România pitorească nr. 1/2020 (500)

Cuprins:

• Pag. 6-12
• Identităţi turistice
• Duhul dealurilor… – de Mihai OGRINJI

Nu știu dacă la școală se mai pomenește de „drumul de costișe, ce duce la Vaslui…” Mi-e tea­mă că-i trecut la index însuși autorul „Sergentului”, Vasile Alecsandri. Mă rog, manuale mânuite de tot soiul de personaje plătite să dezintegreze ori­ce urmă de identitate românească. Dar asta este altă poveste.

Meleagul Vasluiului este plin de costișe, de dealuri, de pripoare, de coclauri. Sub geana dealurilor, cândva se ctitoreau bisericile satelor, conacele, curțile boierești. Aproape că nu exis­ta sat fără o astfel de zidire. Treabă deloc ușoară dacă ținem seamă că ținutul, unul dintre cele mai sărace, n-avea și nu are cariere de piatră, nici de nisip, ba nici lemn pentru astfel de construcții. Câteva dintre aceste clădiri încă mai dăinuie, chit că starea lor este jalnică. Vremea lor de glorie s-a întins de pe la mijlocul veacului al XIX-lea până la apariția cancerului bolșevic. Pe atunci, un Titu Maiorescu venea la Vaslui pentru a-și susține candidatura de deputat, izbândă dobândită în 1883. Prin acei ani erau legați de acest târg și P.P. Carp (cu palatul și moșia la Țibănești), și Theodor Rosetti ori Dimitrie Rosetti, cu conacul lor de la Solești, fiecare îndeplinind diverse dregăto­rii la Vaslui – prefect, șef de Tribunal etc. Cu mai mulți ani înaintea lor, mai exact în vara lui 1875, începuse să bată drumurile ținutului, în calitate de revizor școlar, Mihai Eminescu. Cândva – este ceva vreme de atunci – am descoperit că marele poet a poposit și în ograda în care m-am născut (suburbia Brodoc). Cum așa? Simplu: pe locul actualei case bătrânești fusese, cu un veac și ceva în urmă, clădirea școlii satului… Cu și mai multe veacuri în urmă, mai exact cu 545 de ani, Ștefan cel Mare zdrobea hoardele otomane la Podul Înalt, vestind apoi pe europeni: „am luat sabia în mână și, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare, și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre.” Cu astfel de vorbe demne, drepte și tăioase nu m-am întâlnit prea des în istoria noastră. Și totuși mai sunt. Iată, îmi vin în gând cele ale mareșalului Ion Antonescu: „Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul! Sdrobiţi vrăjmașii din răsărit și miazănoapte…” Conducătorul Statului Român a fost și la Vaslui. Tatăl meu l-a văzut de aproape, în apropierea Curții Domnești și a bisericii Sf. Ioan, ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Se întâmpla asta la sfârșitul lunii august 1943, când Ion Antonescu, împreună cu Regele Mihai, l-au însoțit pe ultimul drum pe mareșalul Constantin Prezan, înmormântat în curtea conacului său de la Schinetea (la 50 km de Vaslui)… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 13-19
• După 200 de ani…
• Umbra lui… Cuza. La Iași – Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR

„Câtă vreme va avea țara această istorie, cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.” (M. Kogălniceanu, 1873)

La 160 de ani de la pierderea statutului de capitală, municipiul Iași pare să-și fi regăsit aura de odinioară. Al doilea oraș ca mărime din România, „Iași, Capitala Renașterii Naționale” din anii 1916-1918, atrage ca un magnet. Cu 64 mii de sosiri de turiști (persoane cazate) din străinătate, în 2019 Iașul ocupă primul loc între județele Moldovei.

