România pitorească nr. 2/ 2020 (501)

Noul număr al revistei „România pitorească”, 501, își onorează cu prisosință îndemnul de pe copertă:„Prieteni, citiți mai mult!”. Montaniarzii și alpiniștii, în special, au, și de data asta, partea leului. Dinu Mititeanu, autorul cărților „Chemarea muntelui” și „Hoinari prin munți”, chiar așa și-a intitulat prezența în revistă „Montaniarzii și pandemia”, în vreme ce Alexandru Șipețean și Raluca Andreescu ne aduc în prim-plan interesante pagini despre faimoșii alpiniști români Alexandru Floricioiu și Zsolt Török, plecați spre veșnicia înălțimilor anul trecut. La rândul lui, Cătălin Crețu ne comunică, în stilu-i personal, trăirile din „Fisura Albastră într-o zi de iarnă blândă, înaintea unei primăveri aspre”, iar Radu Stoian, fin observator al alpinismului internațional, își continuă serialul Pioletul de aur cu Wojciech (Voytek) Kurtyka. Tot prin munți ne plimbă, ca de obicei, și Dinu Boghez ori Mihail Cernat.

Fețele turismului, atât de atrăgătoare și insidioase – la noi se screm munții spre a se naște un șoricel! – sunt surprinse într-o analiză așezată sub un titlu edificator: „Câte ceva despre Turism, pandemie, impostură…”. O tentativă de a reliefa un sumar profil al celor care țin în captivitate o industrie care incumbă cultură, profesionalism, inteligență, și nu lăcomie prostească, impostură, incultură, fariseism… Dar mai bine citiți textul!

Turism și cultură: le puteți privi altfel decât în tandem? Acest temeinic adevăr ne este dovedit și de cele două pagini cu „Monumentele orașelor – Bustul lui Mihai Eminescu de la Sînnicolau Mare” și, în mod cu totul aparte, de pledoaria lui Aurel Borșan, președintele Fundației Amfiteatru, în interviul apărut sub titlul „Literatura și jurnalismul de călătorie.” 

De la „Trans-Nistru” și pân’ la Tisa… Provinciile românești, aflate sub ocupația vremelnică a unor vecini, reprezintă o prezență constantă în paginile României românești. Acest număr de revistă conține un segment aparte.  De la „Minunatele Poduri de flori” de peste Prut, inițiate în luna mai a anului 1990, la ”Cimitirile – arhivă fabuloasă” a neamului cititorii sunt călăuziți într-o dureroasă călătorie livrescă de la Tighina la Țiganca, de la Cernăuți și până în Banat. Iar ca bonus, un text semnat de Nicolae Dimache (Roma) intitulat „Cimitir și demnitate”. Tot în Basarabia, se merită un popas la Hâncești, la un Palat al celui care a vândut această provincie rușilor, în anul 1812. „Prin galeria marilor ticăloși” se intitulează serialul care a început cu Manuc Bey, urmând să fie continuat cu Ana Puaker, Cristian Rakovski și alți borfași care ne-au pângărit țara și istoria. Fiindcă tot suntem în partea de răsărit a României, la rubrica „Pământuri românești abandonate”, întâlnirea cu Transnistria și Tiraspolul ei rămâne o provocare obligatorie.

Podgoriile, vinurile și specialiștii lor au reapărut în revistă. Din păcate, consemnând trecerea la cele veșnice a unui admirabil oenolog: Lucia Pârvu. În amintirea ei, și în sănătatea iubitorilor regatului lui Bachus, a fost descântat, pe cinste, un pahar de Merlot de Chateau Cristi… Nu lipsesc din acest număr rubricile tradiționale „Scrinul Andei” (Anda Raicu) și „Ecouri aniversare” (Ioan Prodan).

Încheiem acest periplu prin paginile ultimului număr (apărut!) al României pitorești cu …desfăcătorul de noduri. Voievozii de odinioară, cei adevărați, rezolvau multitudinea de noduri cu… sabia. De când săbiile lui Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu stau captive la muzeul Topkapî din Istanbul și în visteria Sfântului Mormânt, nodul gordian a tot produs adevărate pandemii… 

Un exemplar din România pitorească, în banii de azi, costă cam cât o pâine. Păstrați-o în meniu, fiindcă nu există, cel puțin pentru vacanță, ceva mai hrănitor. O să ne pomeniți!

text: Mihai OGRINJI

Sumar:

Pag: 2

• Pag: 3-5

• Pag: 6-12
• Prin jurul României
• O arhivă fabuloasă cimitirele – de Mihai OGRINJI
• Noi, copiii unei clipe…

