România pitorească nr. 3/ 2020 (502)

Sumar:

• Pag: 2

Pag: 3-4

Pag: 5-9

Pag: 10-15

Pag: 16-20

• Pag: 21-23
• Un cincinal în paranteză
• Vremuri de foarfecă – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Era la scurt timp după 1989, poate în anul următor sau cel mult în vara anului consecutiv. Ce vreau să spun este că trecuse suficient timp pentru ca unii dintre noi – cei din generația crudă și tânără de pe atunci – să înțeleagă că, pentru a-i ajunge din urmă pe capitaliști, România urma să aibă nevoie de mult mai mult decât de cele două decenii pronosticate de „pesimistul”… de serviciu. în mintea noastră, la elanul pe care-l simțeam, trecerea ar fi făcut bine să se instaleze instantaneu! Astăzi, se știe că acele paranteze de apnee din istoria României s-au extins peste mult mai mult decât cei „minimum zece ani” să zicem. Ce nu-nţeleg eu nici acum este de ce ne doream noi să fim taman capitaliști, căci, pe de altă parte, tot noi eram cei care, făcând uz de minţişoarele noastre bine antrenate şi de realismul pe care volens-nolens ni-l inoculase traiul precar, condamnam pe bună dreptate practicile neomenoase ale bişniţarlor avizi de bani şi ale politicienilor corupți, care nu făceau altceva decât să imite ce vedeau prin Occident. Există însă undeva, adânc îngropată în codul nostru genetic, o credinţă oarbă în bunăvoinţa destinului, un fel de filosofie a încrederii, care face atingere cu instinctul de conservare, generând acea nezdruncinată convingere potrivit căreia „nenorocirile grave nu ni se întâmplă nouă, ci doar celorlalţi”… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 24-25
• Stampe din Bucureștiul de altădată
• De vorbă cu Mihai Matasă – a consemnat Matei BROD

Un început de septembrie călduros, secetos, bolnăvicios… Sunt în cabinetul domnului doctor Mihai Matasă, din Centrul medical Apolo, zona Coriolan-Calea 13 septembrie din Bucureşti. Ca orice moldovean sadea, domnia-sa este un povestitor captivant. E zăpuşeală mare şi, vrând-nevrând, te duce gândul la ştrand, la bere, nu la durere, afecţiuni, suferinţe fizice. Mai mult ascult, decât întreb. La început, cel puţin. Unul din locurile pe care le-am frecventat pe când eram copil, ne spune medicul Matasă, era ştrandul Tir, chiar lângă teatrul „Regina Maria”, după aia „Teatrul de Operetă”. Mai mă duceam pe la ştrandul Tei, la ştrandul Bragadiru. Ştrandul Bragadiru are o poveste aparte. Gheorghe Dumitrescu Bragadiru, ca să facă concurență firmelor Oppler şi Luther, s-a apucat să producă berea care i-a purtat numele. Fabrica de bere Bragadiru are şi azi locaţia pe fostul bulevard Coşbuc, actualmente Regina Maria. Acum e o paragină, vai de capul ei… Pe lângă Fabrica de bere el a mai construit şi palatul Bragadiru, de pe Calea Rahovei. Dar n-are nici o treabă cu noţiunea de palat, pentru că edificiul, ca şi ştrandul, a fost rostuit cu scopul ca familiile celor care lucrau la fabrica de bere să nu stea cu „capu” la copii, la nu mai ştiu ce, ci să-şi vadă de lucrurile pe care le aveau de făcut. Şi atunci aici găseai teatru, găseai cinematograf. Era şi fostul cinematograf „Aida”, unde am văzut multe filme. La ştrand când ne duceam era o plăcere. Deci, acest personaj, ca şi Malaxa, se ocupa de familiile lucrătorilor şi avea grijă pentru bunăstarea lor, şi spirituală şi fizică. Oameni care gândeau cum trebuie, nu la întâmplare… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 26-27
• Zidiri și vremuri
• Casa Sfatului din Brașov – de Gino-Mario CRĂCIUN