Călătorind dinspre sud, dinspre Bacău și Roman, la intrarea în județul Iași, pe stânga rămân Mirceștii Muzeului Memorial Vasile Alecsandri. Panglica de asfalt trece prin vecinătatea a ceea ce cândva a fost un frumos parc englezesc, care acum ascunde vederii Castelul Sturdza (stil neogotic, de la sfârșitul secolului al XIX-lea) și Mânăstirea Miclăușeni, ambele aparținând Mitropoliei ortodoxe a Moldovei și Bucovinei. Castelul, resemnat, așteaptă – la rând – pentru restaurarea și reamenajarea interioarelor și crearea condițiilor optime de vizitare (a se vedea și numerele 4/2017 și 1/2018 ale revistei). Drumul conduce mai departe, prin comuna Strunga, locul „vestigiilor” fostei stațiuni, care în 1932, de exemplu, deținea 50 de camere de hotel și 10 vile. Izvoarele de ape sulfuroase alcaline sunt cunoscute încă de la începutul secolului al XIX-lea. Deși rămasă stațiune sezonieră, în anii 1980 înregistra anual până la 13 mii de turiști cazați. Ulterior a fost abandonată, retrocedată, cele 14 izvoare s-au colmatat, iar localnicii n-au ezitat să-i dezmembreze vechile stabilimente cărămidă cu cărămidă, într-atât încât doar temeliile de beton mai pot fi ghicite: vegetația, crescută sălbatic, și-a intrat în drepturi. Înțelegând că mai sunt persoane care procedează asemănător, umplem o sticlă cu „apă puturoasă” din singurul loc de unde mai este posibil (cu miros de hidrogen sulfurat, binefăcătoare – încă se crede – pentru digestie), tragem aer în piept… și ne continuăm drumul spre reședința județului… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 21-22
• Etimologii
• Geografia cuvintelor – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG, Spania

M-am întrebat adeseori de ce unele râuri au nume feminine, în timp ce altele sunt de gen masculin. Ce deosebire să fie oare, sub aspect generic, între Dunăre și Olt? Ea curge maiestoasă, udând și fertilizând plaiurile, în timp ce el se rostogolește viril, mutând munții din loc, nu-i așa? Să fie oare genul apelor curgătoare o reflecție în planul lingvistic a gradului lor de-nvolburare, respectiv a moliciunii meandrelor lor? Ar fi o expli­cație, dar, din păcate, prea de tot simplificatoare.

Mă consolez cu speranța ca măcar sub aspect literar să fie interesantă supoziția mea a „contagierii” formelor de relief. De parcă, poetic vorbind, râurile ar prelua fluid nu doar forma pământurilor prin care curg ci și „sexul” lor, molipsindu-se feciorelnice de la câmpie și bărbătește de la munți.

Se știe însă că atât masculinul Rin cât și feminina Elba au porțiuni de curgere mai vijelioasă sau mai molcomă, în funcție de relieful pe care îl străbat, așa că teoria mea animată de lirism rămâne o utopie, o pură speculație metaforică. N-avem de ales și suntem siliți să recunoaștem că genul substantivelor se decide după reguli care nu depind de fantezia noastră poetică. Păcat!

Ca limbă romanică, spaniola ar trebui să se comporte asemănător cu limba noastră, dar se pare că spaniolii nu-și bat așa de mult capul cu genurile, cel puțin nu în sens toponimic. Pur și simplu botează toate râurile cu nume masculine, chiar dacă au terminații tipic feminine (în speță -a). Este greu de crezut că Tamisa sau Sena pot fi masculine, dar în limba oficială a Spaniei, castiliana, așa este, avem un el Támesis și un el Sena.

Ba mai mult, ca regulă generală, mai tot ce ține de geografie adoptă în Spania genul masculin. Nu numai râurile, ci și munții, vulcanii, istmurile și canalele, chiar și vânturile (el siroco, el levante, el poniente, el terral) sau punctele cardinale (el norte, el sur, el este, el oriente, el oeste) respectă regula aceasta… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 25
• Aniversări subiective
• Pragul optzeci – de Ioan PRODAN

Nu-o noutate dacă spun că viața pe acest Pământ e un miracol! Ne naștem din nimic, trăim care cum putem și plecăm în eternitate „lăsând locul liber pentru alte și alte generații viitoare”. O putem asemăna cu un „perpetuum mobile” pe Terra. Necazurile și bucuriile, asemenea cu tic-tacul unui ceasornic, ne însoțesc pe tot parcursul existenței, iar omul caută mereu ca bucuriile să predomine în existența sa și în scurtul său periplu pe această planetă albastră.

