Cuprins:
Pag. 8-9
Palatul Parlamentului, o rușine sau o mândrie? – de Alex IACOB
Turiștii de pretutindeni, care vin să-l admire, nu știu că înălțarea megalomanului edificiu se producea în perioada cea mai critică a comunismului, iar românii trăiau zile greu de imaginat pentru sfârșitul mileniului al II-lea. Nici nu era singurul proiect faraonic în desfășurare. Abia se terminase, într-un fel, magistrala Transfăgărășanului – șoseaua montană ce realiza o nouă legătură între Țara Românească și Transilvania -, iar lucrările la canalul Dunăre-Marea Neagră se derulau în paralel. Pe de altă parte, zidirea amețitoarei clădiri stârnea o nemărginită ură și fiindcă în Bucureștii acelor ani – odată cu dărâmarea unor cartiere întregi, cu oameni care își vedeau năruite vilele și casele – dispăreau pentru totdeauna unele dintre cele mai importante biserici, monumente istorice și de arhitectură de mare valoare. Toate acestea au rămas, însă, durere și istorie, grandiosul edificiu văzându-și de destinul lui… (R.C.)
Pentru foarte mulți, Palatul Parlamentului din Sectorul 5, denumit inițial Casa Republicii, reprezintă o construcție deținătoare a trei recorduri internaționale. Ea este recunoscută ca fiind cea mai grea clădire din lume, cea mai scumpă clădire administrativă de pe pământ și, nu în ultimul rând, cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață. Palatul impresionează mai ales prin monumentalitatea lui. Structura lui masivă și impunătoare măsoară 270 m lungime, 240 m lățime, 86 m înălțime și 92 m adâncime, fiind organizat pe 12 nivele de suprafață și alte 9 subterane. Și, pentru a termina cu cifrele, să nu uităm că este compus din aproximativ 1000 de încăperi dintre care 2 parcări subterane, o sală de concerte, 4 restaurante, 3 biblioteci, 440 de birouri și mai mult de 30 de saloane care poartă numele unor personalități remarcabile sau evenimente importante pentru poporul român precum Sala Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, Alexandru Ioan Cuza, Sala Drepturilor Omului sau Sala Unirii. Este imposibil să nu remarci clădirea cu arhitectură de tip realist-socialistă, fie că te plimbi pe diverse străzi din proximitatea centrului Capitalei sau doar ieși pe balconul unei case sau al unui bloc înalt. Se știe că megalomania și cultul personalității specifice dictaturii comuniste sunt elemente identitare ale acestei clădiri. Cu toate acestea, prin denumirea de Casa Poporului pe care a avut-o după Revoluție s-a încercat schimbarea ei într-un simbol al ieșirii de sub dictatură și, implicit, al orașului. Dar această Casă a Poporului a rămas întotdeauna undeva între rușine și mândrie, o situație care s-ar putea compara cu Turnul Eiffel din Paris, supus de-a lungul timpului numeroaselor critici și păreri de rău din partea parizienilor. Cu toate acestea, la fel ca acest turn iconic, Palatul Parlamentului sau Casa Poporului este o atracție de netăgăduit pentru sute de mii de turiști veniți special pentru a-l vizita și pentru a-i cunoaște istoria. De asemenea, aripa vestică a clădirii adăpostește din 2004 un punct de interes major pe harta culturală, Muzeul Național de Artă Contemporană, iar pe terasa Casei Poporului se organizează diverse concerte la înălțime și sub cerul liber. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11-12
O zidire pentru toți românii
Proiectul Catedralei: de la Carol I până în prezent – de Alexandru IACOB
Ideea construirii unei Catedrale române la București făcea subiectul unui proiect propus de către Regele Carol I imediat după proclamarea României ca Regat. Astfel, a fost alocată o sumă considerabilă din bugetul statului pentru ca demararea acestui proiect să aibă loc prin lansarea în 1891 a unui concurs internațional adresat arhitecților. Din acest moment au apărut neînțelegerile și o serie de proteste din partea arhitecților autohtoni și ai unor capi bisericești care doreau un concurs național, pe motiv că străinii nu ar fi putut simboliza credința și dragostea pe care românii o au față de propria țară. Și, pentru că un necaz nu vine niciodată singur, în următorii ani, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a finanțat construirea unor școli folosind aproape toți banii alocați catedralei. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 13-17