La poalele Tâmpei, o știe tot românul, se găseşte oraşul Braşov (Kronstadt). Sub denumirea de Corona localitatea apare pentru prima dată în documente în anul 1235, dar tot în secolul al XIII-lea îl găsim şi sub numele de Braşu, Braşo şi mai apoi Brașov. În partea medievală a burgului se găseşte Piaţa Sfatului, unde străbate veacurile clădirea sfatului breslelor sau vechea primărie. Multă lume a văzut Piaţa Sfatului – punctul 0 al urbei – mai ales la televizor, pentru că aici se desfăşoară festivaIuI „CerbuI de aur”. Locul are o mare încărcătură istorică. Prin secolul al Xlll-lea, aici se afla doar un turn ridicat cu scopul supravegherii intrărilor în oraş. De aici judecătorul târgului veghea asupra ordinii ce trebuia respectată de târgoveţi. Piaţa Sfatului se numea Târgul Grâului, iar pavajul era din pietre de râu. Lângă turn, breasla blănarilor a ridicat, un veac mai târziu, câteva hale destinate comerţului. Primul document care face referire la Casa Sfatului este din anul 1420 şi aminteşte că magistratul oraşului şi adunarea districtului Braşov au încheiat un acord cu breasla blănarilor privind construirea unei „camere pentru acordarea dreptăţii” deasupra bolţii de vânzare (magazin) a breslei blănarilor, devenind astfel nucleul Casei Sfatului de mai târziu. În anul 1520, se menţionează că turnul Casei Sfatului avea ferestre cu piele (în loc de sticlă) şi un ceas care se reparase în acel an. Primul ceas al oraşului Corona se găsea pe turnul Bisericii Negre. Între anii 1525-1528, turnul Casei Sfatului a fost remodelat şi de la înălţimea de 49,5 m, cât a avut iniţial, a fost ridicat până la 58 metri. Turnul Casei Sfatului a mai purtat şi numele de „Turnul Trompeţilor”, pentru că paznicii anunţau scurgegea timpului, izbucnirea incendiilor sau venirea duşmanilor prin sunetele acestui instrument. Acest lucru s-a făcut până în anul 1727… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 28-29
• Colocvii Rp
• Literatura și jurnalismul de călătorie (II) – convorbire cu domnul Aurel BORȘAN, președintele Fundației Amfiteatru – A consemnat Mihai OGRINJI

Să ne continuăm periplul nostru, domnule Aurel Borşan, prin literatura şi jurnalismul de călătorie stăruind puţin prin haltele numite almanahuri. Mi-e teamă că generaţiile on-line-ului nici n-au prea auzit de aşa ceva. Cum se ştie, ele au reprezentat, decenii la rând, o realitate cu totul specială. Erau aşteptate la sfârşitul fiecărui an – am în vedere perioada comunistă – ca pe un cadou extrem de preţuit, ca pe o speranţă şi, poate în primul rând, ca pe o mare bucurie a lecturii. Asta fiindcă pe atunci românii nu erau încă străini de vorbele bătrânului cronicar moldovean: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărților”…

– Deschizi un tip de discuţie necesară, pentru că putem să contribuim – după cunoştinţele şi puterile noastre – la o inventariere a multiplelor exprimări şi expresii ale literaturii şi jurnalisticii de turism, loc de întâlnire a artei cu realitatea, cale de descifrare a lumii pe care călătorul o (redescoperă, sinteza (deseori) dintre erudiţie şi experienţă.

Vorbind despre almanahuri, într-adevăr, erau nişte cărţi adevărate. Aveau o tematică diversă şi formule de abordare mai lejere, scoase cumva de sub povara rigorilor vremii (chiar cenzura le considera mai puţin importante). Apariţia almanahului este însă mult mai veche. Este suficient să-l amintim pe cel de la Gotha, începând cu anul 1763, veritabil deschizător de drumuri. Din câte îmi aduc aminte, s-a editat la Viena, prin 1883, dacă nu mă înşel, şi un Almanah al României June. În perioada interbelică s-a diversificat profilul acestor tipărituri, acum făcându-şi loc şi turismul şi călătoriile, în bunul înţeles de atunci. Asta dacă echivalăm, să zicem, ideea de calendar, de enciclopedie turistică cu cea de almanah. De pildă, concret mă gândesc la „Calendar de turism/ Enciclopedie turistică românească”, sub directoratul lui Mihai Haret, preşedinte al „Turing-Clubului României”, prima apariţie înregistrându-se în anul 1934. După decesul acestui important animator al turismului montan şi nu numai, întâmplată în primăvara anului 1940, „Enciclopedia…” a fost dusă mai departe de Valeriu Puşcariu, vice-preşedinte al acestui Club, şi el un reper consistent al scrisului din domeniul turismului… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 30-31

Pag: 32-34

• Pag: 35
• Vacanța, ca album – de M.O. BROT

Cu mai mulţi ani în urmă, Ruxandra Ghenovici (New York), care postează pe facebook numai tablouri de pictură cu totul admirabile, mi-a dăruit un teanc de scrisori pe care le primea de la copiii-ascultători celebra „Tanti Radio” (Titela Haqué – lrimescu). „Ora copiilor” se numea acea emisiune, a cărei difuzare a început în anul 1929. Premiul pe care îl primeau copiii, răspunzând la întrebările d-nei Colonel Haqué, consta în reproducerea fotografiei ce-l reprezenta pe copil în unele publicaţii ale vremii („Radio România”, revista „Natura” etc.). În numărul viitor, vă vom oferi scrisoarea şi fotografia unui copil, din 1937, ajuns un personaj foarte important în perioada comunistă. Aşadar, prezenţa portretelor de copii pe facebook nu-i în nici un fel, ca idee, o ispravă a nu ştiu căror internauţi. Chipurile lor drăgălaşe, inocente vor lumina însă întotdeauna atmosfera încărcată a zilelor noastre… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 36-40
• Montana
• Evadarea mult dorită – text: Dinu MITITEANU, foto: Marlene MITITEANU