Trecând de semicentenar, considerat un prag și un vârf frumos al existenței umane, omul – deși urcă spre SUTĂ -, după părerea unor semeni – el începe să coboare și să se apropie de țărâna Terrei!… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 26-27
• Să-mi cânţi un cântec…
• De la Barbu Lăutarul și Ciolacu la Lile de la Zlătărei – de Matei O. BROT – foto: Mihai VASILE

Lăutăria reprezintă un capitol special cu care țiganii au colorat prin veacuri zilele, nopțile, momentele de bucurie ori tristețe din viața românilor. Desigur, n-au fost lăutari numai țiganii, însă n-am fi corecți dacă n-am recunoaște fără zăbavă harul lor aparte pentru acest domeniu. Un domeniu pe cât de vechi, pe atât de vast, explorat cu multă aplicație de regretatul muzicolog Viorel Cosma, cândva un prețuit colaborator și al revistei noastre. Cu un deceniu și ceva în urmă, grație prof. Constantin Nițu, primar pe atunci al orașului Horezu, care a fost gazda mai multor Gale ale Premiilor AJTR, am cunoscut un violonist excepțional, care, în liniștea unei superbe nopți de ianuarie, a vărsat din cele patru coarde și din gură ecouri de neuitat. Din păcate, i-am rătăcit numele… În toamna trecută, la aniversarea unui sfert de veac a hotelului Kilometrul Zero din Drăgășani, l-am ascultat cu încântare pe Lile de la Zlătărei. Hotărât lucru: lăutarii olteni au un șarm ieșit din comun… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 36-37
• Zidiri şi vremuri
• Biserica fortificată din Frauendorf – de Gino Mario CRĂCIUN

Călătorul care vine de la Sibiu spre Copșa Mică ajunge în localitatea Axente Sever. Ceea ce atrage atenția aici este biserica fortificată care se găsește în centrul localității. Documentar, așezarea apare într-un document din anul 1305, sub denumirea de Villa Dominarum și era în proprietatea familiei Apafy, însă își dobândi îndată statutul de sat liber în scaunul săsesc Șeica. Denumirea germană a așezării era Frauendorf (Satul femeilor). Legenda spune că satul a fost întemeiat de 60 de femei și 5 morari. Denumirea românească veche a localității era Frâua. Aici s-a născut unul dintre conducătorii revoluției de la 1848/1849 din Transilvania, Axente Sever. Cu ocazia comemorării unui sfert de veac de la moartea lui, în anul 1931 s-a hotărât ca loca­litatea să primească numele marelui revoluționar român.

Menționată în documente încă din anul 1322, biserica evanghelică fortificată prezintă o siluetă originală datorită pu­ternicului turn de apărare care încorporează întreaga zonă de mijloc a edificiului. Nucleul ori­ginar (secolul al XIV-lea) de tip biserică-sală este alcătuit din două travee pătrate, boltite în cruce pe ogive: spre răsărit se află o absidă poligonală (secolul al XV-lea), iar spre sud o capelă în stil romanic, cu absidă semicirculară. (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 38-40
• În Munții Căpățânii
• Ascensiune de iarnă în Stogu – de Dinu BOGHEZ

A trecut ceva timp de atunci, dar amintirile îmi sunt încă vii, de parcă acum aș străbate seninările Stogului! Au tre­cut 40 de ani, am mai urcat în vremuri apropiate anului 1976 de vreo 3-4 ori Stogul, pe trasee diferite de cel din premiera de atunci. Într-una din împrejurări, întâmplător, a fost cu noi Dinu Mititeanu. Dacă și-o mai aduce aminte de împrejurare!