Călătoriile AJTR
Polovragi, satul dacic de la Cheile Oltețului– Text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR
Fier și Novaci – înșirate, de la est la vest, la extremitatea nord-estică a județului Gorj – au fost atestate, succesiv, de Ministerul Turismului, ca stațiuni turistice de interes local. Dintre acestea, orășelul Novaci este cunoscut pentru poziționarea la limita olteană a Transalpinei și, implicit, pentru legătura sa, pe cea mai mediatizată cale rutieră, cu județele Alba și Sibiu și, mai departe, cu deschidere spre întreg Ardealul. Însă, relația între versanții Carpaților este mult-mult mai veche, tot atât de veche precum pendularea turmelor de oi între vatra satului și munte, precum și păstoritul transhumant, în legătură cu iernatul, al mărginenilor din zona Sibiului – acesta din urmă atestat documentar din secolul al XIV-lea. Chiar și despre daci se crede că practicau transhumanța, într-atât încât, după cucerirea Daciei, pe această cale păstorii ar fi putut propaga limba latină în teritoriile neocupate de romani (Moldova). Multă vreme, până în secolul al XVIII-lea, când boierii munteni au preluat Munții Lotrului, mărginenii de dincolo de Carpați țineau stâne și aveau drept de pășunat în munții Olteniei. La schimb, până în iulie, oierii mărgineni erau obligați să vândă cașul negustorilor olteni, după aceea fiind liberi să producă brânză pentru ei. Cu timpul, restricțiile și nevoia de pășuni tot mai întinse i-au determinat pe oieri să-și îndrepte atenția asupra unor masive mai îndepărtate, până la urmă ajungând cu turmele pretutindeni în Carpații românești și nu numai. Nu puțini ciobani mărgineni s-au așezat definitiv în zonele premontane ale Olteniei. Până în ziua de astăzi la Novaci există cartierul Novaci – Străini sau Novaci – Ungureni (adică ardeleni). În județul Vâlcea, imediat la est, satul Vaideeni ar fi fost fondat chiar de familii de oieri, refugiate de peste munți din calea fiscalității și a persecuțiilor austriece, astfel că, în prima atestare, așezarea apare sub numele de Vai de Ei. Nicolae Iorga aprecia păstoritul transhumant ca unul dintre factorii de bază ai „unității neamului, limbii și culturii poporane românești”. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 18-19
Pomenire
Ion M. Pușcă – de Mihai OGRINJI
Plecarea spre podgoriile cerești a vestitului oenolog Ion M. Pușcă nu m-a luat prin surprindere. Știam că are necazuri mari cu sănătatea, de aceea s-a și stabilit cu câțiva ani în urmă în Franța, iar când mi-a dat telefon, cu câteva luni înainte de a i se mântui zilele, eu însumi trecem prin momente grele din pricina unui oribil accident de mașină ce mi-ar fi putut fi fatal. Când mă suna, știam că are o problemă… Sau că-mi urează „La mulți ani!”
Înălțarea la ceruri a lui Ion Pușcă nu m-a surprins; însă, cum se spune, m-a lăsat fără replică. Stare care s-a tot prelungit, tot ținându-mi gândul pe loc în a-i dedica un buchet ori, dacă vreți, o cupă de cuvinte. Probabil, am așteptat să se împlinească, după tradiție, creștinescul an… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 20-21
Probleme din turism
Reglementări cu efecte negative (I) – de Dr. Ion TALABĂ
Prezentul studiu nu își propune să facă o dezbatere largă a problematicii legislative din domeniul turismului, ci să sesizeze unele inadvertențe cu efecte negative în planul dezvoltării normale a activității din domeniu. Punctele personale de vedere prezentate mai jos au darul de a sesiza atât factorul de conducere politică și administrativă, cât și actorii direct antrenați în amplul proces de organizare concretă a activității asupra implicațiilor de ordin național, economic și social pe care acestea le antrenează în practica curentă.
