România pitorească nr. 4/ 2020 (503)

Întâlniți-vă cu „România pitorească!”

Întâlniți-vă cu ultimul număr al „României pitorești” din acest an! În  paginile ei găsiți rubrici tradiționale, dar și evenimente proaspete, care vă vor stârni interesul în egală măsură. Un comentariu cu totul special vă întâmpină chiar din primele pagini ale publicației: „Pandemia și industria ospitalității – Despre turism, cu speranță!” O invitație pe trasee mai puțin bătute se face prin titlu „De când n-ați mai fost la BÂRLAD?” Într-un fel, se continuă serialul lansat în numerele anterioare (Rp 2/2020 și Rp 3/20202) în care este înfățișată „axa turistică” Mărășești-Tișița-Tecuci-Bârlad-Vaslui-Codăești-Iași. Sumedenie de minunății așteaptă să fie descoperite pe această arteră moldovenească mai puțin cunoscută de români… 

O altă zonă eminamente turistică este „Țara Hațegului”, prezentată și cu o ilustrație edificatoare. Nu lipsesc din cuprinsul revistei nici atracțiile Bucureștiului, de data asta fiind propus „Parcul Regele Mihai” (fost Herăstrău) și o parte din „locuitorii lui stabili” – până când, rămâne de văzut… Caragiale, după care o parte dintre români se dau în vânt, este abordat din unghiul corespondenței cu un precursor al turismului montan, cu o circulație mai slabă în cultura zilelor noastre decât fratele său Nestor Urechia: Alceu Urechia. Este, mai degrabă, un pamflet cu „ou și cu oțet” și nu numai.

Ca de obicei, iubitorii muntelui își află și în acest număr partea leului, cum se zice. Ei sunt călăuzi prin Hășmaș, prin Hornul Ascuns din Colțul Mălinului, un „jurnal de Revelion” – „Singuri pe creste” – capturându-i preț de mai multe pagini și… zile. Excelentul serial „Piolet d’Or pentru întreaga carieră” ni-l aduce în prim-plan pe polonezul Andrej Štremfelj. Este prezentată, de asemenea, și ultima apariție editorială – a 30 – a! – din „Colecția Verde”: „Escalade și creste alpine” de Radu Țițeica. O surpriză aparte este „Jurnal montan” de Sorin Tulea. Primul episod. În 2020, s-au împlinit 105 ani de la nașterea și 15 ani de la ridicarea la ceruri a autorului excepționalei cărți „Amintiri din războaie neterminate”, apărute în „Colecția Verde”, în anul 2015. Din păcate, foarte puțină lume a auzit de el. A fost un admirabil alpinist, fotograf, comandor aviator, inginer mecanic. Ca și un excelent condeier!

Rubrica „Atlas” ne duce în Germania: „În Münster, ori plouă, ori bat clopotele, iar dacă se întâmplă asta concomitent, atunci e duminică…” Pe spații „externe” ne poartă și ultimele pagini ale revistei, prin rubrica „Pământuri românești abandonate?”: Pocuția. Pocuția, un fel de Alaska a României! Desigur, la alte dimensiuni.

Mai sunt și alte articole, la fel de captivante, chit că nu le-am pomenit. Vă lăsăm bucuria de a le descoperi singuri, noi mai adăugând doar ceea ce scrie și pe copertă, cu verde, culoarea vieții: La mulți ani cu sănătate, că-i mai bună decât toate! (Mihai OGRINJI)

Sumar:

• Pag: 2

• Pag: 3 și 7

• Pag: 4-7

• Pag: 8-14
• Călătoriți și pe aceste meleaguri
• De când n-ați mai fost la BÂRLAD? – de Mihai OGRINJI

Puține sunt oraşele din România care să fie atât de turistice precum Bârladul. Poți vorbi-povesti despre el de când te scoli şi pânâ te culci, fiindcă are atâtea şi atâtea minunaţii de arătat. Toate la un loc însa nu-ți pot oferi grămada de bucurie cu care te blagosloveşte fie și o simplă trecere prin această urbe, care ar merita un destin mai fericit. Norocul meu este că cel puţin trei ori pe an nu doar că străbat Bârladul, dar și poposesc cu plăcere. Chiar aşa:

Mai întâi, Bârladul a însemnat pentru mine o gârlă în care m-am bălăcit ca o raţă aproape de cum am început să merg pe propriile-mi picioare. Vara avea apa mică, însă existau bulboane unde adâncimea ajungea să fie şi de doi metri. În malurile lui, cu Duţă al Popii prindeam, cu mâna, cleni, care se cuibăreau în urmele pe care le lăsau copitele vacilor venite de pe islaz să se adape. În ceaunul în care se păstra coaja mămăligii, scufundat pe sub rădăcina vreunei răchite scorburoase se strângeau porcuşori, zvârlugi, roşioare, plătici, chişcari (ţipari), adică chisoagă – cum erau numiți peştii mărunţi – ce se înfrăţeau, ulterior, într-un borş gustos. Tot pe la sfârşitul verii îmi plăcea să merg cu mama şi tata la pusul cânepei la murat. Nu exista o plantă care să fie recoltată, cu secera, atât de greu… De neuitat mi-a rămas, însă, teribila julfă din seminţe de cânepă şi haldani, cu care erau unse „pelincile Domnului” în Ajunul Crăciunului…