Eram, cei din echipa vremurilor de atunci (Chissy, Mircea Florian și subsemnatul, singurul supraviețuitor), la cea mai ridicată cotă de entuziasm, produs de descoperirea minunățiilor ascunse ale munților Căpățânii. Așadar, cam asta era justificarea unei ascensiuni de iarnă pe solitarul vârf al Stogului, singurul care ne mai rămăsese de făcut, din cele câteva ture ce ni le propusesem în anotimpul alb în acești munți îndrăgiți atâta (Buila, Piatra Târnovului și creasta munților Căpățânii pe schiuri).

Stogul, cu cei 1.494 m ai săi, face parte din marea familie de calcar a Builei. Încremenit în mijlocul pădurii, înălțat mult deasupra ei, imensul masiv stâncos ademenește în orice anotimp. Din valea Cheii, în diminețile senine, de la vechiul canton Zdârcea sau acum, de la ceva mai actuala cabană Cheia, puțin după orele răsăritului ți se ivesc în față două globuri incan­descente. Unul al soarelui ce răzbate prin îngusta despicătură a Cheilor Recea (Cheile Cheii) și celălalt al Stogului, strălucind și el în razele celuilalt… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 41-45
• Alpinism
• Incursiuni pe planeta A r p ă ș e l – de Cătălin CREȚU

În mod clar, povestea asta de dragoste nu a început cum trebuie. N-am văzut mai nimic atunci când am fost prima dată în Făgăraș și timp de câteva zile ne-am cărat rucsacii grei prin ploaie, fără să știm prea bine care-i Suru, care-i Budislavu, unde-s Ciortea sau Lăițelul. Tot ce puteam zări era poteca udă de sub bocanci. Custura Sărății și Strunga Dracului le-am depă­șit orbește, pe pipăite. Negoiu și Moldoveanu le-am bifat, dar nu ne-am bucurat de ele. La Podragu ne-a prins o furtună puternică și, ca să protejăm cortul, am fost nevoiți să ieșim afară și să-l tot ancorăm și sus­ținem. Am coborât spre Victoria fără urme de regret.

Dar ceva m-a intrigat atunci și am revenit. Am parcurs de mai multe ori creasta cap-coa­dă vara, toamna târziu, parțial și iarna. Într-un ianuarie frumos, plin de zăpadă, am petrecut o noapte grea în cort în Șaua Avrigului. Termometrul s-a blo­cat la -32 de grade atunci, pri­musul funcționa greu, fermoa­rele nu prea se mai închideau, mâncarea era sloi. Am rămas cu ceva degerături ușoare la de­getele de la picioare, dar, iarăși, am revenit. Într-o altă iarnă am luptat din greu cu un vânt pu­ternic și am reușit să ajungem pe întuneric la Refugiul Călțun, unde am săpat cu pioleții jumă­tate de oră ca să putem intra. A doua zi vântul se întețise, ne lua pe sus ca pe niște crengi us­cate și eram nevoiți să folosim coarda și pentru a ieși la toaletă. Nici vorbă să reușim să urcăm Peretele Nordic al Călțunului, așa cum ne doream. Dar am re­venit, căci povestea de dragos­te cu Făgărașul începuse. (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 46-47
• MONTANA
• Ducând soarele pe rucsac – Text şi fotografii: Aniela şi Adrian CASETTI www.club-boreal.ro

O binemeritată vacanță cu ocazia Micii Uniri face să ne încolțească în minte nenumărate planuri… Începe agitația pregătirilor: telefoane, hărți, bagaje. Alegem Câmpu lui Neag, la bunii noștri prieteni pe care nu i-am văzut din 2018. Iar de acolo Oslea, sau Soarbele, sau…

O cercetare atentă a prognozei meteo, mai aproape de data plecării, ne dă un sentiment de regret că nu vom fi în acea zi undeva sus, de unde să privim cu nesaț în jur. Va fi o zi frumoasă de iarnă, cu mult soare și fără nori pe cer, cu zăpadă înghețată. O zi în care să ajungi repede sus și să fii cât mai mult timp sus. „În Bucegi! Să fi urcat cu telecabina din Bușteni și să fi mers la Omu.”

