, pornesc la pas, mai întâi spre metrou, apoi la autogară, de acolo autocar până la Rm. Vâlcea (via Dealu Negru); aşteptat câteva ore în Rm. Vâlcea, urcat în rata pentru localitatea Cheia, coborât în comună. De aici începe pentru noi doi Marea Cursă: 21 km drum forestier de parcurs pe jos, cu trei rucsacuri pline şi grele! Pasiunea cere sacrificii! Aşa că o luăm la talpă (de bocanc) pe drumul colbuit. Mai întâi trecem pe lângă Mănăstirea Iezer… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 38-39

• Pag: 40

• Pag: 41-43
• Pe munte și pe… pământ
• Adevărata poveste a Crucii Ciobanului – de Mihail SÂRBU

De cum intri în Sinaia se înşiră, profilată pe cer, unduirea plăcută a crestei Bucegilor, ca o frază frumos scrisă. Fraza începe cu Vânturişul şi Vârful cu Dor, apoi continuă cu Furnica, Piatra Arsă şi altele, cuvinte cu înţeles temeinic pentru aceia ce iubesc aceşti munţi.

Dar acest „Vârf cu Dor” are un înţeles pe cât de fermecător pe atât de tainic, cu multe nuanţe, toate de o sensibilitate anume, de nostalgie… în sprijinul acestei afirmaţii aduc o superbă constatare ce am citit-o de curând şi care sună cam aşa: cuvintele pot fi asemuite cu aisbergul: marele lor înţeles este ascuns, nebănuit, imens, doar doritorul intră în submersie şi-i află înţelesurile, ceilalţi folosesc cuvântul în mod aproape automat, fără a gusta savoarea şi profunzimea acestuia.

Prima Regină a României, Elisabeta, în afara obligaţiilor de la Curte avea şi preocupări artistice şi pentru acestea şi-a atribuit pseudonimul de Carmen Sylva (Cântecul Pădurii în latină), având o prolifică implicare în cultivarea frumosului. Considerată Patroana Artelor, era poetă, eseistă, scriitoare, şi-a apropiat poeţi de seamă ai vremii, mai puţin reuşită fiindu-i cea de Mihai Eminescu.

Printre scrierile sale sunt şi Poveştile Peleşului şi aşa Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă, Caraimanul… au fiecare istorisirea sa. Privilegiat devine Vârful cu Dor, după a cărui poveste a compus un libret cu acelaşi nume, transpus în muzică de Zdislaw Lubiec. Opera lirică a fost pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti (ianuarie 1879) cu interpreţi italieni, precum şi la Covent Garden din Londra (1880), cu interpreţi britanici şi costume populare româneşti expediate din Bucureşti.

Legenda îl va inspira şi pe pictorul G.D. Mirea să realizeze o pictură alegorică, în două variante: una aflată în colecţiile Muzeului de Artă din Bucureşti – pictură în ulei de dimensiuni apreciabile; cea de-a doua a făcut parte din transportul ce a dus Tezaurul nostru în Rusia (1917). Cu acelaşi subiect este şi o pictură a aceluiaşi autor pe fundalul cupolei din sala centrală a Palatului Cantacuzino (azi Muzeul George Enescu), o frescă plină de subtilităţi iniţiatice.

Partea interesantă a acestei povestiri începe însă abia de aici încolo, adică cu un francez ce a stat, şi nu degeaba, în România, profesor apoi director la „Sf. Sava”, istoric, lingvist, mason influent, şi care scrie LA ROUMANIE, trei volume cu studiu despre istorie, limbă, literatură, orografie şi statistică. Această amplă scriere a fost editată la Paris în anul 1844.

