Cartea costă 24 de lei și poate fi comandată la adresele de e-mail: romania.pit.mo sau romania.pitoreasca.33@gmail.com
Puține sunt scrierile cu profil turistic care au fost gratulate cu Premiul Academiei Române, aşa cum s-a întâmplat cu „Robinsonii Bucegilor”, semnată de Nestor Urechia. Asta se întâmpla în anul 1916, în plin război mondial, la sfârşitul căruia avea să se înfăptuiască idealul nostru de veacuri, întregirea fruntariilor româneşti.
Nu-i mai puţin adevărat, Academia Română crease, în anul 1902, un precedent, prin încununarea cu laurii săi a „României Pitoreşti”, carte semnată de Al. Vlahuță. În treacăt fie vorba, pentru desemnarea premiantului un cuvânt de spus l-a avut, probabil, şi Barbu Ştefanescu Delavrancea, un foarte bun prieten al lui Vlahuță, în compania căruia – adesea alăturându-li-se şi I.L. Caragiale, ca şi pictorul Nicolae Grigorescu – autorul lui „Hagi Tudose” a călătorit sau şi-a petrecut vacanțele în mai multe rânduri. De altfel, în această selectă companie îl regăsim, nu o dată, şi pe V.A. Urechia. Un tată de poveste şi un frate (dr. Alceu Urechia, umorist şi bucegist în egală măsură) cu nimic mai prejos în materie de trăsnăi, bazaconii şi „mlaștină amorală”, mai ales când în joc se afla şi Al. Vlahuță. (Mai multe detalii găsiți în Prefață la „Vraja Bucegilor”, Ed. România pitorească, 2013). Oricum, faţă de acest conclav Nestor Urechia pare, până la urmă, un blând copil…
Autorul „Robinsonii Bucegilor. Întâmplările a trei cercetași” nu era însă un fieştecine în lumea iubitorilor şi cunoscătorilor potecilor alpine, mai cu seamă a celor din Bucegi. Până la primirea premiului academic, Nestor Urechia (1 mai 1866-9 aprilie 1931) publicase, între altele, lucrări precum Conferințe (1901); Zânele din Valea Cerbului. (1904); Dans Ies Carpathes roumaines, Paris (1906); Căruţa Poştei (Cum călătoreau strămoşii noştri) (1907); Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal (1911); monografia Drumul Braşovului (1913)…
Dar să ne întoarcem, preț de câteva rânduri, la V.A. Urechia, parlamentar, ministru, istoric, scriitor, cărturar, ce mai, vorba lui Mihai Eminescu, „geniul geniilor”. Tot mai mult, de la un an la altul, tatăl lui Nestor Urechia a simţit o atracție irezistibilă faţă de Casa Regală. Nu mi-e destul de limpede dacă a făcut-o din convingeri monarhice.
Mai mult ca sigur, poate, din interese bine calculate. Şi-a construit chiar şi o vilă la Sinaia, spre a putea fi cât mai aproape de Castelul Peleș. Cel care s-a așezat sub grațiile şi se mândrea nespus de epitropia lui Mihail Kogălniceanu, pentru care a nutrit un adevărat cult – era foarte apropiat şi de Titu Maiorescu, care îi năşise pe nefericita lui fiică Corina, dar cu care avea să intre ulterior în… obiecțiuni şi păreri contrare, pentru a se apăra de critici -, scria negru pe alb în Memoriile sale: „La ora în care Principele Carol punea piciorul pe pământul românesc la Severin, Dumnezeu îmi dăruia pe fiul meu Nestor, şi la 10 mai, când Măria Sa îşi făcea intrarea în Bucureşti, acest fiu era botezat în legea noastră ortodoxă, astfel încât actualul nostru inginer al Ministerului Lucrărilor Publice numără azi atâția ani de vârstă câți ani de domnie are M. Sa Regele.”
