România pitorească nr. 1 – 2019

O revistă de citit, o revistă de colecție

A apărut primul număr pe acest al revistei România pitorească. Și de această dată paginile ei întăresc o realitate constantă: Rp rămâne o revistă de citit, o revistă de colecție. Cititorii găsesc de-a lungul celor 64 de pagini texte și imagini dintre cele mai incitante, începând chiar cu coperta – un elegant și rafinat costum femeiesc din zona Olteniei, vechi de peste un veac, care arată cu prisosință măiestria româncelor de odinioară. Micului muzeu din care face parte această “piesă” – Casa de Vinuri Iordache din Drăgășani – îi sunt dedicate mai multe pagini, sub titlul “Pictura cu acul și omul de aur…” O femeie de toată isprava, doamna Betty Grigoraș, povestește, la rândul ei, despre culisele unui apreciat eveniment turistic ce se petrece de mai mulți ani în satul băcăoan Hârja, de lângă Oituz, și nu numai: “Festivalul plăcintelor”. La o aruncătură de băț de Hârja se găsește localitatea Dofteana, cu castelul lui Ghika: “Zidiri vechi, proprietari noi…” Ca în România de azi! Fosta directoare a revistei, regretata scriitoare Anda Raicu – de la plecarea căreia spre ceruri s-au împlinit în ianuarie 17 ani – este prezentă cu “Drumurile credinței”.

Rubrica “Montana” oferă pasionaților ei cititori lecturi dintre cele mai ispititoare: Vârful Negoiu, Plaiul Tunarilor, Băcița momârlancă de sub geana Parângului, ca și imagini-document despre alpinistul Gicu Nicolescu ori fotografii de arhivă aparținând lui ing. Nae Popescu. Revista anunță o nouă apariție în Colecția Verde – “Hoinari prin munți”, de Dinu Mititeanu – literatura de turism fiind evocată în acest număr de revistă și prin ferparul ce îl omagiază pe Niculae Petrescu (recent retras dintre noi), autorul excelentei cărți “O croazieră pe Dunăre în siajul istoriei” (Colecția Verde). Aceste cărți, ca și “Noi, cei de la Știința”, de Petru Suciu, sau – o dăm de știre în premieră – “Piatra Craiului, o istorie ilustrată”, de Ionuț Bordea, vor putea fi procurate de la Târgul de Turism al României (21-24 februarie a.c.), Pavilion B2, stand 261.

Apărarea identității naționale, a românismului în general – o atitudine permanentă a revistei – sunt ilustrate prin “Războiul de 30 de ani al românilor”, “160 de ani de la Unirea Principatelor Danubiene”, “Centenarul Marii Uniri”, “Rotonda din Geoagiu”, “Nicolae Milescu Spătarul”, “Ținutul Herța”.

În privința “turismului la zi”, adică a actualității în industria ospitalității din România, George Sorin Nicolescu se dovedește deosebit de convingător prin interviul “Prin Legea turismului se vor mai multe sancțiuni, mai multe piedici și contrângeri…”. Mă rog, ca la noi la nimenea…

Nu lipsește nici Atlasul, cu un apetisant reportaj: “Berlin – Ursulețul gastronom”

Dragi prieteni (și, eventual, neprieteni) ai României pitorești vă dorim succes în exercitarea dreptului la lectură!

M.O. BROD

Cuprins:

• Pag 6-11
• Evenimente turistice de peste an
• Plăcinte și copii… – A consemnat Mihai OGRINJI

Un festival al plăcintelor nu se putea organiza, desigur, decât în Moldova. În nici o altă provincie românească aluaturile nu se bucură de atât aprețuire ca pe meleagurile dintre Carpații Orientali și Nistru. În toamna trecută, timp de două zile am participat la Hârja, foarte aproape de Oituz, la o astfel de veritabilă sărbătoare. Gazdă ne-a fost băcăoanca Bety Grigoraș, o doamnă specială, ce amintește, dacă vreți, și de încântătorele moldovence de autre fois. Dar, pe ici, pe colo, și de cele de astăzi…

– Doamna Elisabeta Grigoraș, de când lucrați în turism?

