Înainte de a deveni „Noi, cei de la Știința” am fost nişte studenți ca oricare, prezenți la cursuri, dar nu chiar întotdeauna, cu examene trecute cu brio sau mai pe toamnă, bucuroși sau întristați de câte o notă.
Înainte de a deveni „Noi, cei de la Ştiinţa”, am descoperit muntele, i-am bătut cărările, culmile şi văile, cu pasul, apoi am descoperit văile abrupte, unde umbli cu piciorul, dar şi cu mâna.
Înainte de a deveni „Noi, cei de la Ştiinţa”, ne-am întâlnit într-o bună zi cu cineva care ne-a invitat la Casa Studenţilor, la „cucurigu” – încăperea cea mai de sus a Casei, în care Nea Sandu Filip conducea cu blândețe, dar cu mână de fier, un club alpin.
Înainte de a deveni „Noi, cei de la Ştiinţa”, nou-veniții ascultam cu uimire, respect şi invidie, luni seara, rapoartele de escaladă ale celor care fuseseră pe munte şi „făcuseră trasee” în ziua precedentă.
Cu timpul, am devenit „Noi, cei de la Ştiinţa”, membri ai clubului universitar Ştiinţa şi primeam pentru un traseu planificat, un hanorac şi pantaloni din foaie de cort, bocanci cu măsele sau unica pereche cu „tricuni”, una din cele două corzi-Fussner, împletită, sau Mamutul, țesută, uneori chiar şi foi de drum pe CFR de 150 km pe care le înapoiam luni seara, o dată cu raportul de escaladă.
După terminarea facultății am intrat în „câmpia” muncii, fără să părăsim muntele şi clubul, şi ne-am dedicat meseriei.
Ceea ce urmează să facem după ce am învățat, învățăm să facem numai făcând, vorba unui filosof englez. Asta am făcut şi „Noi, cei de la Ştiinţa”, precum povestește vechiul meu prieten, Petrică Suciu, în cartea lui.
Această carte este despre şi pentru iubitorii muntelui, pentru cei care îi cunosc cărările, îi cunosc florile şi păsările, fulgeratul veveriței şi saltul caprei negre, cei care au răbdare să vadă deschizându-se sepalele Ciurului Zânelor – un scaiete extraplat în care a dormit la căldurică o albinuță obosită -, sau Rouă Cerului devorând musculița imprudentă, cei care cunosc parfumul unic al Sângelui Voinicului şi petalele catifelate ale Florii Reginei, cei obișnuiți cu clinchetul carabinierelor şi țiuitul din ce în ce mai ascuţit al pitonului bătut în fisură, cei care mângâie piatra în căutarea prizelor şi se proptesc în fisuri şi hornuri pentru fiecare metru câștigat, ori pendulând străbat tavane, pentru cei care fac din iarnă anotimpul coborârilor vijelioase şi al cristianelor grațioase, cei care lasă cu pioletul urme albăstrii în zăpada proaspătă, cei care îşi scot schiurile acolo unde se termină albul zăpezii şi începe movul brândușelor sau galbenul părăluțelor, cei care gustă în faţa cortului primele raze de soare, dar şi cei care bat crestele pe ceaţă, cu harta şi busola în mână, pentru toţi pentru care o cabană e un loc de popas binemeritat, pentru cei care aleargă să prindă trenul de întoarcere şi trec cu greu ziua de luni la serviciu, dar şi pentru cei la care anii au transformat vârsta în etate şi tot la munte le e gândul, pentru toţi acei care iubesc muntele PENTRU CĂ EL EXISTĂ…
Victor PANAITESCU