Invocarea Casei Regale, a Castelului Peleș este mai mult decât necesară. Scria Emanoil Bucuţa în revista „România” din iunie 1937: „Așezarea încă de acum aproape șaptezeci de ani a noilor Domni, deasupra Văii Prahovei, în arhondaricul mânăstirii lui Mihai Cantacuzino, Sinaia, ca să petreacă trei, patru luni din vară, a fost hotărâtoare. Aşa au luat naștere, nu numai un drum nou între Țara românească şi Transilvania alături de cele două, singurele umblate mai înainte, pe la Bran şi pe la Bratocea, precum şi o întreagă salbă de sate şi orașe, dar a luat naștere dragostea noastră pentru Bucegi. în ei şi-a făcut România educația turistică. Iar Bucegii turistici sunt un dar făcut ţării, „ale tale dintru ale tale”, de Carmen Silva. Castelul Peleș se găsește la peste 800 de metri, cu cele mai frumoase vârfuri, Furnica, Vârful-cu-dor şi Piatra Arsă îndărătul lui, ca o întregire şi ca un îndemn, iar Stâna Regală cu Stânca Franţ losif la vreo mie. De atâtea ori am întâlnit, în copilăria mea, pe Regele Carol, în uniformă, dar descins şi rezemat într-un băţ de munte, pe aleile tăiate în toate părţile la dorinţa lui, ca să lege între ele acele colţuri frumoase. Sfânta Ana şi chioşcul lui Davila, cu drumul de brânâ, erau dincolo, peste vale. Dincoace porneau petecile care duceau pe sub cei mai măreți brazi din lume la Poiana Țapului şi spre Urlătoarea. Nu eram numai în gura pădurii, ci de-a dreptul în munte. Regina scria poveștile Peleșului.
Mirea zugrăvea, înrâurit de ele, marea pânză a Vârfului cu Dor; cu ciobanul lui academic, între nori şi vulturi.
Grigorescu se suia cu creioanele lui pe aceleași înălțimi împreună cu doctorul Grecescu, prietenul de drumuri lungi, care herboriza. Regii aduseseră nu numai pe curteni, dar o întreagă ţară la această intrare în munte şi pe potecile lui de piatră. Carpatismul nostru începuse – s.n. (…) întâia noastră societate de turism este mai de dincoace, numai decât după 1900, Societatea Turiştilor Români, cu preşedinte Regele Ferdinand şi Secretar Al. Tzigara Samurcaş. Aceiaşi oameni, trecuţi prin şcoala Sinaei şi a Bucegilor, i-au dat cei mai buni membri. întreruptă în timpul răsboiului, ea s-a regăsit în Touring Clubul României, care a ajuns un fel de federaţie a societăţilor mai vechi de turism muntenesc, Societatea Turiştilor, Hanul Drumeţilor, Frăţia munteană din Cluj.”
Dacă ar fi vorba doar de finalul „Robinsonilor Bucegilor” şi-ar fi destul motiv să poposim la Castelul Peleș. Chiar ceva mai stăruitor. Să ne reamintim.
Domnitorul Carol a vizitat Sinaia prin august 1866 şi, încântat de frumusețea locului, a hotărât să-şi ridice aici o reședință de vară. Putea ca alegerea să se oprească asupra Horezului, însă n-a fost să fie… Sinaia era pe atunci un sat mic, cu numele Podul Neagului. Mă rog, se cam trece, adesea, peste faptul că „naşul” staţiunii, ce avea să devină „Perla Carpaţilor”, a fost Mihail Cantacuzino care, după ce vizitează muntele Sinai – de unde şi numele – ajunge pe Valea Prahovei, unde întemeiază o mănăstire, târnosită în anul 1695.
Arhitectul inițial al castelului hotărât de domnitorul Carol a fost Wilhelm von Doderer, ale cărui planuri au fost, totuşi, respinse, proiectarea continuându-se cu confrații săi Johannes Schulz şi Karel Liman, decoratori fiind J.D. Heymann din Hamburg, August Bembe din Mainz şi Bernhard Ludwig din Viena. Inaugurat în 1883, castelul, devenit reședință de vară a Monarhiei române, a găzduit numeroase evenimente politice, vizite importante (între care şi cea a împăratului Franz Joseph), întruniri mondene etc. Peleșul are 160 de camere, dintre care, în prim-plan, se situează Holul de onoare, Sălile armelor, Biblioteca regală, Sala Maură, Apartamentul imperial, Sălile de teatru, de Concerte şi de Muzică.