– Nu lucrez în turism. Sunt voluntar în turism. Deci, promovez turismul rural pentru că întotdeauna am crezut și am luptat pentru asta, am crezut că în timp turismul rural va deveni destinația de bază a românilor și a oamenilor în general, în sensul de a se refugia din orașe, din aglomerații, din zone poluate în locuri pitorești, în locuri cu tradiții, în locuri cu natură adevărată. Deci, lumea are nevoie de așa ceva, de a număra stelele de pe cer, fiindcă stelele pe cerul orașelor nu se văd.

– Și, totuși, pe când s-a produs declicul ăsta cu stelele de pe cer?

– Avem chestia asta în gând din ‚90 și ceva, cred prin 93 – 94, am văzut o emisiune la televizor cu Marilena Stoian și cu Mioara Stoian, mama ei, care vorbeau despre turism rural și despre înființarea lui și am zis eu „Fetele astea sunt deștepte, ia să văd eu ce-i cu ele, să mă aliez cu ele să merg împreună cu ele”, pentru că singură este greu să faci ceva. Așa a apărut filiala ANTREC Bacău, Bacăul fiind o zonă mai puțin cunoscută pentru turism. Din păcate, da, adică singurul loc cunoscut în Bacău pe vremuri și chiar și acuma pot să spun că este Slănicul, care Slănic a fost în sus și în jos și acuma se pare s-a relansat pentru apele lui minerale. Târgu Ocna este acuma stațiune, dar în general ne gândim la Valea Trotușului și Valea Oituzului, niște locuri superbe și numai bune de explorat pentru că sunt mai puțin umblate, nu o faleză precum Valea Prahovei. Aici, într-adevăr, te poți bucura de natură și de liniște. Așa a început ANTREC Bacău, apoi ne-am înființat o agenție de turism rural, înființare idealistă și crezând că lumea este gata pregătită pentru asta, îmi pare bine că am fost o vizionară dar la vremea aia lumea nu era pregătită încă pentru asta. Acuma este, dar eu nu mai am agenția. Acuma cresc copii abandonați.

– Festivalul plăcintelor când l-ați plămădit, ca idee? (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 12-18
• Pictura cu acul și omul de aur… – A consemnat Mihai OGRINJI

Drăgășaniul este orașul care înseamnă literatură, istorie, romantism, pionierat, turism, boierie, românism, identitate proprie, dar și ruine, eșecuri, amărăciuni. Toate acestea se înșiruie ca un fel perle pe catapeteasma coroanei numită Vin. Vin de Drăgășani. Grație comuniunii de gânduri și viziuni, dacă vreți, cu Eugeniu Diaconescu, un reper special al urbei vâlcene, am ajuns de mai multe ori în orașul lui Gib Mihăescu, remarcabilul autor, între altele, al prozelor La „Grandiflora” – iubită nu numai de localnici – și, interzisa până mai ieri, Rusoaica. Sunt pur și simplu cucerit de tot ce înseamnă podgoria Drăgășani, emoție care plătește puțină vamă regretului de a mă fi îndepărtat, și la propriu și la figurat, de Hușiul care îi seamănă în multe privințe…

La câteva zile de la călătoria de 1 Decembrie de la Alba Iulia, bunul nostru prieten Eugen ne-a invitat la Drăgășani, de Ignat, la Pomana porcului. Dar nu despre această insidioasă sărbătoare moștenită de la păgâni, care prin Moldova mai poartă și numele de Praznicul porcului, voi povesti în rândurile de mai jos. Și nici despre vin, cu toate că gazda noastră ne-a dus în prima seară la Crama Via Sandu, unde l-am cunoscut pe Cornel, zămislitorul unor „lichidități” încântătoare și de cântat pe mai multe voci, între care un FN 17 epic, căruia chiar îi duc dorul… Și pomenii și vinului le vor veni momentul cuvenit. Ele se leagă armonios. O vorbă de demult spune că nu-i gospodar cel care n-are de Crăciun un porc și un poloboc cu vin. De data asta însă vreau să-mi arăt totala admirație față de o expoziție excepțională la care ne-a dus Eugen înainte de a porni spre casă, în a treia zi, spre prânz. Desigur, expoziția nu putea fi decât tot într-un mediu bahic, mai exact într-un spațiu anume amenajat al Casei de Vinuri Iordache, nume faimos în lumea vinurilor de odinioară (la București), iar în zilele noastre mai în toată țara. Doamna Aurelia Iordache, economistă de profesie, soția domnului Gheorghe Iordache, fost primar liberal al Drăgășaniului, proprietarul Casei de vinuri ce îi poartă numele, ne-a oferit captivante explicații.