larna, gârla îngheţa tun. Aşa erau iernile pe atunci. Înainte cu vreo două-trei zile de Bobotează, câţiva bărbaţi mergeau cu două care trase de boi şi le umpleau cu bucăţi mari de gheaţă, tăiată cu beschia, din care înălţau în faţa bisericii o grozavă cruce pentru slujba închinată Botezului Domnului. Gheaţă s-a tot depozitat şi în pivniţa prăvăliei, pentru înăduşitoarele veri. În restul zilelor friguroase, ne dădeam cu patinele pe gheaţa gârlei. Uneori, gheaţa era uşor vălurită, aşa cum o încremenea îmbrăţişarea gerului.

Ca şi iernile cu zăpezi bogate, uneori vânturată până spre streşinile caselor, primăverile erau şi ele lungi. Într-un târziu, soseau şi zilele când sloiurile porneau la vale. Bucurie mare! Ne cocoţam pe câte unul şi călătoream în dorul lelei. Asta până când, într-un an, am alunecat sub un sloi imens, care a trecut peste mine, ţinându-mă bine sub apă încât mare a fost mirarea că n-am dat ortul popii… Mă rog, aşa era atunci: gârla, adică râul Bârlad, făcea parte din viaţa, din ograda, din treburile, din năzbâtiile tuturor celor care trăiau pe malul lui drept, de-a lungul a vreo trei kilometri şi ceva… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 15-16
• Podurile peste Bârlad de la Brodoc – de Rada MANOLESCU

În urmă cu 145 de ani, Eminescu, revizor şcolar pentru judeţele laşi şi Vaslui, găsea Brodocul ca „sat considerabil şi cuprins, de 100 contribuabili”. Şi mai consemna marele poet: „În privinţa învăţământului am constatat că şcoalele din Brodoc şi Lipova (Lipovăţul de azi, n.n.) sunt bune…” De atunci, cu totul altă apă curge pe Bârlad. După mai bine de un veac şi ceva, cât a avut administraţie proprie (centru de comună sau asociată cu alte sate din jur), Brodocul, la puţin timp după venirea comuniştilor, a intrat în subordinea Vasluiului, cu statut de suburbie sau, mai nou, de cartier. Un dezastru, pentru oamenii de aici. Mai ales după decembrie 1990. În neştirbită tradiţie bolşevică, veneticii şi impostorii pesedişti ce alcătuiesc „autorităţile” Vasluiului au comis una dintre cele mai mârşave orori. Mai întâi au acaparat întregul islaz comunal şi alte zeci de hectare de pământ, prin tot soiul de „transferuri” de terenuri, după care au lăsat să se distrugă podurile de peste Bârlad. Au dispărut, astfel, cirezile cu vaci, stânele cu oi, orice activitate şi legătură a localnicilor cu pământurile care se află de cealaltă parte a râului, care nu poate fi trecut în nici un fel. Cine vrea să ajungă dincolo de râu este nevoit să străbată vreo 7-8 kilometri, nu doar vreo zece metri, cât poate fi lungimea unui pod de aici. În urmă vreme, existau în Brodoc trei poduri peste Bârlad. Astăzi, mai este doar unul în picioare crăcănate, din buşteni putreziţi, blocat de ani și ani, fiindcă stă să cadă… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 17-20

• Pag: 21-25

• Pag: 26

• Pag: 27-28

• Pag: 28-29
• Clio și Euterpe
• Croiți pemtru muzică… – de Mihai OGRINJI

Nu anume despre Dinu Lipatti vom scrie în puţinele rânduri care urmează. Cu toate că ar fi cât se poate de potrivit să-l omagiem fiindcă tocmai în această lună decembrie ,se împlinesc 70 de ani de la decesul marelui pianist. Nici despre Casa Memorială, care îi poartă numele, de la Ciolceşti (Fundăţeanca) – Argeş, deschisă vizitatorilor melomani în anul 1985. Merită să-i treceţi pragul când constrângerile pandemice vă vor mai slăbi din strânsorile ei ce se arată letale. Cât despre Festivalul Serile Lipatti de la Fundăţeanca, cine mai ştie, poate va fi reluat şi el…

Pricina acestor rânduri se datorează lui Valentin Lipatti (1923-1999). Fratele mai mic al lui Dinu Lipatti. Mai exact, o scrisoare de-a lui şi o fotografie – datând din 1933 – care au intrat în posesia mea graţie doamnei Ruxandra Ghenovici (New York).