Lucrările castelului au început în anul 1873. Drenarea şi stabilizarea terenului, Războiul pentru Independență – şi nu numai acestea – le-au ţinut pe loc. Pe de altă parte, „darea în folosinţă” a castelului n-a însemnat şi mântuirea lucrărilor. Alte şi alte adăugiri şi dotări au continuat până în septembrie 1914, când primul rege al României îşi dădea obştescul sfârşit. Monumentala şi rafinata construcţie a fost ridicată pe cheltuiala proprie a regelui Carol I (1866- 1914). Conceput din capul locului cu rosturi de reședință de vară, multe şi inedite detalii despre evoluţia zidirii pot fi aflate de la însuşi Regele Carol I. Mai exact, din extrem de interesanta corespondență pe care a purtat-o cu fratele său mai mare, prințul Leopold (1835-1905). O poveste captivantă care înlătură multe aberații formulate, mai cu seamă, în privința cheltuielilor şi patrimoniului acestui templu al dinastiei din România. Claritatea şi exactitatea detaliilor sunt impecabile.
„Cu câteva zile în urmă am semnat devizul pentru construcția castelului de la Sinaia şi pentru anul acesta am aprobat suma de 400.000 de franci cu care lucrarea trebuie sä fie finalizată”, aflăm dintr-o scrisoare primită de Leopold în data de 11 ianuarie 1880. Leopold, tatăl lui Ferdinand, prințul moștenitor al tronului României, a fost cel mai important sfătuitor şi confident al Regelui Carol I. (Alături de tatăl lor, principele Karl Anton de Hohenzollern). l-a cerut părerea şi sprijinul în tot şi în toate. El a fost cel care a achiziționat, din Apusul Europei, nenumărate piese de mobilier, tablouri, antichități, obiecte dintre cele mai felurite, care au alcătuit extraordinarul patrimoniu al castelului. Aproape nu există corespondență în care să nu fie prezentă preocuparea pentru dotarea reşedinţei de la Sinaia. „Sper că tu în Elveţia vei putea cumpăra pentru mine vase antice şi lucruri de cositor, precum şi mobile vechi”, citim într-o epistolă din 8 august 1881, ca aproape o lună mai târziu alte detalii să fie comunicate lui Leopold: „Construcţia castelului face progrese vizibile, schelele au fost date jos şi acum clădirea arată ca şi terminată. Frescele exterioare fac o impresie extraordinară şi rup monotonia marilor suprafeţe albe. Decoraţiunile interioare progresează rapid. Marele hol va fi terminat în două luni, până la ramele celor patru tablouri a căror sosire o aştept la sfârşitul anului.” Şi, un pasaj mai jos: „în casa scării vor veni marile figuri pictate de la ferestre şi goblenurile. îl recomand în mod special pe d-l Lehr, care conduce Casa Bembe din Mainz. Omul acesta are un gust extraordinar, un simţ artistic deosebit şi desenează foarte frumos. Dacă ajungi pe Rin ar trebui să te opreşti la Mainz, unde poţi să vezi lucrările pentru castel. La München, la profesorul Zettler, pot fi văzute vitraliile. în biblioteca mea vor veni tablouri vechi ale
familiei Bürgen. Aş fi foarte recunoscător dacă Lehnert j-ar putea trimite lui Zettler câteva reproduceri, una a vechiului castel de la Sigmaringen, de la Haigerloch şi de la Heddingen; sub acest nume am călătorit eu spre România în 1866. Te rog să-mi trimiţi şi lista celor 8-12 tablouri pe care Bregenzer urmează să le picteze pentru mine.