O remarcă: orice activitate umană pentru a se putea dezvolta nu-i trebuie îngrădite condițiile normale și firești de manifestare, deoarece orice încercare de așa-zisa reglementare fără o cunoaștere profundă a ceea ce se întâmplă în practica de zi cu zi poate avea efecte dintre cele mai negative. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 22-26
Un vis de realizat:
Călătorie în jurul lumii cu nava şcoală „Mircea” – Text şi fotografii: Aniela şi Adrian CASETTI; www.club-boreal.ro
În interviul acordat în exclusivitate ziarului „Evenimentul Zilei”, cu cinci ani în urmă, contraamiralul de flotilă prof. univ. dr. ing. Vergil Chiţac, rectorul şi comandantul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, în dotarea căreia este nava şcoală „Mircea” a Marinei Militare, a afirmat că o călătorie a acesteia în jurul lumii este un eveniment „perfect realizabil”, dacă există voinţă.
Ziarul „România liberă”, din 06.05.2019, publica declaraţia contraamiralului de flotilă Mihai Panait, făcută cu prilejul plecării în marşul anual de instrucţie a navei şcoală „Mircea”, prin care se aducea la cunoştinţă că este planificat un marş istoric al acestei nave în jurul lumii, cu data de plecare în anul 2020 sau 2021. Conducerea Marinei Militare nu a dat uitării iniţiativa din anul 2014, programând remarcabilul eveniment într-un viitor apropiat. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 27-29
De Sf. Maria, în Munții Parâng
Momârlanii și Nedeia lor încântătoare – de Liliana BECEA
Jienii, comunitatea care cuprindea locuitorii dintre Jiuri, a primit din partea ocupanților austro-ungari („barabe”, adică venetici în graiul local), porecla de momârlani. Prin tot ce reprezintă, ei au schimbat această denumire, peiorativă inițial, într-una cu care se mândresc. Se mândresc și au de ce. Considerați urmașii dacilor liberi, momârlanii, oameni de nădejde care nu-și întorc niciodată cuvântul, se ocupă cu creșterea animalelor, a oieritul în principal, păstrează obiceiuri străvechi, își produc în comunitate mai tot ce au prioritar nevoie, își îngroapă morții în grădină, pentru le fi mai… aproape, iar până de curând, nu acceptau căsătoriile între comunități. Tot ei își marchează hotarele cu „oameni de piatră”, la fel cum construirea caselor și portul le păstrează aidoma celor de pe vremea dacilor. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32-35
Dobrogea de ieri, Dobrogea de azi
Cartea albastră a identității culturale a Dunării– de Mihai OGRINJI
Explorarea unor comunități etnice este totdeauna o experiență deosebit de promițătoare. Iar dacă aceste mici enclave se întâmplă să fie în Dobrogea, atunci provocarea și bucuria vor fi și mai mari chiar din start. O astfel de acțiune ne-a pregătit cu consistent profesionalism, probat cu brio prin „edițiile” anterioare, Departamentul pentru Relațiile Interetnice, la începutul lunii lui Cuptor. Așadar, grupul de jurnaliști a avut posibilitatea să adauge noi file la „Cartea albastră a identității culturale a Dunării”, proiect ce se derulează sub auspiciile Strategiei UE pentru Regiunea Dunării, inițiativa DRI, organizatorul acestor vizite de documentare, încadrându-se devizei „Cultură, turism și contacte directe între oameni”.