Ele fuseseră adresate, iniţial, celebrei „Tanti Radio”, cea care realiza în perioada interbelică apreciata emisiune „Ora copiilor”. O reproducem integral… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 30-32
• Români, cunoașteți-vă țara!
• Țara Hațegului

Dintre toate „ţările” Ardealului, cea mai frumoasă, cea mai măreaţă şi cea mai ispititoare este Ţara Haţegului. Din orice parte ne-ar aduce paşii spre ea – fie din Est, fie din Vest, fie din Nord – ne întâmpină cu imagini de neuitat care se întipăresc pentru totdeauna pe retina ochilor şi pe pelicula invizibilă a memoriei. În Ţara Haţegului nu poţi pătrunde oricum. Dacă escaladezi „zidurile cetăţii” imense, de sus, de pe metereze, rotindu-ţi privirea, cuprinzi în câteva clipe toată splendoare ei. Ţi se arată ca o scoică uriaşă, în care descoperi rând pe rând perle ale memoriei străbunilor pe aceste meleaguri româneşti. E adunat aici, în această scoică, tot ce are Ardealul mai frumos: câmpii mănoase, livezi pline de farmec, râuri şoptitoare de legende, păduri neasemuite şi doinitoare, peşteri milenare, cetăţi, castele, turnuri şi oameni, cei care dau viaţă acestui colţ de ţară.

Oraşul Haţeg, aşezat pe malurile râului Galbena şi atestat documentar la 1247, e considerat „centrul” acestei mici „ţări” româneşti. Aşezat la răscruce de drumuri turistice, este cel mai important punct de plecare spre frumuseţile de neasemuit ale munţilor Retezat cu salbele sale de lacuri alpine şi cu ciopoarele de capre negre care se zbenguie pe cleanţurile de granit… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 33

• Pag: 34-36
• Montana
• Tăcerea zăpezii dintâi
• În Hăsmaș – de Adrian SCURTU

Întâlnirea cu cea dintâi zăpadă pe munte are ceva deosebit, un fel de umbră albă ce scrutează somnul fără vise… Înaintezi pe un tărâm al liniştii, acolo unde parcă nu a mai fost nimeni. Nuanţele alb-negru ale tabloului de iarnă suspendă torentul gândurilor. Nu că nu ai mai fi în stare să gândeşti, însă apare de la sine o apnee mentală, o binevenită şi poate mult lipsită vacuitate a minţii. Peisajul montan al primei zăpezi, asemenea unei picturi japoneze sumi-e, are darul de a ne aşeza confortabil în deplinătatea simţurilor şi în răgazul propriei interiorităţi.

Într-o nemişcare totală, în care negrul brazilor pare mai mult schiţat, mergând prin zăpada neîncepută ai senzaţia că neştiutul ţi se deschide reţinut, dându-ţi din atmosfera lui cu oarecare precauţie; tăcerea camuflată în peisaj de munte revelându-se atât cât poţi duce. Înaintând printr-o zăpadă crudă, conştientizezi faptul că drumul se naşte odată cu proprii tăi paşi. Parcă ai parafraza cu corpul un vechi text oriental în care se spune că Verbul creează lumea păşind. Mirosul tonic al zăpezii te întâmpină cu ceva seducător în el; ba chiar ceva nostalgic. Te cheamă mai mult şoptit înspre ceaţa albicioasă a pădurii. Urmând impulsul neştiutului, montaniardul îşi lasă în urmă istoria personală, animat doar de pași şi respiraţie, de prezentul etern al clipei şi de răcoarea proaspătă a iernii… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 37-41

• Pag: 42-43

• Pag: 44-47

• Pag: 48

• Pag: 49-52

Pag: 53-55

• Pag: 56-59

• Pag: 60-61
• Trei Crai de la Răsărit
• Baltazar, ¿qué nuevas me traes? – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

„Chiar aşa” m-am întrebat retoric la ascultarea refrenului ¿qué nuevas me traes? (ce veşti ne-aduceţi) al popularului colind spaniol Campana sobre Campana (Clopot peste Clopot). Ce noutăţi să ne mai aducă săracii Crai de la Răsărit, aşa bătuţi de soartă cum sosesc în acest an? Mă tem că bate cam în dungă clopotul lor, sunând a sirenă de alarmă.

Nu scap de impresia că vestea minunată e de fapt tot una veche, dar în straie schimbate, cum e şi Magul Baltazar, cel de provenienţă africană, pe care îl interpretează uneori figuranţii spanioli sulemeniţi cu cremă de ghete.

Cum-necum, Magii, ca toţi guvernanţii, n-au încotro şi se prezintă la datorie. De astă dată mai mult la televizor, căci ieşitul în stradă a devenit riscant. Omologii lor moderni, guvernanţii lumii noastre de azi, se adună pe la sfaturile lor de taină, să ne caute leac injectabil – pandant modern al aurului, smirnei şi tămâiei de-antârţ. Nu întâmplator, cei trei Magi erau vestiţi nu ca regi, ci ca vraci!

„Acum, când iarăşi ne sună ceasul, să facă bine să ne arate măcar drumul!”, strigă la diriguitori câte un om de bine, singur acasă, în faţa televizorului. Şi nimeni nu-l aude. Iar dacă nici stăpânii nu ştiu calea, măcar să ne ţină de… urât. Căci frumosul e drămuit. Sticla ecranului ţine numai viruşii la distanţă, nu şi ideile nesănătoase… (Citiţi continuarea în revistă).

• Pag: 64 și 62-63