Las la alegerea ta care vor fi acestea. Patru sunt cele din camera reginei şi alte două erau la Düsseldorf. La doamna Wachtmeister ai găsit cu siguranţă tot felul de antichităţi, în ceea ce priveşte tabloul lui Becker, preţul de 3.000 de mărci mi se pare prea mare, n-aş vrea să cheltuiesc mai mult de 2.000-2.500 de franci…”
N-au fost avataruri puţine. Pe unele dintre ele le face cunoscute lui Leopold într-o corespondenţă din 15 noiembrie 1881: „Din cauza acestei toamne atât de urâte, am pierdut un timp preţios pentru construcţia de la Sinaia. Umezeala enormă, care a pătruns înăuntru, prin uşile şi ferestrele încă neentaşeizate, a îngreunat peste măsură decoraţiunea interioară; n-a mai fost cu putinţă să se lucreze cu lemnul. Stöhr este absolut disperat din cauza aceasta şi am pierdut orice speranţă de a ne muta la anul în castel. Este o probă dură a răbdării. Va trebui ca anul acesta să ne mai ducem două zile la Sinaia, chiar dacă vremea nu se îmbunătăţeşte, ca să punem la punct diferite probleme. Tot castelul va fi încălzit peste iarnă şi lucrările vor continua.”
Iar castelul de la Sinaia nu era singurul şantier de proporţii de care se ocupa cu atâta rigoare Carol I, în acea perioadă, lată doar încă două pomenite în aceeaşi misivă: „Noul Palat care se construiește la Cotroceni va avea nevoie de cinci sau şase ani până la finalizarea sa. Lucrările de amenajare a Dâmboviței pe care le-am arătat mamei fac progrese vizibile, am ajuns cu ele până în inima oraşului şi s-a început deja un nou tronson, nu departe de Cotroceni.”
Peste trei luni, Carol I îi dă alte vești fratelui său Leopold, privitoare la evoluţia castelului: „La Sinaia, unde aproape nici n-a fost iarnă, s-a muncit cu spor, dar încă a rămas enorm de lucru. Mobilarea nu va putea începe decât în august. Splendidul stâlp de iluminat pe care mi l-ai trimis de Crăciun şi pentru care îţi mulţumesc din toată inima va fi anul acesta instalat în faţa „Casei Pădurarului”. Cele patru portrete au ajuns deja în vestibul, dar pentru toate celelalte te rog ca de data aceasta să comanzi ramele în vechiul stil. (…) Dacă mai faci vreo excursie la München ar trebui să vizitezi Institutul de Pictură pe Sticlă, unde ai putea să vezi cele mai importante lucrări destinate Castelului Peleş. Vitraliile pentru sufragerie, intitulate „Scene din viaţa cavalerilor”, trebuie să fie aproape gata, iar marile ferestre pentru casa scării au fost deja date în lucru.”
îndrăgostit profund de munţi, de Carpaţil mei cei frumoşi, cum îi numeşte într-o altă scrisoare, Carol I are grijă ca, sub nici un chip, Peleşul să rămână un castel singuratic, izolat, rupt de splendorile sinergice din jur, îngrădit în vreun fel sau altul. 0 viziune cât se poate de clară, pe care o mărturiseşte şi lui Leopold, în iunie 1882: „Muntele din faţa mănăstirii, cu frumoasa lui pădure de fagi, l-am cumpărat prin intermediul statului şi astfel am salvat cea mai frumoasă podoabă a Sinaei. Sper să-l primesc mai târziu ca domeniu deoarece şi celelalte păduri de pe valea superioară a Prahovei urmează să fie declarate moşii ale Coroanei. Toată lumea este de acord că pe lângă marele castel, unic în felul său, trebuie să se afle un complex de moşii la fel de unice. încă de pe acum am acolo în proprietate între 40 şi 50 de mii de hectare de pădure şi de păşune.”
