Text: Anda Raicu
Pentru români, Mihai Eminescu este ceea ce sunt Goethe pentru germani, Pușkin pentru ruși, Victor Hugo pentru francezi ori Edgar Allan Poe pentru americani. „Nu există pe lume decât poeți mari – scria G. Călinescu, cel mai important exeget eminescian – nicidecum poeți mari naționali și poeți mari universali; și cine e mare la el acasă, e mare pretutindeni, fiindcă pretutindeni sunt aceiași oameni și toți plâng și râd la fel. E poet mare cine cântă adâncimile sufletului, dar prin asta el are un limbaj cosmic”.
În mintea poporului său, Mihai Eminescu a rămas mereu tânăr: soarta a vrut ca el să se stingă în vara lui 1889, la 39 de ani. O statuie în bronz aflată la București, în fața Ateneului Român, îi păstrează această imagine simbolizând pentru autorul monumentului, sculptorul Gheorghe Anghel, ca și pentru generațiile care s-au perindat, întruchiparea Luceafărului, eroul faimosului poem cu același titlu, o tulburătoare legendă despre neputința geniului de a se apropia de fericirea pământească. De o stranie frumusețe în adolescență și prima sa tinerețe, Eminescu poartă această aură în eternitate, posedând privilegiul, atât de rar, de a fi fost înzestrat cu un caracter pe măsură. Gravitatea, uriașa putere de muncă – a lăsat o operă vastă, din care nu lipsesc traducerile din sanscrită, articolele de ziar, ce sunt, de fapt, eseuri de anvergură, proză, culegeri de folclor – forța de a cuprinde și de a sintetiza spiritualitatea istorică românească, pe care a cunoscut-o bătând cu pasul aproape toate provinciile țării -, alcătuiesc Modelul pe care poetul național îl oferă, până azi, inegalabil, celei mai curate aspirații spre Ideal. Românii se reîntâlnesc la unison, reculeși, în fața acestui exemplu care le-a dat glas sentimentelor profunzimilor filosofice ale existenței, elanurilor eroice. Cântate în romanțe, versurile sunt accesibile omului celui mai umil.
Călătorii români și străini aflați în țara noastră vor fi încântați să meargă pe urmele lui Eminescu, ultimul mare romantic european, ele cuprinzând câteva dintre cele mai frumoase ținuturi și orașe ale țării. În satul Ipotești, e casa, devenită și muzeu, în care poetul vedea lumina zilei la 15 ianuarie 1850. În preajmă, în orașul Botoșani, există vechea biserică Uspenia, datând din veacul al XVI-lea, în care era botezat pruncul Mihai. Blaj, oraș cu alese tradiții religioase și de învățământ, satul Rășinari și burgul medieval Sibiu, Iași, capitală a Moldovei, de care e legată o mare poveste de dragoste a poetului, Giurgiu, localitate dunăreană, Constanța, port la Marea Neagră, Arad și Oravița – sunt doar câteva dintre popasurile evocatoare. Încordata existență a lui Eminescu se încheie la București… Mormântul său poate fi văzut la cimitirul Bellu, un fel de Père-Lachaise românesc, în care își dorm somnul de veci personalități de rang ale spiritualității naționale – scriitori, muzicieni, pictori, actori. Așa cum și-a dorit, poetul are la căpătâi un tei, arbore pe care l-a iubit din copilăria petrecută la țară, în taina pădurilor, pe malul lacurilor, acolo, unde, spunea el, „toate basmele se-adună”… (Text din anul 2000)