Cimitirele reprezintă mai mult decât capătul ultimei călătorii de care nimeni nu are scăpare. Conotațiile lor sunt, firește, mult mai profunde. De la impresia de expoziție cu ingenioase lucrări de sculptură şi arhitectură, ba şi de antropologie, de fizionomii şi veştminte ori inscripții grave sau chiar hazlii, la senzația că ai în fața ochilor cronica unei localități, arhiva specială a comunității registrul se tot lărgește. Mai mult, în anumite situații, cimitirele se dovedesc chiar un fel de „cărți de identitate”. Arheologii știu foarte bine aceste lucruri, ca și istoricii adevărați, cum a fost, bunăoară, savantul Vasile Pârvan. Într-un fel, civilizația umană și-a înfiripat începuturile în universul… cimitirului. Mai exact, odată cu statornicirea cultului morților. Scria marele istoric în stilul său fermecător: „Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor vechi. Omul singuratic e pieritor, însă legat prin memoria colectivă, de marele lanț al celor din trecut, de față și viitori, el rămâne viu şi parte a umanității. De aceea memoria, sublimată la modul superior în istorie, este atât de importantă pentru noi: „Tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate și ni le faci iar vii, înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri, în rouă dimineții.” Tu, Clio, încălzești cu focul tău trupurile de demult adormiților şi îi faci iar vii, trăind din nou puternic în lumea lor şi năvălind plini de viaţă în lumea noastră: cu sângele încă lunecând pe armurile lor, cu patima încă aprinsă în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor. Şi între noi oamenii cei plăpânzi, cei trecători, nemurirea coboară, ca raza din cer. Bogaţi de nesfârşitul tuturor luminilor aprinse de cei ce dintru început şi fără de sfârşit au creat lumină, noi, copiii unei clipe – totuşi, veşnice în renaşterea ei perpetuă din cele ce au fost, în nesfârşirea ei de iubire spre cele ce vor fi – strălucim de lumina întreagă a sufletului omenesc întreg, de la cel dintâi care a trăit până la cel din urmă care va trăi, unul”… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 13

• Pag. 14-15
• Monumentele oraşelor
• Bustul lui Mihai Eminescu la Sânnicolau Mare – de M.O. BROD

Monumentele-sunt adevărate comori, căutate stăruitor de turiştii adevăraţi care vizitează un oraş. Nu totdeauna ele au avut însă un destin liniştit. Adesea, odată cu schimbarea regimurilor, au fost date la pământ, ascunse prin depozite întunecoase, topite, batjocorite, desfiinţate, trecute la index. O soartă oarecum asemănătoare, desigur, cu personalităţile pe care le întruchipează. „Intrarea în viaţă” a unor statui s-a bucurat de mare fast. Amintiţi-vă, bunăoară, de inaugurarea statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare de la laşi, din ziua de 5 iunie 1883: Regele Carol I, discursuri înălţătoare ale unor mai mari ai zilei, 21 de salve de tun, ba chiar şi un conflict diplomatic cu imperiul austriac. Între cei prezenţi în capitala Moldovei a fost şi Mihai Eminescu, reprezentând ziarul „Timpul”. N-avea să fie de faţă la eveniment, deşi cu acest scop venise la laşi. în schimb, avea să-l prefaţeze, într-un conclav de prieteni, prin lecturarea pentru prima dată în public a poeziei „Doina”… Dezvelirea bustului marelui nostru poet la Sânnicolau Mare s-a bucurat de o frumoasă ceremonie. S-a întâmplat asta în urmă cu 95 de ani, mai exact în ziua de 11 octombrie 1925. Peste 10.000 de bănăţeni au asistat la eveniment… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 16-17

Pag: 18-20

• Pag: 21
• Ecouri aniversare
• România pitorească 500 – de Ioan PRODAN, Hațeg

„România pitorească” reprezintă un admirabil duet din limba noastră românescă! Alăturarea celor două cuvinte sfinte, adică botezul acestui duet inconfundabil, l-a făcut Alexandru Vlahuţă în luna octombrie 1901 prin volumul „România Pitorească”, pentru care un an mai târziu 1902 a primit premiul Academiei Române. În luna iunie 1933, purtând acelaşi nume, România pitorească”, apare primul număr al acestei reviste de turism şi sport, având pe copertă cel mai renumit monument pentru eroii Neamului românesc – Crucea metalică de pe Caraiman… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 22-25
• Minunatele Poduri de flori! – de Mihai OGRINJI