Personal, această nouă experiență nu se putea dovedi mai încântătoare. Pe deoparte, tocmai scosesem în „Colecția verde” excelenta carte „O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei”, semnată de regretatul istoric Niculae Petrescu; o bogăție de carte în care regăsim, printre alte lucruri mai puțin știute sau chiar inedite, remarcabile pagini dedicate etniilor stabilite, prin veacuri, în Dobrogea. Pe de altă parte, un nou prilej de a mă reîntâlni cu o parte din patrimoniul cultural al unor minorități, dar mai cu seamă cu teribila istorie a meleagului.
În această „expediție” am plecat în gând cu marele istoric și arheolog Vasile Pârvan, și tot cu „Începuturile vieții romane la gurile Dunării” m-am întors acasă…
În același timp, mi s-au derulat parcă aievea nenumărate pagini din lucrarea „Dobrogea”, tipărită de Apostol D. Culea, în 1928, la jumătate de veac de la reîmpământenirea ținutului dintre Dunăre și Mare în hotarele firești ale României. O carte care dacă ar fi retipărită și cunoscută de români, de factorii de decizie, s-ar limpezi, poate, multe dintre bâlbâielile care se produc, cu voie sau neștiință, în materie de adevărul și istoria unor minorități etnice din România zilelor noastre. Dar să le luăm, preț de câteva fraze, pe rând. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 37-39
Gânduri la plecare – de Dinu Mititeanu
Știam că în mini-vacanța legată de Sf. Maria, multe zone montane vor fi aglomerate și nu doar de adevărați montaniarzi. Așa că ne gândisem la o zonă aflată mai „departe de lumea dezlănțuită”. Sâmbătă 17 august 2019, la ora 16.30, ajunseserăm la destinația dorită. Eram pe vârful Țibleș, la nici zece metri de un impresionant monument închinat unor luptători anti-comuniști ai zonei din perioada anilor de după război. Nu puteam urca dincolo de 1.840 m. Eram singuri, cum speraserăm. De mult nu ne mai montaserăm cortul atât de devreme, dar de data asta era „pohta ce-am pohtit”! Ne-am dus apoi lângă crucea cu clopot precum cel de la Monumentul Memorandiștilor din Cluj, să mai citim încă o dată cine sunt cei care au contribuit la ridicarea ei în 2014 și alte înscrisuri. Ne întrebam oare cu ce ocazii e folosită cordelina care poate pune în mișcare clopotul.
Ne intră un mesaj din Elveția de la dragul prieten cunoscut de mulți montaniarzi ca Flo Bis: „Alpinistul Zsolt Török a murit în Făgărași!” Rămânem înmărmuriți… Sperăm să nu fie adevărat… Îl sunăm pe Florin și ne confirmă uluitoarea tristă veste. Mai primim apoi alte SMS-uri și chiar ne sună unii prieteni! Vestea e incredibilă, dar adevărată. E revoltătoare! E cumplit să moară în plină maturitate și forță Omul care are un palmares alpin atât de bogat și care avea încă multe planuri de ascensiuni în Carpați și în munții lumii… Așa că am considerat că avem voie să punem mâna pe cordelină – pe asta nu pentru a o folosi pe munte sau stâncă, ci pentru a face să răsune clopotul. Pentru a trimite în cele patru zări – spre vârfurile și munții aflați de jur-împrejur – cumplit de trista veste că impetuosul Zsolt Török din Arad a plecat în ultima sa ascensiune, spre cerul albastru.
Ascultam dangătul metalic ce-l plângea și el pe cel care a fost și va rămâne pentru noi atletul și poetul muntelui. Căci Zsolt urca muntele nu doar cu mușchii, ci și – sau mai ales – cu sufletul. Urca spre vârfuri nu ca spre cetăți de cucerit, cum le place unor ziariști să scrie, ci urca spre ele ca spre prieteni dragi de care îi era mereu dor, prieteni care îl așteptau. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 40-41
În memoriam
Zsolt – de Vlad CĂPUȘAN
A trecut mai bine de o lună și îmi este încă greu să îmi găsesc cuvintele și să accept durerea unei pierderi atât de mari. Zsolt Török a murit pe 14 august în Munții Făgăraș, ca urmare a căderii în apropierea vârfului Negoiu în timp ce urca solo pe Creasta Fierăstrăului. El a fost într-o tură de antrenament pentru următoarea expediție pe care o planificam împreună, în Caucaz.