În 30 mai 1883, Carol I trimite o nouă scrisoare, din care aflăm: „Tot mai sper că tu, dragă Leopold, o să poţi veni în cursul verii la Sinaia ca să ne poţi ajuta să mobilăm castelul. Nu ne vom putea muta acolo înainte de luna septembrie, căci mai este încă enorm de mult de făcut”, ca aproape trei luni mai târziu, mai exact pe 19 iulie 1883, să considere că: „Acum nu mai încape îndoială că ne vom putea muta peste şase săptămâni. în cele mai multe încăperi s-au pus deja covoarele, acum se pun draperiile, iar vitraliile vor sosi zilele acestea de la München şi este nevoie doar de două săptămâni ca să fie montate. Lambriurile se apropie de nivelul lucrărilor de la Veneţia, tâmplăria este incomparabil mai bună, la fel clanţele şi ornamentele lor, care în Italia sunt prost făcute. Tot ceea ce am cumpărat de acolo şi-a găsit deja întrebuinţarea şi constituie podoabele bogate ale castelului. Operele Iul Lucea de la Robia au fost zidite pe pereţii culoarului mare şi vin foarte bine acolo. Poate poţi să-mi dai dimensiunile bufetului mare; dacă nu mă înşel, l-am văzut amândoi la Riochetti. Preţul este de 1.700 franci.”
În toată această perioadă, familia regală a locuit şi la Sinaia, circa patru-cinci luni în fiecare an. Uneori chiar mai mult. Poate vă întrebaţi ce reşedinţă anume a avut la dispoziţie. Aflăm tot din corespondenţa dintre Carol I şi fratele său Leopold. în scrisoarea din care am decupat pasajul de mai sus se poate citi: „Sâmbăta trecută au sosit draperiile pentru biserică pe care Mama le-a donat mănăstirii. Duminică, la liturghie, erau deja montate; le găsesc minunate, iar culorile sunt exact cele care trebuie. Mitropolitul, care a fost ieri pe la noi, şi toţi călugării sunt de-a dreptul încântaţi de ele. Noi toţi îi transmitem mii de mulţumiri Mamei pentru acest dar care a făcut o impresie extraordinară. Numele ei va fi brodat cu fir de aur pe partea interioară. Când vom părăsi mănăstirea ca să ne mutăm la castel vom face şi noi danii pentru biserică – stofe şi vitralii. în chiliile în care am locuit noi se va stabili o şcoală de sculptură în lemn, care există de câţiva ani la Pantelimon…”
Peste două luni, mai exact în data de 22 septembrie 1883, Carol I îl înştiinţează pe fratele său: „încă n-a avut loc mutarea noastră la castel, deşi s-au terminat toate amenajările interioare. Ne petrecem toată ziua acolo, primim vizite, ne luăm dejunul la Casa Pădurarului şi mănăstirea a rămas doar cartierul nostru de noapte. Vremea este încă aşa de frumoasă că nu simţim nevoia unei case călduroase, închise. Dintre tablouri până acum au sosit doar cele ale princepelui Johann şi al soţiei sale; le găsesc foarte bune şi ramele sunt frumoase. Să sperăm că până la primăvară va sosi toată comanda. în cursul iernii te vei duce cu siguranţă la Veneţia aşa că o să te mai chinui cu câteva cereri. Elisabeta ar vrea să aibă Cântăreţul din lăută sculptat în lemn. Te rog să fii atât de bun şi să mi-l procuri până la 29 decembrie, de ziua ei de naştere.”
Castelul Peleş a fost inaugurat oficial într-o zi de duminică. Era ziua de 7 octombrie 1883. între cei prezenţi s-au aflat şi numeroase personalităţi politice, invitaţi străini. Leopold n-a putut să vină. Absentează şi inaugurarea din corespondenţa lor. Peste aproape o lună – pe 4 noiembrie 1883 – Carol I îl vestește în câteva cuvinte cum că: „Poimâine mă voi întoarce la Sinaia, unde ne-am instalat într-adevăr ideal. N-ai putea să vii aici pentru 14 zile? Noi vom rămâne aici până pe 1 decembrie stil nou.”