– Expozițiile au început să fie vernisate în urmă cu trei ani, ne spune domnia-sa. Cel puțin de două ori pe an avem câte un eveniment. De obicei, înainte cu o lună de sărbătorile de iarnă și, tot cu o lună, înainte de sărbătorile de Paști. De fapt, noi punem spațiul la dispoziția Uniunii Artiștilor Plastici din România, prin intermediul căreia creatorii ei vin și-și expun lucrările, de pictură în primul rând, dar și de sculptură, ceramică ori alte exponate. Expozițiile au avut, de fiecare dată, un mare succes. În cinstea Centenarului României Mari, am prezentat colecțiile noastre începând cu luna mai, urmând ca, înainte de Paștele anului 2019, să-i aducem din nou pe artiștii plastici. Vor ține expoziția deschisă șase luni, un an, atât timp cât va stârni interes.

– Dintr-o scurtă ochire, văd că predomină goblenurile. Cam câte piese aveți?

– Goblenul, la noi în familie, e iubit foarte mult, intervine domnul Gheorghe Iordache. Nevastă-mea e și ea creatoare. Dânsa, mama, acum avem și o cuscră, îndrăgesc foarte mult goblenul. Colecția noastră cuprinde peste 200 de goblenuri. Sunt creații ale familiei, celelalte au fost achiziționate sau primate cadou. Avem piese pe teme de religie, pictură, personalități, românești și străine, din diferite perioade.

– Există și o impresionantă galerie a portului popular femeiesc. Adevărate capodopere ale domeniului!

– Pe tema portului popular avem piese foarte importante și cu o vechime deosebită. Piese realmente rare. Spun asta bazându-mă, în primul rând, pe evaluările făcute de specialiști în domeniu. De fapt, pe lângă expoziții, facem cel puțin o dată pe an un fel de clacă. Adică, vin femei de prin toată România – din Moldova, din Maramureș, din Oltenia, din București -, femei cărora le face plăcere să coasă. „Claca” durează două zile și se petrece ca odinioară: cu muzică, muzică românească adevărată, cu mâncăruri la tuci, cu spor și veselie. Femeile aparțin celor mai diverse profesii: psihologie, învățământ, medicină, și au o mare pasiune comună: arta populară. (Citește continuarea în revistă).

• Pag: 20-21
• Zidiri vechi, proprietari noi…
• Castelul Ghika din Dofteana – de M.V. SÂNGEALB

Trecând prin comuna Dofteana-Bacău, pe șoseaua națională, un indicator îți atrage privirea invitându-te să vizitezi castelul Ghika. O stradă îngustă te conduce până la intrarea pe domeniul castelului.

Construit prin 1887, ca locuință, a devenit apoi castel de vânătoare, pasiunea familiei Ghika pentru această activitate fiind de notorietate. Scăpătarea proprietarilor, datoriile acumulate, toate la un loc au dus în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial la trecerea castelului în domeniile statului. Apoi, din 1941 până în 1944, a adăpostit Comandamentul armatei germane. După nemți au venit rușii și, mult prea repede după aceea, comuniștii, care au naționalizat domeniul Ghika. Ceea ce a urmat este parcă tras la indigo cu soarta altor construcții asemănătoare… Sanatoriu TBC, sanatoriu de reumatologie infantilă, casă de copii până în 1997 și apoi… paragina. În afara zidurilor, aproape nimic din ceea ce a rămas în castel nu mai aducea aminte de frumusețea de altădată… (Citește continuarea în revistă).

