- La gura gârliciului (rubrică de autor)
- Text: Mihai Ogrinji
Nu mă găsesc în situația Sărmanului Dionis – Eminescu a fost, fără doar și poate, un profund prețuitor al vinului, iar alter ego-ul din celebra-i nuvelă n-a lăstărit deloc întâmplător din Dionysos, zglobiul protector al plantei care, alături de spicul grâului, crește în Poarta raiului. Ioan Slavici, născut în mijlocul unei vrednice podgorii, povestește în „Amintirile” lui: „Băutor n-a fost Eminescu. Bea numai ademenit de prietenii cu care stătea de vorbă, puțin câte puțin, și numai vinuri ușoare, curate și bune. Vinul îl făcea vioi, vesel, comunicativ și doritor de a îmbrățișa și de a ferici pe toată lumea”. Ce vremuri, ce oameni, ce vinuri…
Și totuși: dacă ceva bani am mai văzut, vin bun, în schimb, mai că n-am mai băut de un secol… De pe vremea când băteam podgoriile românești de la Cotnari și până pe la Șimleul Silvaniei, călătorie săvârșită ani la rând, rotundă ca burta unei balercuțe, și reluată cu avânt ca pe o iubire cu păcatul neîmplinit. Se întâmpla asta pe vremea când a scrie despre vin echivala, oarecum, cu promovarea avortului. Și, totuși, epocașii, de la cei care învârteau un rost cât de mic și până la barosani, mahări, activiști, conducători de partid și țară își făceau plinul canistrelor (codificate: televizoare defecte) nu de la mult invocatele rezervoare din fibre chimice ori inoxuri, expuse în bătaia soarelui, ci de prin butoaie pitite prin cotloane de pivnițe adânci, cu firide și bolți arcuite.
Am avut privilegiul să mă bucur nespus de frumoase ceasuri prelinse în fel și chip – precum cele ale lui Dali – pe lângă butoaie pântecoase, norocul scoțându-mi în cale oameni minunați, sensibili și generoși, din priceperea cărora m-am înfruptat ca orice plod de moldovean înțărcat nu cu oul sau alte nevinovate viclenii, ci cu lingurița cu vin roșu, sângele Domnului sau sângele ursului, cum i se mai spune în funcție de împrejurimi. Din îndemnul unora dintre ei am pus pe hârtie, înainte de 1989, poveștile din „Sub zodia lui Bachus”, o cărțulie care a stârnit, la vremea ei și nu numai, prețuirea unor adevărați maeștri în arta vinului. Este suficient să-l amintesc fie și numai pe patriarhul vini-viticulturii românești, academicianul Valeriu D. Cotea, și e deja cu asupra de măsură. Nu demult, domnul Mihai Chitic, până deunăzi directorul comercial de la Cramele Halewood Prahova, subtil cunoscător al rosturilor vinurilor și viilor noastre, m-a băgat într-o adevărată încurcătură: să reiau drumurile de altădată prin podgoriile noastre și „să rescriu” cartea cu pricina. Mi-a dat și titlul „Sub zodia lui Bachus după 20 de ani”.
Fie și după un sfert de veac, numai să fie!, îmi tot zic și azi.
Ideea mă frământă și, mai mult ca sigur, voi pleca la drum. Că nu de drumuri, însă, mi-e mie teamă, ci de popasuri, asta este o altă poveste. De pildă! La Țifeștii Vrancei, îmi șoptea cândva un bătrân podgorean: „Soseau înainte de război, până-n gârba Sfântului Neculai, fel de fel neguțători de vinuri. Umblau ca geambașii, dintr-un sat în altul. Cei pricepuți cătau găzduire la proprietarii cu vii întinse. Îi duceam în pivniță să vadă poloboacele și să guste din care pofteau. Până la urmă se hotărau la un sort, din care, după ce apunea soarele, se apucau de treabă. N-aș zice că pierdeau socoteala paharelor, făcându-se criță, dar nici cine știe ce loc nu mai rămânea pentru vreun pahar în plus. Dimineața, când se sculau, erau cu „analiza de laborator făcută”: dacă stăteau bine pe picioare, fără amețeli, fără dureri de cap ori alte ghionturi lăuntrice neplăcute, vinul intra la tocmeală. De se întâmpla altfel, plăteau ce aveau de plată și mergeau la altă casă sau în alt sat. În beciurile noastre, vinurile erau cinstite și tefere pe atunci. Cârciumarii îl stricau. Și nu toți. Mai ales cei ovrei, care au otrăvit țara de la un capăt la altul și cu spirturi de toate felurile.”