Câteva evenimente ce nu suportă amânare și care au apărut chiar înainte de plecare ne de­termină să renunțăm la planul inițial. Găsim pe ultima sută de metri cazare în Sinaia și iată-ne pe clasicul drum de pe Valea Prahovei. De care, în ul­tima perioadă, ne-am cam ferit. La o benzinărie de după Câmpina ne aprovizionăm cu câte un ceai, cafea. Acestea având menirea de a adăuga un plus de răbdare la cea cu care ne înarmasem deja când am purces la drum. Aplicațiile de na­vigație auto prevestesc și de data aceasta aglomerație… (Citește continuarea în revistă).

• Pag: 48
• MONTANA
• Album de iarnă în oglindă

Născută în luna lui Cuptor, Evelyn iubește nu numai minunatele zile de vară, ci și – dacă nu chiar în primul rând – anotimpul alb. Mai ales atunci când jucăușii fulgi de nea îmbracă totul cu o imensă mantie pufoasă, diamantină… Bucuria-i este fără margini și fiindcă, deși în iulie va împlini 6 anișori, foarte comunicativa Evelyn Antonia Homor, pe numele ei întreg, se dă în vânt, cum se spune, de-a lungul pârtiei pentru copii. Îi place să schieze. Și nu de un an-doi, ci cam de trei ani! (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 49-51
• MONTANA
• Vâlcelul Portițelor din Bucșoiu, cu zăpadă – de Mihail CERNAT

Masivul Bucegi, unul din­tre cei mai abordați munți din punct de vedere alpin. Fiindcă, dincolo de frumusețe, el oferă din plin o multitudine de trasee diverse, cu diferite grade și dificultăți. Masivul cuprinde mai multe zone, fiecare cu rezonan­ța sa; de data aceasta ne vom croi drum prin Bucșoiu, cu ale sale văi de abrupt și creste.

La vremea când la câmpie iarna se îngâna cu primăvara, noi, echipa MAC (Mihail și Andreea Cernat), pornim spre Bucegi. Aici este iarnă, zăpada fiind din plin datorită ninsorilor căzute recent. Parcăm la Gura Diham și ne echipăm de traseu. Apoi începem urcușul pe panta pieptișă chiar din spatele cabanei. Așa, ca de încălzire, dimineața pe răcoare! Admirăm Abruptul Bucegilor, Caraimanul și Coștila, distingând și delec­tându-ne privirea cu ale sale repere: Albișoarele, Valea Albă, Valea Coștilei, Valea Mălinului, desigur Seaca Caraimanului, Gălbinelele și multe alte locuri frumoase, cu trasee de care ne amintim cu plăcere. Peste câțiva vălătuci de neguri, tronează maiestos Crucea Eroilor… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 52-54
• Alpinism
• Piolet D’Or pentru întreaga carieră – Chris Bonington – de Radu STOIAN

Walter Bonatti, Reinhold Messner, Doug Scott, Robert Paragot, Kurt Diemberger, John Roskelley. Acestor ilustre nume li se alătură, în 2015, Chris Bonington, una dintre personalitățile cele mai importante ale alpinismului mondial.

Chris se naște în august 1934 în Hampstead, Londra. Părinții săi divorțează înainte ca micuțul să împlinească un an, mama sa urmând să se ocupe, singură, de creșterea și educația acestuia. Este un copil timid, însă foarte energic și cu un pronunțat simț al aventurii, moștenit cu siguranță de la tatăl său, ofițer, unul dintre membrii fondatori ai SAS. Îi place să se bucure de natură și, pe la 16 ani, descoperă alpinismul, care urma să devină o pasiune constantă pentru tot restul vieții. Modelul și mentorul său a fost alpinistul scoțian Hamish MacInnes, despre care se spunea că este la fel de dur precum stânca munților pe care îi escaladează.