Din dor de munte, în perioada în care nu ne-am putut duce. noi pe munte, l-am adus pe el la noi, cum aţi putut citi în numărul anterior al revistei sau pe blogul meu, http://www.dinumititeanu.ro/ Şi, desigur, ne-am făcut un plan de o tură mai lungă pe munte pe care s-o realizăm în primele zile de după relaxarea restricţiilor. Relaxare care din fericire s-a făcut aşa cum ar fi trebuit să se facă şi la debutul restricţiilor: diferenţiat! Cei care mergem PE munte în grup de 2-4 persoane în ture de o zi sau de mai multe zile cu dormit în cort, să nu fim băgaţi „în aceeaşi oală” cu cei care merg LA munte pentru „socializare” la pensiuni, cabane sau zone de picnic. Şi pentru a nu risca un accident care să implice Salvamontul şi un loc în spital, deciseserăm să nu abordăm munţi cu astfel de potenţial, ci blânzii Apuseni. „Munţi” (de fapt, dealuri mai înalte) care nu sunt spectaculoşi, n-au creste şi vârfuri semeţe, n-au salbe de lacuri glaciare, nu sunt prea „fotogenici”! Dar ne sunt tare dragi şi prin faptul că sunt „munţii de lângă noi” – cum îi alintăm cei din Cluj şi din zonele învecinate – dar şi prin multe alte argumente… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 41-43
• Montana
• Munții Lotrului: Balindru – text: Dinu BOGHEZ, foto: Trestian GĂVĂNESCU

Poposisem într-o după amiază la cantonul din Dobrun. Urcasem pe jos calea lungă din Voineasa şi mai apoi drumul ce înainta în munte spre Castelul din Dobrun. Era lungă calea, la început pe valea Pietrii şi mai apoi pe margine de poieni şi pădure până la locul de la Castelul Dobrunului, pe care mereu l-am îndrăgit. Pe ici pe colo, am mai întâlnit turme cu dulăi aprigi şi nici nu ştiu cum am izbutit să mă feresc din calea lor. Uneori, am ieşit din calea bătută a drumului şi m-am strecurat printre brazii din cale. Am izbutit să mă feresc de avertismentele dure ale dulăilor cu care aş fi putut să dau ochii. Într-un târziu am trecut de amenajările captării Rânjeului şi drumul a devenit unul aproape odihnitor. S-a sfârşit şi această zonă şi iată-mă ajuns la drumeagul ce urca la Castelul din Dobrun. Un câine într-un lanţ, ceva orătănii alergând după insectele înserării şi prin preajmă nici ţipenie de om. M-am culcat pe una dintre băncile aflate pe terasa casei din incintă. N-a trecut multă vreme şi zgomot de maşină a invadat locurile. S-au deschis porţile cantonului şi locurile au căpătat viaţă. Doar atunci soţia cabanierului m-a zărit pe prispă, învelit în sacul meu de dormit. S-au dezlegat limbile şi seara a trecut la un pahar de lapte proaspăt şi odihnă în camera cu pat molicios… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 44-46

Pag: 47-52

Pag: 53-57

• Pag: 59-63
• Atlas
• Zidurile care ne despart: Checkpoint Charlie – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

Vizibile sau invizibile, zidurile care pun distanţă între noi au devenit un fel de obsesie istorică. Sâcâitoare, revin periodic în actualitate, mai ales acum când pandemia ne ţintuieşte pe loc, prin ţările prin care suntem stabiliți. Pe vremea Războiului Rece, nu era cu putinţă de imaginat o asemenea inversare de situaţie! Pe atunci înduram stoici încuierea ermetică impusă de comunişti şi nu ne imaginam că vom fi cândva izolaţi în afara României, nu înăuntrul ei. Iată cum ironia soartei face ca astăzi o mulţime de români aflaţi în străinătate să rămână blocaţi departe de familiile lor şi de locurile după care tânjesc, amintindu-şi de vacanţele luminoase din trecut. Molimile au existat dintotdeauna şi au fost depăşite de Omenire, fără excepţie. Nu va fi deci nici de data aceasta Sfârşitul Lumii. În schimb, de răbdare şi încredere avem nevoie. Prezentul este însă favorizat în raport cu trecutul petrecut în spatele Cortinei de Fier. Deosebirea majoră dintre izolarea de atunci şi cea de acum este că diriguitorii se străduiesc să ne menajeze, reuşindu-le aceasta mai mult sau mai puţin, după puteri. Important este că nu vor să ne anihileze. Încercările de menţinere intactă a funcţiilor vitale ale societăţii nu reuşesc întotdeauna… A doua deosebire este aceea că starea de nesiguranţă pandemică este una trecătoare, de care toţi, fără excepţie, dorim să scăpăm rapid. Pentru a realiza mai bine diferenţa, nu este nevoie să mergem înapoi până în antichitate, la Marele Zid Chinezesc, şi nici de promisiunea recentă a preşedintelui SUA de a pune stavilă între America de Nord şi Mexic nu e cazul să amintim. Un zid mai la-ndemână, numai bun de dat drept exemplu negativ este Zidul Berlinului… (Citiţi continuarea în revistă).

Pag: 64 și 63