Zsolt a fost un simbol nu doar pentru comunitatea de alpiniști din România, ci pentru întreaga țară, un model de pasiune și entuziasm pentru mine și generația mea. El a redefinit imposibilul prin puterea sa mentală, păstrând mereu echipa împreună și împingând anumite ascensiuni zile întregi, indiferent de condiții.
Povestea ascensiunilor sale din Peretele Rupal pe Nanga Parbat sau „Maratonul marilor Pereți” din Alpi, m-a hrănit peste ani cu inspirație și mi-a alimentat dorința ascensiunilor în munții înalți.
Sunt convins că se vor scrie multe despre expedițiile lui Zsolt, iar palmaresul său alpin poate fi condensat în câteva pagini, fiind cu siguranță impresionant pentru cei care nu l-au cunoscut. Dar eu am avut privilegiul de a cunoaște un alt Zsolt, pe care doar o mână de oameni au ajuns să-l cunoască. Un om simplu, cu un suflet de aur și pasiune de neclintit pentru munte. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 43
O plăcuță – de Dinu MITITEANU
O plăcuță „In Memoriam Zsolt Török” a și fost amplasată în Retezat pe „sarcofagul” de piatră de lângă refugiul Gențiana, în prezența a vreo 50 de alpiniști și montaniarzi clujeni și nu numai. „Sarcofag” pe care sunt multe plăcuțe cu nume ale foștilor membri ai Clubului Montan „Floarea Reginei” din Valea Jiului, care au murit departe de muntele lor drag. Printre ei, Alexandru Zolotaru – fost instructor al alpiniștilor hunedoreni -, Ludovic Marincaș (Lala-bacsi) și Deak Francisc (Loli-bacsi), foști îndrăgiți cabanieri la Gențiana. Dar și al unor alpiniști care au iubit Retezatul și care au plecat în ultima lor ascensiune din Retezat: Alexandru Brăduț Șerban-Cuxi, Dor Geta Popescu… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 43-45
O vară neagră – de Mihai VASILE
O ultimă strângere de mână și trecerea lui prin această lume s-a încheiat la 93 de ani și câteva luni… După „plecarea” lui Walter Kargel, rămăsese cel mai vârstnic membru al Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (AJTR)…
…Îmi trăiam durerea de unul singur când, pe la ora 23.30, la două zile de la înmormântare, telefonu-mi sună îndelung. Răspund. La celălalt capăt al „firului” aud o voce cunoscută dintre prietenii din Cheile Turzii. Nici n-am timp să mă întreb „De ce la ora asta, nu putea aștepta până dimineață?”, că aud glasul spunându-mi că s-a întâmplat o nenorocire. Fără să gândesc mult, întreb: „Mircea?” Îmi spusese că va merge la cățărare în Chei și mă invitase să ne întâlnim la căsuța lui Gyuri de la „Moară”. A trebuit să-l refuz din cauza tatălui meu care nu se simțea bine. „Da”, îmi răspunde vocea, „a căzut pe peretele de deasupra Podului 2…
…A mai trecut o lună și jumătate din această vară tristă și viața-mi revenea pe cursul ei firesc. În primăvară aranjasem să-mi întâlnesc un vechi și bun prieten german care, cu ani în urmă, înveselise cititorii revistei România pitorească povestindu-le aventurile lui prin România comunistă. Pe la mijlocul sejurului primesc un alt telefon. Un alt prieten, de data aceasta nu numai al meu, un alpinist vestit – Zsolt Török – era dat dispărut în Munții Făgăraș. Am sperat să fie găsit în viață, dar n-a fost așa. Un simbol al alpinismului românesc și-a pierdut viața, se pare, pe un traseu aproape nefrecventat din Peretele Călțunului. Altă ironie a sorții! Zsolt nu putea să reziste atracției acestui loc.