Leopold avea să cunoască Peleşul mai târziu. Şi Sinaia, desigur, despre care Carol I îi povesteşte, cu multă aplicaţie, într-o altă scrisoare: „Aerul balsamic al Carpaţilor a făcut adesea minuni şi a vindecat complet mai ales febra şi anemia. în pofida aşezării ei, fermecătoarea noastră rezidenţă de vară are avantajul că în anotimpul frumos se bucură de un soare chiar ca în Italia, datorită căruia şi nopţile sunt destul de calde.”
Carol I consemnează, totuşi, inaugurarea Castelului.
Se putea altfel? Evenimentul îl găsim prezentat, extrem de concis – alt stil decât cel al corespondenţei cu Leopold – în Jurnalul regelui: „Ora 101/2 singur pe jos la la castel, unde totul e pregătit pentru sfinţire. Venit Basser de la Weinberg. Ploaia încetează. Ora 12 1/2, sfinţirea armelor în curtea castelului de către mitropolit. Cler, cor. Gardă de onoare cu muzică. D. Ghica, Rosetti, toţi miniştrii în afară de Brătianu, Creţescu, preşedintele Curţii de Casaţie, Grădişteanu, preşedinte al Curţii de Conturi, prefectul Poliţiei, efori, prefectul de Prahova, preşedintele Consiliului general, generalii Cernat, Budişteanu, Fălcoianu etc. Ridicarea este salutată cu salve. Stohr îmi înmânează cheia de la poarta centrală, pe care eu o descui. Citesc documentul de inaugurare şi semnez. Mitropolitul sfinţeşte întreaga clădire, aproape toate încăperile. Ora 2, dineu în sufrageria mare, 50 de persoane, de asemenea Gr. Sturdza, care a venit din Moldova. La dejun ţin primul toast, în cinstea ţării. D. Ghica în cinstea noastră. Apoi vorbesc Alecsandri, Rosetti, care e foarte călduros, mitropolitul şi Cernat. După masă cafea în primul salon. Stohr a fost şi el la masă, primeşte Crucea de ofiţer al Ordinului Steaua României. Ora 3 1/2 vin ingineri şi publicişti din toată Europa, care au sosit de la Paris cu trenul Orient-Expres. Abort, von Blanitz, ministrul bulgar al lucrărilor publice etc., 30 de persoane. Li se arată castelul, iar noi îi invităm la ceai. Rămas până la ora 6. Toţi se întorc la Bucureşti.”
V.A. Urechia n-a participat la inaugurarea Castelului Peleş, deşi era un apropiat al Casei Regale. între altele, îl găsim pomenit în „Jurnalul” Regelui Carol I, din 18/30 aprilie 1881: „Ora 11/2 venit Urechia de la Bucureşti, aduce programul pentru 10 mai, e modificat aşa cum am dorit…”
Paralel cu epopeea zidirii Castelului Peleş,
„carpatismul românesc”, ce şi-a întemeiat la Sinaia o veritabilă matrice, se dezvoltă aidoma bulgărului de zăpadă pornit de pe vârful muntelui. Ne aflăm în cea de-a doua parte a veacului al XlX-lea, când, ca şi după aceea, Monarhia României, prin reprezentanţii ei de primă mărime, deschide preocupările pentru drumeţia montană, pentru mişcarea în aer liber, în natură, pentru cunoaşterea şi preţuirea ei în general – acea natură, ca să-l parafrazăm pe Mihai Eminescu, care încă mai era adevărată ca omul şi omul adevărat ca natura. Carol I s-a arătat un mare promotor al plimbărilor pe potecile alpine, ca şi un pasionat al călătoriilor pe Dunăre, regele Ferdinand, la rândul lui, fiind un reputat botanist, un împătimit iubitor de privelişti montane. Reginele noastre înseşi n-au fost mai prejos, sub epitropia Elisabetei şi a Măriei apropiaţii Casei Regale cultivând o consistentă şi contagioasă stare de turism. Să o amintim, bunăoară, fie şi numai pe vestita Bucura Dumbravă, o apropiată a Reginei Elisabeta, scrierile ei, ca şi hălăduirile prin Bucegi, datorându-se în bună măsură sfaturilor primite de la înalta sa protectoare. Aceeaşi pasiune o dovedeau chiar şi unii oameni politici, precum Take lonescu, faimosul „Guriţă de aur”, cum i s-a spus în epocă pentru calităţile lui oratorice speciale, o potecă din Bucegi purtându-i şi astăzi numele.