„Botezatul” vinului este nărav vechi, chiar înainte de Ioan Botezătorul… Aiurea, ca și la noi. De bune veacuri „blestemul” lui F. Villon rămâne neîntrecut prin farmecul lui, nu însă și prin efect… Până la urmă, însă, n-aș dușmăni la nesfârșit pe crâșmarii care toarnă apă în vin, deși șprițul voit ori cel viclean umple de aprigă rușine pe un băutor de vinuri – coneseur-ul nu cred că se dedă la o asemenea… les majestate. Alte botezuri ne strică astăzi ficații: sulfiții și… prețurile. Chimicale până și în vinurile roșii! Mai mare păcatul… Faptul că eticheta te pune în gardă că vinul din garafă conține asemenea ingrediente nerușinate nu schimbă deloc datele problemei. Sigur, licoarea lui Dionysos – de la naștere și până ajunge în pahar, răstimp în care poate atinge și vârste impresionante – are sumedenie vrăjmași și este neapărat nevoie ca ei să fie stârpiți. Altfel, ne mântuie vinul pe noi…
Mai spunea bătrânul vrâncean: „Ai grijă, taică, să te bucuri cu regularitate de vin vechi, mâncare proaspătă și femeie tânără. Să nu le duci lipsa prea lungă vreme că strici rostul lucrurilor…” Hâtru al naibii moșneagul cu obraji rumeni și un ditamai nas ce-i dădea mare bătaie de cap când încerca să bea dintr-un pahar cu gura insuficient de largă.. Din fericire, el nu cunoștea ce-s alea arsuri, mâl la cap ori mahmureală acră și toate astea nu după o noapte de beție, ci doar după cel mult o sticlă de trei sferturi… Acum, ce-i mai bine: să te călești cu astfel de vinuri sau să fie tinere și vinul, și mâncarea și femeia? Nu cred să vadă cineva vreun cusur în povața lui, fie și ușor adaptată…
Cât despre prețurile de astăzi, durerile de cap pe care le provoacă nu sunt deloc ușoare. În România viticolă pe care o invoca vrânceanul meu vinul nu te punea niciodată în situația să te scormonești în buzunare. Se bea, pe atunci, cu burta, cu ziua, se bea și de pomană, dacă treceai printr-o vie cu beci, se bea în zile de lucru și în zile de sărbătoare, ziua și noaptea, la bucurie și la necaz. Nu vinurile – fie și mai modeste, ca să nu mai vorbim de cele de evghenicoase – i-au adus pe români în situația de a a-și bea mințile sau sănătatea. Nu. Capul răutăților sunt rachiurile și alcoolurile contrafăcute – cocârț, harașpincă, holercă și câte și mai câte blestemății din astea. Mă repet cu aceeași convingere și temeinicie: nici unul dintre vinurile de pe piața noastră – autohtone ori aduse de aiurea, ambalate în sticle modeste sau în sticle cu etichete luxoase – nu merită prețurile pe care le afișează, prețurile cu care se lăfăiesc în rafturi sau în paginile Meniu-rilor din restaurante… Cu ce-o fi greșit neamul ăsta de i s-a luat de la gură până și bardaca cu vin bun?
Se apropie 15 iunie. Ca întotdeauna, îmi voi așeza gândul sub „Umbra lui Istrate Dabija Voevod”. Vă amintiți, desigur: „Când eram Vodă la Moldova/ Hălăduiam pe la Cotnari./ Vierii toți îmi știau slova/ Ș-aveam și grivne-n buzunar./ Pe vinul greu ca untdelemnul/ Am dat mulți galbeni venetici;/ Aici lipsește tot îndemnul./ În lume mult, nimic aici…” Hazos peste măsură vrânceanul moș Istrate Voevod…
Trecând de dricul lui iunie, lua-o-vom de la început: „Ah! Garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună,/ Și mucoasa lumânare sfârâind săul și-l arde,/ Și-n această sărăcie te inspiră – cântă, barde, /Bani n-am mai văzut de un secol, vin n-am mai băut de-o lună!”
Eh, tu-i neamul nevoii: viața nu-i făcută numai pentru muncă, ci și pentru zile de frupt…