Drum bun, tata! Drum bun, Mircea! Drum bun, Zsolt!… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 46-47
Montana
Muchia Bâlei din Făgăraș – de Mihail CERNAT
Masivul Făgăraș face parte din Carpații Meridionali, fiind cea mai reprezentativă zonă montană din România. Aici sunt cele mai înalte vârfuri de la noi, cele mai lungi creste dantelate și stâncoase, între care și văi adânci. Făgărașul este locul de unde izvorăsc râuri semnificative precum Argeșul, Topologul, Râul Mare al Porumbacului; doar râul Olt a reușit să străpungă masivul Făgăraș, în spectaculosul defileu omonim.
Pentru pasionații de munte, Făgărașul este unul dintre idealuri, cu trasee lungi de drumeție, andurante, desfășurate cu preponderență pe creste sau în imediata vecinătate. Toți cei care au străbătut traseul Crestei Principale a Făgărașului păstrează amintiri neșterse pentru totdeauna.
Pentru alpinism, în Făgăraș sunt o multitudine de creste; dificultăți diverse, cu peisaje spectaculoase, înguste pe alocuri, la care se adaugă lungile căi de apropiere, în care alpinistul trebuie să-și care în spate echipamentul caracteristic, inclusiv pentru bivuac. Este greu, este dificil, dar atracția pe care o exercită acele creste semețe asupra noastră este de neoprit! Vrem acolo, sus, pe țancurile stâncoase! Vrem să vedem cum privesc vulturii!
Mi-am îndreptat deseori privirea spre crestele înguste ale Făgărașului, le-am studiat inițial cu ochii minții, pe baza a ce citisem de la înainte-mergători; apoi, când am început să deprind tainele alpinismului, am abordat diverse trasee. Așadar, într-o vară, când împreună cu Andreea am participat efectiv la refacerea Monumentului Alpiniștilor de la Lacul Capra, am decis să ne cățărăm pe Muchia Bâlei. Acesta se etalează spectaculos în zona Lacului Bâlea, însă abordarea este adresată doar alpiniștilor, fiind un traseu aerian, cu pasaje expuse, un traseu clasic alpin. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 48-50
Prin munții altora
Fascinanta Patagonia (II)
Ne-a impresionat și faptul că n-am fost singurii care plecam din camping la frontale (spre Mirador Torres plecaserăm la ora 2.30!), urcând 2-5 ore spre „miradorul” zilei. Mirador unde, „la doi pai” de acele celebre „torres”, somnolente ca și noi, să așteptăm ca primele raze ale soarelui să sărute pe frunte acele obeliscuri de stâncă ce împungeau cerul. Așteptând apoi să coboare spre bază, spre noi, spre lacurile-oglinzi fermecate în care să le admirăm și să le fotografiem. Zeci de confrați întru pasiune – zgribuliți pe dinafară, dar plini de căldură pe dinăuntru – erau fericiți a fi martori la acele clipe astrale ce vor deveni de neuitat. Rămâneam acolo cam două ore, vrăjiți de acea atmosferă care nu poate fi redată în cuvinte. Eram smeriți ca într-o catedrală și ne aminteam ce a scris cel care a fost marele alpinist Anatoli Bukreev: „Munții nu sunt stadioane unde să-mi satisfac ambiția de a câștiga, ei sunt catedralele unde practic religia mea”.