S-au împlinit, în ziua de 6 mai, trei decenii de la Podurile de flori de peste Prut. A fost o zi mare, care a creat emoţii poate inegalabile. Era prima dată când, după 45 de ani, moldovenii, românii din dreapta şi stânga blestematului râu se puteau întâlni aievea pentru câteva ore. Mai exact de la 13-19. O adevărată minune: trecere liberă, fără paşapoarte, fără vize, onorată de circa 1,2 milioane de români! Propunându-mi să scriu câteva rânduri despre acea fabuloasă zi mi-am adus aminte îndată de extraordinarele vorbe ale lui Ernest Renan, citite cândva în superba revistă „Gândirea”: „Ceea ce constituie o Naţiune nu este faptul că vorbeşte aceeaşi limbă sau că ţine de aceeaşi grupare etnografică: ci conştiinţa de-a fi săvârşit laolaltă fapte mari în trecut şi de a voi să mai săvârşească altele, în viitor.”

Podurile de flori de acum 30 de ani au fost, necondiţionat, o faptă măreaţă, o ispravă cât o profeţie prin care conştiinţa şi energiile românilor dădeau să se adune, să se regăsească, să se înalţe. Țările lumii civilizate – din America şi până în Apusul Europei – considerau şi acceptau reunirea Basarabiei cu România ca un act de maximă normalitate. În fond, n-ar fi făcut altceva decât să-şi reconfirme, astfel, semnăturile de pe Tratatele de pace de după Primul Război Mondial prin care recunoşteau justeţea Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Se părea astfel că lăstărea din miraculosul an 1918 o şansă vindecătoare a raptului criminal săvârşit cu bestialitate de ruşi, în iunie 1940. Concomitent cu această cvasi-providenţială izbândă a conştiinţei românilor – a moldovenilor, în primul rând – din mâlul kremlinez, unde au fost frământate şi modelate de mai multă vreme, au fost scoase la lumină tot felul de bube negre, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, alte specimene de acelaşi soi. Românii, cel puţin cei din Moldova întreagă, îi mai spun bubei negre şi dalac, şi se feresc de boala asta ca de dracul, fiindcă de antrax, cum i se mai zice, se moare, nu şagă. Din păcate, aşa s-a dezlegat începutul unei epidemii care a contaminat conştiinţa românilor într-un hal greu de înţeles… (Citiți continuarea în revistă)

• Pag: 28-29

• Pag: 30-31
• Atlas
• Săbii domnești în exil… – de Matei O. BROT

Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, doi domnitori români faimoşi au câte o sabie în exil… Să fie doar numai câte una? Oricum, când şi în ce împrejurări a ajuns paloşul lui Ştefan cel Mare la Istanbul, nu se ştie cu exactitate. Există două supoziţii: că sabia ar fi fost dăruită sultanului de însuşi Părintele Moldovei, cu puţin timp înainte de a pleca la cele veşnice; a doua presupunere: turcii ar fi acaparat-o de la Petru Rareş. Probabil că doar Dumnezeu ştie… Mai mult ca sigur este, însă, că această spadă nu are statut de trofeu cucerit în urma vreunei bătălii. Cu atât mai greu este de înţeles refuzul turcilor de a o înapoia românilor, pe care, veacuri la rând, i-au secat de averi imense. Mă rog, când este vorba de hoţie, şi nu numai, păgânul (turcul) şi creştinul (rusul, ca şi grecul) nu se deosebesc prin nimic. Sabia este expusă – oarecum… peiorativ, faţă de alte arme ce-au aparţinut unor capete încoronate – la muzeul Topkapî din Istanbul. Vecină cu „arme ungureşti”. Este această sabie darul pe care l-a primit Ştefan cel Mare de la papa Sixt al VI-lea în semn de preţuire pentru marea victorie din ianuarie 1475, pe care Atletul lui Hristos a repurtat-o împotriva păgânilor?… (Citiţi continuarea în revistă).

• Pag: 32-35
• Altfel de călătorii
• Prin galeria marilor ticăloși: Manuc Bey… – de Matei O. BROT