• Pag 25-27
• Un monument unicat: Rotonda din Geoagiu – de Gino-Mario CRĂCIUN

Din șoseaua națională Deva-Sebeș, imediat după ieșirea din Orăștie, se desprinde un drum spre nord. Trecând Mureșul și continuând înaintarea în sus, pe malul pârâului ce poartă numele satului, ajungem în Geoagiu de Jos (12 km de Orăștie). Localitatea este situată pe cursul inferior al pârâului Geoagiu, aproape de confluența acestuia cu Mureșul, având o întindere foarte mare de-a lungul șoselei care o străbate. Obișnuit, locuitorii împart comuna în Geoagiu Joseni și Geoagiu Suseni.

În partea de est a așezării, aproape de malul pârâului, într-un perimetru delimitat de curtea casei parohiale, se află două edificii religioase. Actuala biserică reformată, în funcțiune, a fost ridicată în cursul anului 1930 pe locul și cu materialele de construcție rezultate din demolarea unei mai mici biserici gotice din secolul al XVI-lea. O parte din fostele ancadramente de uși și de ferestre de la vechea biserică au fost recuperate și încastrate în zidurile noului lăcaș, dându-i acestuia un vădit caracter gotic. Alte pietre vechi din epoca romanică (altare funerare, monumente sculpturale dedicate unor zeități) aflate în zidurile fostei biserici au fost refolosite, de asemenea, la ridicarea noii construcții… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 28-29
• La Târgul de Turism al României găsești oferte speciale către destinații fascinante din România și străinătate

Târgul de Turism al României, ediția de primăvară 2019, va avea loc în Centrul Expozițional ROMEXPO, Pavilioanele B1 și B2, în perioada 21-24 februarie, și vine cu o mulțime de oferte speciale pentru iubitorii de vacanțe.

Destinaţii fascinante din România şi străinătate sunt puse la dispoziția călătorilor prin intermediul ofertelor prezentate la cea de-a 41-a ediţie a celui mai mare eveniment de turism din ţară. (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 30-31
• Pe 2 roți
• Raport de tură MTB – de Lucian CRIȘAN

Traseul propus se adresează pasionaților de MTB care vor să cunoască mai bine atracțiile turistice din zona centrală a Munților Trascău. Tura are o dificultate medie (40 km cu 800 m diferență de nivel), jumătate din traseu se desfășoară pe drum pietruit, iar cealaltă jumătate se parcurge pe asfalt. Direcția recomandată de parcurgere este cea din subtitlu, cu precizarea că serpentinele care leagă satul Râmeț de Mânăstirea Râmeț trebuie coborâte cu grijă, drumul prezentând acolo numeroase denivelări.

Acest traseu poate fi parcurs și din Aiud cu urcare pe la Pădurea Sloboda și coborâre pe Calea Mare sau pe Valea Geoagiului. Din Geomal se poate merge pe drum forestier, „peste dealuri” până în Aiud sau din Teiuș se poate lua trenul până la Aiud… (Citește continuarea în revistă).

Pag. 32-36

• Pag. 37-39
• Montana
• Pe Vârful Negoiu la Centenarul Marii Uniri – de Mihail CERNAT

1 Decembrie 1918, visul străvechi al românilor se realizează, România devine Mare prin unirea provinciilor despărțite de vicisitudinile istoriei. La o sută de ani de la Marea Unire, eu, ca mulți dintre cei ce simt românește, m-am gândit că trebuie să marchez acest moment într-un mod deosebit. Am avut câteva planuri în vedere, cel mai potrivit dorinței mele ca montaniard l-am pus în aplicare: ascensiunea pe Vârful Negoiu din Făgăraș.

Planul presupune condiții de iarnă, parcursul e dificil, cu porțiuni expuse. Este un traseu de alpinism hibernal. Eu cunosc bine zona, am mers de multe ori, în toate anotimpurile, deci inclusiv la vremea zăpezilor. Însă depinde foarte mult de starea lor, existând porțiuni cu risc semnificativ de avalanșă, precum și câteva pasaje tehnice. Deși Vf. Negoiu este al doilea ca altitudine din România, comparativ cu Vf. Moldoveanu este mult mai dificil de atins. Dacă adăugăm și iarna, diferențele se accentuează.