Revenind la Nestor Urechia, în 1898 – după ce, cu un an mai înainte, se întorsese de la Paris, unde îşi finalizase studiile – el preluă, ca proaspăt inginer, conducerea lucrărilor de amenajare a şoselei naţionale Câmpina- Predeal. începea, astfel, pentru aproape două decenii, un fericit „concubinaj” între Nestor Urechia şi masivul Bucegi!
Radu Ţiţeica, un alt „monstru sacru” al Bucegilor, notează în ”Ascensiuni montane. Oameni şi amintiri” (Ed. România pitorească, 2016): „L-am cunoscut pe Nestor Urechia încă înainte de Primul Război Mondial. El era inginer-diriginte al şoselei naţionale Câmpina-Predeal şi locuia în Buşteni, într-o casă din poiana La Anini, pe strada Valea Cerbului… Cum Nestor Urechia era prieten cu tatăl meu, îl întâlneam câteodată prin Buşteni. (…) Nestor Urechia s-a integrat munţilor, fiind tot atât de mult o componentă a peisajului abruptului prahovean al Bucegilor cum este, să zicem, Portiţa Caraimanului, Vârful Picătura, Fântâniţa de pe versantul sudic al Coamei Acelor Morarului şi altele. Eu, cel puţin, nu pot disjunge abruptul prahovean de Nestor Urechia. Când mă gândesc la abruptul prahovean, îmi sare în minte figura lui Nestor Urechia şi, ori de câte ori mă gândesc la acesta, îmi fuge gândul la Valea Seacă a Caraimanului, la Portiţă, la BrâuI Mare al Coştilei şi la altele.”
„Robinsonii Bucegilor. întâmplările a trei cercetaşi” a fost tipărită în anul 1916. Cercetaşii deveniseră deja o realitate şi în România acelor ani. De altminteri, cartea le este dedicată lor. Cum se ştie, mişcarea, iniţiată în Anglia, începuse să se organizeze pe baza ideilor din lucrarea „Scouting for Boys” semnată de Robert Baden Powell şi apărută în 1908. Cercetăşia românească îi are ca fondatori, dacă se poate spune aşa, pe fraţii Dimăncescu – Dimitrie Dimăncescu avea să ajungă, în 1938, Director General al Presei şi al Propagandei pe Grigore Berindei, Ionel Andronescu şi atâţia alţii. Cercetăşia a fost recunoscută şi sprijinită de Casa Regală – regele Mihai a devenit şi el, la vremea lui, cercetaş -, de personalităţi importante ale timpului: Gheorghe Munteanu Murgoci, Gheorghe Adamescu, Nicolae lorga, Simion Mehedinţi, I.G. Duca,
Ion Simionescu. Grupaţi în „Corpul cercetaşilor de război”, cercetaşii români aveau să se remarce, în perioada 1916- 1919, ca sanitari, curieri, factori poştali, brancardieri, telefonişti, realizând fapte cu totul remarcabile. Eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, căzută eroic pe front, era „la bază” o cercetaşă… Mişcarea avea să fie reorganizată după Marele Război, iar România, în 1922, se număra printre ţările fondatoare ale Organizaţiei Mondiale a Cercetăşiei.