La coborâre ne întâlneam cu sute de oameni care urcau și ei spre „acolo”. Urcau comod, fără bagajul mare cu care urcaserăm unii dintre noi pentru a fi acolo o seară, o noapte înstelată și o dimineață de vis. Vor vedea și ei acele „ace” care atrag magnetic, dar fără acea „vrajă”. Deoarece știm cu toții că pe munte răsăriturile și apusurile sunt fascinante. Am scris și eu asta în recenta carte „Hoinari prin munți” cu multe citate din scrieri ale altor montaniarzi. Dar așa cum ne spune un cântec sud-american, răsăriturile și apusurile din Patagonia sunt cele mai frumoase din lume. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 51-52
Alpinism
Piolet D’Or pentru întreaga carieră – Kurt Diemberger – de Radu STOIAN
Kurt Diemberger, pionierul stilului alpin în Himalaya și singurul alpinist în viață care a urcat în premieră două vârfuri de peste 8.000 de metri, Broad Peak (1957) și Dhaulagiri (1960), a fost cel care, în anul 2013, a fost onorat să primească atât de râvnitul premiu Piolet d’Or pentru întreaga carieră.
Născut la poalele Alpilor în 1932, începe să urce pe munte de la o vârstă fragedă și, foarte interesant, la vârsta de 16 ani, după ascensiunea unui vârf de 3.000 de metri, decide să se ocupe în continuare nu cu alpinismul, ci cu căutarea cristalelor de stâncă. Începe să „vagabondeze” prin munți și, mulțumită acestei ocupații, își dezvoltă calitățile de cățărător și deprinde a cunoaște muntele, dezvoltând ceea ce ulterior a descris ca fiind „al șaptelea simț”. De-a lungul îndelungatei sale cariere de alpinist, acest simț al muntelui l-a ajutat de multe ori să iasă din situații extreme, disperate și aparent fără speranță. Peste ani, una dintre cărțile sale autobiografice va purta chiar acest titlu. În paralel cu căutarea cristalelor face ascensiuni tot mai dificile în Alpi, printre care și peretele nordic al Matterhorn-ului (a avut o predilecție pentru friguroșii pereți nordici ai Alpilor).
Începe să se bucure de o oarecare faimă printre alpiniștii austrieci, motiv pentru care este inclus în echipa ce urma să încerce ascensiunea în premieră a celui de-al 12-lea cel mai înalt munte din lume, Broad Peak. Avea numai 25 de ani!… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 53-54
50 de ani
Aniversări Salvamont – de Ovidiu BĂRĂIAN, A.N.S.M.R. Cluj
În acest an, în aproape toate centrele Salvamont, au fost sărbătoriți cei 50 de ani de activitate. Printre aceste centre se numără și Serviciul Public Salvamont-Salvaspeo Cluj. Festivitatea s-a desfășurat în Cheile Turzii, la noul și cochetul refugiu Salvamont, dat în folosință de curând. A fost plăcută reîntâlnirea cu veteranii Salvamontului clujean, dl. dr. Dinu Mititeanu, Engi Lajos, Silvius Iorga, Nagy Istvan, Gligor Bodea.
În decursul timpului, salvamontiștii clujeni au avut parte de intervenții grele de salvare din abruptul Cheilor Turzii, atât a turiștilor care s-au hazardat să escaladeze stâncăriile, cât și a alpiniștilor și mai nou a parapantiștilor, sport care în ultimii ani a luat o mare amploare.