Toate aceste trei volume au ajuns de curând în biblioteca casei noastre. în al treilea volum are descrierea unui „turneu” în munţii Bucegi, cu un scop bine definit, anume acela de a ridica pe Vârful Omu, pentru prima oară în istorie, drapelul României spre a fi văzut şi de românii din Ţara Bârsei, încercare însă nereuşită. Două zile mai târziu, J. A. Vaillant îl va ridica la Comarnic, împreună cu o ceată entuziastă de săteni, pe vârful Pleşuva. Culorile acestui prim drapel erau aranjate pe orizontală, lucru destul de rar întâlnit. De menţionat este faptul că acestea se întâmplă cu ceva ani înainte de Unirea Principatelor, iar în textul original este „…le drapeau tricolore des Principautes”… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 44-46

• Pag: 47-53

Pag: 54-58

• Pag: 59-61
• Atlas
• Paște cu sânge rece – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG, Spania, aprilie 2021

Nu-mi pot imagina o linişte mai pătrunzătoare decât tăcerea mormântală a Procesiunii Mute, scurgându-se lent pe străzile Spaniei, de Paşti. Monstrul cu multe capete se prelinge pe asfalt, strivit sub povara căinţei. Un plumb grăitor. Poate doar ţipătul de pasăre înjungheată, înălţat la cer de câte o bocitoare din margine, se poate măsura cu el în materie de înfiorare. Acele săgeţi acustice, numite Saeta, îmi făceau sângele să îngheţe în vene.

Liniştea cea mai profundă îşi dă mâna cu zgomotele cele mai infernale, prin alaiurile religioase de Semana Santa. Înainte de pandemie se ţineau an de an. N-aş fi crezut vreodată că le voi duce dorul, dar fără acele torturi auditive, Săptămâna Patimilor nu inspiră decât melancolie.

Pentru a doua oară consecutiv, în anul 2021, la fel ca în fatidicul 2020, pe tot teritoriul Spaniei s-au interzis festivităţile cu public. De frica unei contagieri în masă, întreaga suflare a ţării şi-a sărbătorit vestita Semana Santa încuiată în casă. Mai bine zis, n-a sărbătorit-o deloc. Nefastei aniversări a răstignirii Mântuitorului i se adaugă în acest mod un plus de ghinion.

Poporul s-a conformat surprinzător de repede cu interdicţia. Procedura ispăşirii manifeste a păcatelor, cea fără de care nu s-au putut concepe Sfintele Paşti niciodată de-a lungul istoriei, s-a mutat de la exterior spre interior. Blestematul virus a băgat spaima în oameni mai abitir decât cele mai elaborate metode de autoflagere inventate de Inchiziţie… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 62
• Aniversări de Mai
• La Mulți Ani, Inter.Continental! – de Mihai OGRINJI

Hotelul Inter.Continental Bucureşti, zveltă zidire cu 23 de etaje, a fost inaugurat la 14 mai 1971, după deschiderea liniei aeriene directe New York-Bucureşti. Întreaga dotare tehnică, fluxurile tehnologice, structura managerială, conceptele operaţionale au fost adaptate standardelor reţelei I.H.C., pe care le-a respectat cu stricteţe.

A fost conceput şi clădit cu ambiţie. Ca să fie şi să rămână „cel mai”… Hotelul Inter.Continental a fost proiectat de un colectiv condus de arh. Dinu Hariton, coordonatorul ansamblului fiind prof. arh. Horia Maieu. Impresionanta zidire a fost opera specialiştilor români de la Trustul „Carpaţi” şi de la alte firme, în urma semnării, la 14 octombrie 1967, la New York, a unui contract cu Pan America Airways, proprietara, pe atunci, a mărcii Inter.Continental Hotels Corporation. Contractul de franchise prevedea finanţarea investiţiei de către partea americană, cu restituirea datoriei (pentru dotările, în totalitate străine, şi programele de instruire a personalului) şi concesionarea mărcii I.H.C., prin care hotelul era integrat sistemului rezervărilor internaţionale pentru clientela specifică reţelei.

Decenii la rând această elegantă construcţie a fost una dintre emblemele Bucureştiului, dar şi o veritabilă coloană brâncuşiană a turismului românesc. Oază de capitalism în chiar centrul Capitalei – de asta nici nu l-a agreat Ceauşescu – Inter.Continental a fost vreme îndelungată şi un sensibil barometru al economiei naţionale: gradul de ocupare era o confirmare negreşită că „industria bubuie” sau este pe drojdie.

Deşi era privit de oricine, misterul hotelului s-a păstrat intact pentru imensa majoritate a românilor. Desigur, nenumărate vor fi fost secretele care s-au legat şi dezlegat în încăperile lui. Nici pereţii nu le ştiu pe toate… Şi nu putea să nu fie un reper al evenimentelor din decembrie 1989… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 64 și 63