Din păcate, într-o perioadă interbelică extrem de complexă, dar cu un avânt şi un simţ al datoriei cu totul nemaiîntâlnite la tinerii români de atunci, Cercetăşia era desfiinţată în anul 1937, spre a se face loc – pe o scenă plină de îndârjire, pe care acţiona şi Mişcarea Legionară – „Străjii Ţării”, tutelată de Regele Carol al II-lea. După mai bine de şase decenii, odată cu doborârea sistemului comunist, „Cercetăşia României” avea să fie reînființă. Se întâmpla asta la 31 martie 1990.
Nestor Urechia, deschis mișcărilor înnoitoare ale vremii sale, a fost ales membru de onoare al „Cercetăşiei României”. A cultivat în rândul tineretului curajul, inventivitatea, puterea de sacrificiu pentru un ideal, aventura. Şi, peste tot şi peste toate, dragostea de munte, de natură, de înălţime a spiritului. Încă de la înfiinţare, primele patrule ale cercetaşilor români au acţionat în Munţii Bucegi…
Scria acelaşi Radu Ţiţeica: „Robinsonii Bucegilor” şi „Vraja Bucegilor” au ca teatru abruptul prahovean, în prima carte fiind povestite întâmplările unor tineri în Valea Seacă a Caraimanului, iar în a doua aventurile unor cercetaşi în abruptul prahovean şi în regiunile învecinate. Cartea însă care este cea mai plină de pasaje în care izbucneşte dragostea lui Nestor Urechia pentru Bucegi este „în Bucegi”. în această carte, autorul a expus, într- un cadru mai larg, întreaga acţiune de educare în „duhul munţilor” a tânărului Mircea Trestianu, de către tovarăşul său Andrei Jnepeanu, un bun cunoscător al locurilor, care îşi avea locuinţa pe Diham. Cred că Andrei Jnepeanu este personificarea lui Nicolae Gelepeanu, iar orășeanul Mircea Trestianu nu este altcineva decât însuşi Nestor Urechia. Opera de insuflare a „duhului munţilor” lui Nestor Urechia a fost însă aşa de adâncă încât, aşa cum sunt prezentate o serie întreagă de fapte şi sunt expuse astfel o serie de aspecte din Bucegi, Andrei Jnepeanu poate tot aşa de bine să-l reprezinte pe Nestor Urechia, iar Mircea Trestianu pe tânărul cititor al cărții. Andrei Jnepeanu, vorbind la persoana întâia în diferite dialoguri sau în diferite scrisori către mai tânărul său prieten, exprimă gândurile lui Nestor Urechia.”
În perioada comunistă, „Robinsonii Bucegilor” n-au mai văzut niciodată lumina tiparului. Desigur, nu este nevoie de explicaţii. 0 readucem în faţa cititorilor de azi convinşi de faptul că, parcă în chip miraculos, cartea şi-a păstrat mesajul întru totul teafăr, spiritul şi prospeţimea paginilor dovedindu-se absolut captivante. Cât de curând, în “Colecţia Verde”, vom aduce şi lucrarea „În Bucegi” – „care-mi este cea mai dragă dintre toate cele ce am scris”, cum mărturisea autorul însuşi – şi ea doar cu o singură apariţie editorială, cea din urmă cu nouă decenii.
Nestor Urechia, care merită întreaga preţuire din partea tuturor generaţiilor ce nu vor înceta să îndrăgească muntele şi natura, s-a stins din viaţă la 9 aprilie 1931. Impresionante cu adevărat sunt rândurile lui Nicolae Iorga: „Ne părăseşte un om foarte cult şi înzestrat cu un frumos talent literar, un iubitor pasionat al ţării sale, în natura de azi, în amintirile de ieri, dar mai ales unul de o nesfârşită modestie şi bunătate, Nestor Urechia. Prin viaţă s-a strecurat ca o umbră, evitând tot ce era zgomot, tot ce putea să pară dorinţă de a fi văzut, putinţă de a fi apreciat. Greaua lui copilărie şi tinerețe, apăsarea unui nume care sub multe raporturi era greu de purtat i-au dat această înfățișare simbolică, sub care va rămânea în amintirea acelora cari, fie numai prin scris ca mine, l-au cunoscut.”
Mihai OGRINJI