Echipa este un alt aspect important; am apelat la mai mulți vechi camarazi de munte, dar disponibilitățile erau minime (fiind o perioadă de zile libere). A răspuns prezent Daniel Negoiță, din prima, înțelegând exact importanța momentului, dar și atracția atingerii pe timp de iarnă a acestui vârf… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 40
• AJTR
• Lili Gancheva – Cetățean de onoare al municipiului Giurgiu

Lili Borisova Gancheva, directorul Euroregiunii Danubius, a primit, la sfârșitul anului trecut, titlul de cetățean de onoare al municipiului Giurgiu pentru o îndelungată activitate – de o viață! – dedicată cooperării transfrontaliere în euroregiunea Giurgiu-Ruse. Cu ocazia acestui eveniment, Nicolae Barbu, primarul orașului Giurgiu, declara: „Chiar dacă este de naționalitate bulgară, Lili Gancheva este româncă prin respectul pe care îl are față de România, Giurgiu și giurgiuveni. Cred că în an Centenar această galerie a cetățenilor de onoare se înnobilează prin conferirea acestui titlu doamnei Lili Gancheva. În ultimele trei decenii, domnia-sa a avut o contribuție specială la creșterea nivelului de dezvoltare a cooperării între cele două regiuni, Giurgiu-Ruse. În această perioadă s-au înregistrat 25 de proiecte europene câștigate și implementate cu succes în domeniile cultural, al situațiilor de urgență, educației, sportului, de promovare a cărții și artei, istoriei, tradiției și democrației.”… (Citește continuarea în revistă).

Gala premiilor AJTR

În primul număr al revistei care apărea la începutul fiecărui an, cititorii erau obișnuiți să întâlnească câte un amplu reportaj de la ceremonia decernării premiilor AJTR. Gală care se derula, de regulă, în preajma zilei de naștere a marelui nostru poet și publicist, Mihai Eminescu. Nu am abandonat această tradiție. Am schimbat doar perioada desfășurării evenimentului, spiritul eminescian tutelându-ne nu doar într-o zi, ci de-a lungul întregului an. Așadar, Gala premiilor AJTR pentru anul trecut se va desfășura în a doua decadă a lunii aprilie, gazdă fiindu-ne municipiul Roman-Neamț. Vom reveni cu amănunte.

• Pag. 42-43
• Restituiri
• Gicu Nicolescu – de Liviu COSMA

Încheind această evocare (vezi și numerele 2 și 3/2018 ale revistei România pitorească), mi se pare necesar să reproduc „sentința” lui N. Baticu, cel atât de exigent în evaluări, atât de parcimonios cu laudele: „Gicu dovedea mari calități de cățărător. În două luni, devenise un as. Mergeam cu el în trei trasee pe zi, în cățărare continuă, fără regrupări. Nu făceam concursuri, dar realizam niște timpi incredibili pe care, cu câțiva ani în urmă, nimeni nu i-ar fi crezut posibili. (Nicolae Baticu: Jurnalul unui alpinist și aviator, Ed. România pitorească, pag. 264) – (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 44-45
• Enciclopedie turistică românească

S-a numit, inițial, “Calendar săptămânal”, apoi “Calendar de turism”, ca, după decesul în 1940 a lui Mihai Haret, prim-redactor din 1934 – când a apărut cel dintâi volum – să rămană cu titlul de “Enciclopedie turistică românească”. Era publicația anuală a Turing-Clubului României, una dintre cele mai importante asociații turistice din perioada interbelică. Dețin mai multe volume ale acestui “almanah”, dacă îi pot spune așa, care a apărut neîntrerupt până în anul 1947, an în care bolșevicii de la noi, mulți de sorginte alogenă, desfășurau o necruțătoare ofensivă asupra a tot ceea ce însemna valoare și identitate românească. Mihai Gold – Haret (născut în martie 1884, nepot după soră a savantului Spiru Haret) a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură, chit că par aspre criticile care i s-au adus. Între cei din urmă, îi regăsim pe Nicolae Baticu, Al. Beldie, Ion Manof, Nae Dumitriu, care l-a archituit cu formula “sfinxul alpin cu mustăți de slătar.” Oricum, observațiile lor, dincolo de picanterie – poate vom stărui altă dată asupra lor – erau în cele mai multe privințe obiective. Cum obiectivă, chiar în căutare de iertare, pare însăși scrisoarea lui Mihai Haret, spăsit de data asta, adresată – în ziua de 8 octombrie 1938, din Valea Călugărească – lui Radu Țițeica, unul dintre importanții făptuitori de istorie alpină, publicat și de noi în Colecția Verde cu excelenta carte “Ascensiuni montane, oameni și amintiri”.