În ‘52, își începe serviciul militar și se înrolează în Aviația Militară Britanică (Royal Air Force). Face apoi studii militare, urmând astfel cariera tatălui său. În ‘56, termină cu succes renumita Academie Militară Regală Sandhurst. În timpul liber, dar și ca instructor de alpinism în cadrul unei unități de elită a armatei, se cațără „cu aviditate”, după cum el însuși mărturisea, cu precădere în munții din Anglia și Scoția, reușind să facă multe ascensiuni în premieră, atât vara cât și iarna.

În ‘58, ajunge în Alpi unde escaladează majoritatea traseelor clasice. Ca urmare a experienței acumulate, a calităților fizice și, nu în ultimul rând, a faptului că este foarte disciplinat, în ‘60 este invitat să facă parte dintr-o expediție mixtă, ocazie cu care urcă în premieră vârful Annapurna II, 7.937 m, din masivul Himalaya… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 55-56
• Prin munții altora
• Fascinanta Nadelgrat(II) – text și foto: Dinu MITITEANU

Ajungerea în Selle la ora 9.15 este un moment de bucurie și de relaxare căci, pe acel tobogan alb, tocmai începuse discret bombardamentul cu pietre. Știm că va urma multă cățărare și descățărare pe stâncă, de gradul I-III și că roca este în general sănătoasă. Asta ne bucură, desigur. Ne descălțăm de colțari și începem cățărarea! Ce plăcere, ce bucurie! Urcăm cu spor, brațele și prizele ne oferă siguranța necesară, nu simt nevoia de a folosi friend-uri, nuci, anouri cu care îmi e „decorat” hamul din belșug. Mă bazez pe brațele antrenate luni de zile pe panoul de acasă și la sala de cățărare Gravity din Cluj, pe care am frecventat-o cu draga și talentata mea nepoată Ana. La ora 11, suntem la crucea de pe Dürrenhorn – 4.035 m. Facem desigur o pauză, căci până aici privirile noastre căutau mai mult prize. Dar acum ni se potrivește ce scria Guido Rey: „Privirea oamenilor care urcă munții caută totdeauna departe, limpede, profund, ca privirea marinarilor spre vastele orizonturi”.

Panta de zăpadă de sub piramida stâncoasă a lui Hohberghorn – al 2-lea patrumiar al acestei superbe creste -, ne permite să-i vedem pe cei doi italieni. În Șaua Dürrenhorn facem iarăși o pauză în care „ciugulim” ceva și ne hidratăm. Vedem în stânga și vreo trei spituri de care amintisem mai înainte. Ne mai cățărăm un timp, apoi, la panta cu zăpadă de sub vf. Hohberghorn, ne montăm din nou colțarii pe care nu-i vom mai da jos până la cabană, fapt ce ne va încetini ritmul în zonele – încă multe – de stâncă. Pe vârf, la 4.219 m, constatăm că nu are cruce (cam toți patrumiarii au) și că Nadelhorn-ul parcă se îndepărtează! Ne dăm seama că nu vom ajunge la cabană la ora cinei, dar asta nu contează! „Hrana” ce o absorbim acum prin toți porii ne va ține de foame! Și culmea, panta largă și înzăpezită a Dom-ului din dreapta noastră, al 3-lea mare vârf al Alpilor după Mont Blanc și Monte Rosa, pare mai aproape ca Nadelhorn-ul! Se vede clar poteca ce șerpuiește spre vf. Dom și ne amintim că, în 2013, am fost pe acolo cu dragii colegi Dragoș și Raluca. Iar creasta spre Stecknadelhorn pare inabordabilă!…  (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 61-62
• Pe 2 roți
• Cu bicicleta prin Țara Vinului – de Lucian CRIȘAN

Traseul propus are o lungime de aproximativ 35 km, fiind de dificultate medie; circuitul se desfășoară în totalitate pe asfalt. Ruta propusă reprezintă un prim segment prin podgoriile județului Alba, zona viticolă denumită Țara Vinului.

De la Aiud la Teiuș se poate merge cu trenul pentru a se evita traficul de pe drumul european E81. Ruta propusă Teiuș – Căpud – Leorinț – Rădești – Sâncrai – Ciumbrud – Aiud – Gârbova – Teiuș  (Citește continuarea în revistă).