A avut loc și proiecția unui film, în care au apărut imagini cu activitatea Salvamontului clujean. S-au făcut nelipsitele poze de grup și s-au acordat diplome și plachete invitaților. Veteranii salvamontiști au urat succes actualilor tineri salvatori montani. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 54
Mereu aproape – de Maria STOICESCU
A plouat cum n-am mai întâlnit vreodată într-o ieșire de weekend la munte. Am fost cu Arcul Carpatin la Trofeul Pro-Mont al Ștafetei Munților; s-a parcurs doar jumătate din raidul montan din cauza vremii. La munte cu oamenii potriviți, însă, te poți bucura indiferent de frig sau ceață: ne-a găsit noaptea adăpostiți sub un cort pavilion, cântând însuflețiți cum ne-ndruma chitara – cântece de munte. Foc de tabără nu s-a putut face, dar ne-am păstrat dreptul la cântarea de după traseu… până să ne ia vântul cortul pe sus, pe la ora 11 noaptea. Era aproape 4 august. Câțiva entuziaști au străbătut pajiștea ascunsă-n ceață ca să se-alăture cântării din corturile militare – oricât de aprig ar fi suflat vântul, corturile astea rezistă! Majoritatea am ales însă căldura sacilor de dormit, unde ne-am retras ascultând muzica din depărtare. N-am adormit; cântam și noi cu ei, de la adăpost. Auzeam și ploaia, vântul, ropotul și vâjul și mă gândeam că-i deja 4 august, că parcă tot cerul hohotește-n plâns – în amintirea lui Sofroniei Gheorghe. Ar fi împlinit 56 de ani… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 56-57
Pe 2 roți
Pedalați pe ruta Aiud-Ciugudu de Sus-Podeni-Moldovenești-
Buru-Rimetea-Poiana Aiudului-Aiud – de Lucian CRIȘAN
Raport de tură MTB:
Date tehnice
Traseul are o lungime de aproximativ 80 km, cu 800 m diferență de nivel, desfășurându-se jumătate pe asfalt și jumătate pe drum pietruit. Se pretează atât pentru MTB, cât și pentru biciclete de touring. Traseul este de categorie medie, deoarece, deși este lung, nu prezintă pante accentuate sau coborâri dificile.
De la Aiud la Decea se poate merge cu trenul pentru a se evita traficul de pe drumul european.
Opțiuni de masă și cazare
Pe traseu, se poate lua masa la restaurantele din Rimetea (Szarvas), Colțești (Conacul Secuiesc) sau Cheile Aiudului (Templul Cavalerilor). Nu este necesară rezervare prealabilă.
Pensiuni pe traseu se găsesc în Colțești, Rimetea, Moldovenești… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 59-63
Atlas
Toamnă în Bahamas – Înainte de uraganul Dorian… – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG
Insulele Bahamas nu sunt degeaba la plural. Arhipelagul compus din peste 700 de insule este atât de vast încât nici până astăzi nu l-a vizitat nimeni în totalitate. De altfel, doar o parte din el este locuită, unele petece de pământ fiind atât de mici încât cu greu pot cuprinde o casă și o curte. Cu toate acestea, ele se pot cumpăra cu începere de la sume de câteva sute de mii de dolari; în sus prețurile nu au limită…
Imposibil de trecut cu vederea este prezența americană în mai toate aspectele vieții. Începând cu accentul localnicilor, continuând cu preferințele lor culinare – în special pentru grătare de tip barbecue – și terminând cu incredibila lor rezistență la… frig, totul pare a fi o copie în mic a tărâmului yancheilor.
Da, da: FRIG! – am scris bine! Explicația acestei ciudățenii este mania nord-americanilor de a lăsa să funcționeze permanent instalațiile de aer condiționat. Europenilor, mai puțin obișnuiți cu asta, literalmente le îngheață sângele în vine. Mai în glumă, mai în serios, turiștii de pe alte continente au inventat sloganul „Welcome to the Bahamas! Here you will be chilled!”.
Ghizii care prezintă obiectivele turistice încep aproape fiecare frază cu prețul lucrului la care se referă, lăsând impresia că mai totul se poate cumpăra. În paranteză fie spus, spiritul de economie specific continentului „Old-Europe” nu este așa bine văzut prin Caraibe. De exemplu, bateriile de duș din hotelurile bahameze au doar două poziții: „deschis” sau „închis”, fără să se pună preț pe mofturi de genul jetului adaptabil sau al altor reglaje fine.
Așa se face că nu arareori am comis greșeala de a mă adresa localnicilor cu apelativul „americani”, fapt care mi-a atras critici, pe motiv că „numai cineva care vine de așa departe poate să facă o asemenea confuzie”… (Citește continuarea în revistă).