Dorind să afle dacă Radu Țițeica continuă colaborarea la “Calendarul de turism” – lucru ce avea să se mai petreacă abia după sfârșitul lui M. Haret – epistola este interesantă, mai cu seamă, pentru “bucătăria internă” a publicației. Merită cu prisosință să fie citită…. (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 46-47
• Arhiva Rp – de Mihai OGRINJI

Ing. Nae Popescu, cum îi plăcea să-și semneze lucrările, a fost unul dintre prestigioșii colaboratori ai publicațiilor turistice editate de redacția noastră de-a lungul anilor: revista România pitorească, revistele Vacanțe în România (destinate promovării externe a României turistice), Almanahul turistic, alte publicații ocazionale. Era colaborator, însă asta nu însemna că făcea vreun rabat obligațiilor pe care și le asumase față de “domeniul montan” al tipăriturilor redacției. Odată cu mutarea lui Nae Popescu la Brașov, în ultimii ani de viață, prezența în redacție i s-a întrerupt abrupt. Asta și datorită faptului că n-a reușit să ne convingă să transformăm România pitorească într-o publicație cu profil exclusiv montan. (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 48-49
• Arhiva Rp
• Plaiul Tunarilor – de Ing. Nae POPESCU

Munții Făgăraș cu suprafața lor de peste 2.000 km.p., cuprind trasee turistice tradiționale, atât pe versantul nordic, cât și pe cel sudic. Există zone mai slab circulate de montaniarzi, cum sunt unele pe picioarele sudice (Dara, Scărișoara, Ciortea – Sf. Ilie), ca și multe văi spectaculoase, ca Vladul, Leoata, Boia Mare etc. Chiar și pe latura nordică Munții Făgăraș au zone rar circulate, mai ales pe văi, cum sunt Laița, Porumbăcelul, Avrigul (mijlociu) etc. La desimea  lor acceptabilă traseelor din zona nordică se mai poate adăuga un plai „uitat”, care prin pitorescul și sălbăticia lui oferă clipe de satisfacție. Acest plai „uitat” este cel al Tunarilor. Situat în apropiere de artera turistică de acces Poiana Neamțului-Bărcaciu, acest itinerar făgărășan, pus în evidență cu prilejul uneia dintre ștafetele Munților, dă posibilitatea de a dubla poteca clasică marcată cu cruce roșie de piciorul Bărcaciului. De la cabana turistică Poiana Neamțului (705 m) trecem peste podul de la gura văii Varului și găsim imediat la stânga, pe lângă un canton silvic, o ramificație desprinsă din drumul forestier Avrig. Lăsăm, deci, pe valea principală șoseaua și marcajul cruce roșie și pornim la stânga, în urcuș, pe drumul de tractor. Mai sus de o serpentină, drumul se instalează pe valea Varului; după circa 10 minute de la plecare sosim la o confluență (760 m); lăsăm pe stânga valea Varului și intrăm pe valea din dreapta (valea Colțul), pe o distanță de circa 150 m. Într-un luminiș (780 m), începe la dreapta o potecă firavă (unghi 142°), care după o serpentină

tăiată pe malul abrupt ajunge la 910 m. altitudine pe cumpăna platoului Tunarilor, lângă o iesle veche. (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 50-51
• Alpinism

Piolet D’Or pentru întreaga carieră (II)

Pasionații de alpinism din întreaga lume știu că an de an, începând cu 1991, sunt premiate cele mai îndrăznețe ascensiuni alpine, de către un juriu – altul de fiecare dată – alcătuit din nume sonore ale alpinismului și din jurnaliști specializați. Inițiativa de a acorda acest cel mai important premiu din alpinism a aparținut celor de la revista Montagne și ghizilor din GHM (Groupe de Haute Montagne). În 2018, însă, s-a decis, în premieră, ca această manifestație să aibă loc în Polonia, la Ladek, pe durata celui mai mare festival montan din această țară, care se bucură de o bună reputație și pe plan internațional…