Prin veacuri, ca şi în zilele noastre, Bucureştiul a fost generos cu toţi cei care i-au trecut pragul, fie pentru câteva zile, fie pentru a se aşeza cu traiul în vatra lui spre a-şi face un rost. C-au fost sărmani sau cu ştaif, aventurieri, borfaşi ori medici, rătăcitori şi hoţi sau bandiţi, prostituate, preceptori ori bone, Bucureştiul, aflându-se pe mâna veneticilor, în frunte cu fanarioţii stabiliţi aici de hăt vreme, i-a „înfiat” pe toţi. Indiferent că erau turci, greci, evrei sau armeni, unguri, bulgari ori saşi, ruşi, polonezi şi cine mai ştie ce alte naţii. Uneori, comunităţi întregi s-au aciuat în Bucureşti, ca şi prin provincie, punând la cale proiecte pentru ţara lor de obârşie, fapt care le-a şi reuşit adesea. Amintiţi-vă de greci, de bulgari, – de albanezi… Vreun semn de recunoştinţă pentru ajutorul primit? Nici vorbă. Dimpotrivă. Amintiţi- vă de proverbul cu facerea de bine… Primitori – nu ştiu dacă numai din fire, însă, sigur că şi din prostie – românii i-au adoptat nenumăraţi vântură lume, fără nici un strop de „spirt critic”. De cele mai multe ori, au rămas cu buza umflată, fiind înşelaţi cu asupra de măsură în credulitatea şi ospitalitatea lor…. (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 36-38
• Montana
• Montaniarzii și pandemia – de Dinu MITITEANU

Am constatat cu toţii şi fiecare am simţit şi „pe propria piele” cât de dramatic şi de grav s-au bulversat toate domeniile de prin martie încoace, mai ales sistemul medical, cel economic şi calitatea vieţii! Acum, la început de lună mai, în calitatea de montaniard împătimit, dar și de cetăţean responsabil, îmi exprim şi eu câteva gânduri; până acum n-am intrat în interminabile dispute. Dar acum toată lumea aşteaptă să afle care vor fi „relaxările” despre care se discută şi care probabil vor fi fost deja luate când veţi citi aceste rânduri.

Noi, montaniarzii, suntem un număr nu foarte mare de oameni raportat la populaţia ţării, şi despre care factorii decidenţi nu ştiu multe detalii, pe noi noi încadrându-ne în categoria mai largă:„turism”. Deci hoteluri, restaurante, pensiuni, eventual cabane – unde e mai dificilă „distanţarea socială”, unde e nevoie de a purta măşti, mănuşi, de a se face dezinfecţii etc. Dar cu cei dintre noi care dorim să ne reluăm mersul PE munte, nu doar LA munte, problema se pune altfel. Aşa că ne bucurăm că recent unele foruri ale montaniarzilor şi alpiniştilor au informat pe decidenţi asupra particularităţilor domeniului montan! Excluzând turismul de autocar şi de sejur în staţiuni de la munte, eu aş împărţi pe cei atraşi de munte în mai multe categorii: Cei care merg să doarmă în cabane şi pensiuni. Pentru aceştia (când se vor redeschide acele cabane) ar trebui găsită o formulă şi recomandări adecvate: număr mai mic, reţineri din vreme a locurilor pentru a nu se trezi cabanierul cu un număr mare de oameni, o cât mai mare prudenţă vizavi de riscul de contaminare, cu ocupare doar parţială a locurilor de dormit şi de servire a mesei sau doar a mânca fiecare din ceea ce-şi aduce în rucsac… (Citiți continuarea în revistă).

• Pag: 39-42
• Munții Căpățânii
• Dosul Pământului – de Dinu BOGHEZ

A existat o vreme când vârful Dosul Pământului reprezenta o enigmă pentru mine, nu numai prin ciudăţenia numelui său. Nu mai spun că printre sătenii locurilor, numele său era cunoscut sub forma lui cea neacademică, cea de Curul Pământului. Un astfel de nume se mai găseşte printre vârfurile Mâra şi Ţefeleica, de-ai umbla către măreţia Pietrii Craiului. Când am cunoscut potecile vechilor tăietori de pădure, dificultăţile drumului pe care trebuia să-l străbaţi, adeseori acoperit de uitarea timpului, făceau din acestea adevărate enigme. Încet, încet, cunoaşterea potecilor mi-a devenit mai familiară şi misterele legate de locul acestui vârf, una câte una, s-au lăsat cunoscute. Locul acesta bine ascuns în pădurile care te întovărăşeau până la vârfurile mari ale munţilor Căpăţânii, de-ai fi parcurs pe îndelete muchia prelungă ce pornea de către valea Oltului, era acum bine împădurit, dar fuseseră vremuri mai de demult când exploatarea vechii societăţi Carpatina din Brezoi lăsase muntele golaş. Dar acum, pe când aflam eu misterul locurilor, pădurea îşi recăpătase înfățişarea de altă dată. Să fi fost doar munca naturii de înviere a vechii păduri sau rodul unei munci organizate de om? Judecând după ce se petrece acum în locul tăierilor masive de pădure, cred că şi natura s-ar fi plictisit să tot repare ce strica omul cu multă nesimţire şi nu numai… (Citiți continuarea în revistă).

Pag: 43-45

Pag: 46-50

Pag: 52-53

Pag: 54-58

Pag: 59-62

Pag: 64 și 63