În anii ’80 se crease, în mod artificial, o competiție între Messner și Jerzy Kukuczka, al doilea alpinist care și-a adjudecat „Coroana Himalayei”, așa cum sunt numiți cei 14 optmiari. În momentul când italianul a aflat că „rivalul” său a urcat și cel de-al paisprezecelea vârf, atingându-și astfel obiectivul propus, i-a trimis o telegramă de felicitare, în care i-a spus simplu: „tu nu ești al doilea, ești cel mai mare”. Grăitor exemplu de fair-play! Ca și Bonatti, Messner nu s-a limitat numai la alpinism, ci a scris cărți, a făcut politică, iar în prezent se ocupă de propriul său muzeu al muntelui – „Messner Mountain Museum” – și regizează filme ce au ca subiect, evident, tot muntele. Bonatti spunea despre Messner, în 1971, că este „ultimul mesager al alpinismului tradițional”…

În 2011, a fost rândul lui Doug Scott să îi fie onorată remarcabila carieră de alpinist… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 52-53
• Pe un picior de plai…
• O tânără băciţă momârlancă şi nu numai atât.( II) – text și foto Liliana BECEA

– Maria Gălățean, coborârea oilor de la munte când se întâmplă?

– De regulă, în septembrie, dar depinde și de cum ține vremea. (Dar iată că tocmai urcă niște turiști cu un câine, iar cei doi câini mici ai Mariei încep să latre și se reped spre noul venit. Maria își cheamă prietenii înapoi, iar când ajung lângă ea îi ceartă puțin-n.n.). Câini sunt foarte sensibili față de mustrări, continuă Maria. Acum 4 ani, când aveam 13 ani, am avut o întâmplare foarte neplăcută cu niște turiști care veniseră cu câinii pe munte. Aceștia au făcut „glume proaste”, trimițând câinii lor la oi, împrăștiindu-le. Una dinte ele a ajuns până jos în vale la izvor și abia am recuperat-o.

– Ție unde îți place să mergi mai mult cu oile la păscut?

– În pădure, unde este iarbă mai multă si mai grasă. Odată, în pădure, am întâlnit pe neașteptate un lup. Care nu a spus nimic. Era la 5 m. Lupul s-a speriat și a fugit. Lupii atacă doar la gol. Atunci am văzut prima dată lupul. Aveam 13 ani. Am înlemnit în acel moment. M-a zguduit fratele meu geamăn, cu care eram împreună. De atunci stăm cu oile singuri în fiecare vară, în Parâng, pe dunga Scăriței.

– Ai fi vrut să mergi și în altă parte cu oile?

– Nu, mie îmi place aici. Este aer curat, liniște. Atâta că e greu cu trezitul dimineața, dar m-am obișnuit și cu trezitul și cu mersul pe jos. Aș vrea să traversez Parângul. Repet, îmi place aici, unde muntele este casa noastră… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 54-57
• Atlas
• Berlin: Ursulețul gastronom – de Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG

August 2018: opt zile la Berlin, căldură mare! Temperaturi peste 30 de grade Celsius, inclusiv noaptea. Orașul fierbe la propriu și la figurat. În asemenea condiții prima oprire se impune de la sine la o terasă la care ne stingem setea cu „carcalete” autohton.

Berliner Weisse, berea aromatizată cu sirop care poate fi roz, de zmeură, sau verde ca fierea, din ierburi de pădure, e rece ca gheața. Pentru o clipă am ezitat să mă ating de ea, văzând că se servește în pahare mari, cu picior și că se bea cu paiul. Prea semăna a vin otrăvit! Până la urmă însă gustul bun m-a convins.

Surprinzător de rece era și apa din țâșnitoarea de la colțul străzii. Pe un panou publicitar de lângă ea se putea citi un mesaj formulat în ton obraznic: „Toți ne critică pentru aerul poluat, dar nimeni nu vorbește despre minunata noastră apă potabilă”. „Măi să fie”, îmi zic și iau o gură de probă din ea. Fără glumă, surpriza a fost colosală! O apă rece și limpede, ca de izvor! „Te pomenești că umblă cu șiretlicuri și-o aduc filtrată și răcită”, mi-am zis în sinea mea. Dar n-aveam dreptate. S-a dovedit mai târziu că și apa de la hotel, de la duș, de la chiuvetă, practic de peste tot era la fel de răcoritoare și de bună. Dintre toate capitalele europene pe care le-am marcat pe „harta mea lichidă”, numai Viena mai are o apă așa de rece. Îți îngheață dinții și-ți amorțește limba dacă nu ești atent! Plasez mental apa Berlinului pe locul întâi în ierarhia băuturilor mele preferate pentru următoarele opt zile și-mi văd mai departe de drum.

Pe lângă hrana lichidă, capitala Germaniei excelează la gastronomia de mare clasă, reprezentată de tot felul de restaurante cu dichis, mândrindu-se cu mulți bucătari-șefi distinși cu stele Michelin. Mi-am zis, iarăși, în sinea mea: „las´ că n-am venit să investesc sume mari în mâncare” și iarăși aveam să primesc o lecție. Pentru că nu tot ce e bun trebuie să fie și scump! Dar despre asta vorbim ceva mai încolo. Cert este că viața la Berlin, în general, nu este deloc costisitoare. Nu numai la produse alimentare, ci la mai toate bunurile de consum. Și asta în ciuda faptului că este capitala prosperei Germanii. Exceptând chiriile, care cresc vertiginos, Berlinul a rămas un oraș pentru toată lumea, poate și pentru că n-a uitat de vremea în care era pe jumătate comunist, tăiat pe din două de absurdul său zid… (Citește continuarea în revistă).

• Pag. 58-63
• Mari exploratori români
• Nicolae Milescu Spătarul – de Alecu RENIȚĂ
• Preludiu la o călătorie fără sfârşit

După ce te laşi vrăjit de lectura „Jurnalului de călătorie în China”, încă până a ajunge la peisajele de azur ale lacului Baical, de la o pagină la alta te surprinzi asupra gândului că, dacă nu ar fi existat Siberia, ţarul rus ar fi inventat-o anume pentru Nicolae Milescu Spătarul. Iar fiindcă Ea nu intrase încă în cărţile muscăleşti, Moscova l-a aşteptat pe peregrinul valah s-o descopere, s-o descrie, s-o îmbrace în cele mai alese cuvinte ale acelor vremuri îndepărtate. Călătoria moldoveanului din Vaslui pe un continent atât de necunoscut şi plin de primejdii, fără drumuri şi fără hărţi, semăna mai mult cu un drum spre capătul lumii sau spre eşafod decât spre împăratul chinezilor. Doar cine n-a auzit de Siberia mai poate să creadă că acei paşi ai lui Nicolae Milescu Spătarul făcuţi în necunoscut – peste fluvii uriaşe, mlaştini nesfârşite, milioane de roiuri de ţânţari, smârcuri ucigaşe, păduri neatinse, furtuni devastatoare, viforniţe înnebunite, lanţuri de munţi fioroşi, deşerturi fără pic de apă – au avut o încărcătură romantică şi au fost în afara unui efort eroic, suprauman. „Jurnalul de călătorie” ne convinge prin fiecare rând scris că Nicolae Milescu Spătarul a fost mai mult decât un deschizător de drumuri noi; a fost primul cărturar european care a îndrăznit la acea vreme să aducă în cărţi şi pe hărţi cel mai necunoscut tărâm de pe glob. Dar… şi după mai bine de 3 secole de la trecerea în eternitate a marelui explorator român, după apariţia a zeci şi sute de materiale şi referinţe despre viaţa temerarului călător, mai există destule file tăinuite şi episoade neelucidate din activitatea cărturarului nostru, încât nu e întâmplător să răsune, de la o generaţie la alta, aceeaşi întrebare: de fapt, cine a fost Nicolae Milescu Spătarul? (Citește continuarea în revistă).