Cuprins:
Pag. 4-5
Câte ceva despre
Salonul Național de Fotografie Turistică – de Mihai OGRINJI
Chiar în anul când s-a înființat, Oficiul Național de Turism a și demarat, între alte acțiuni de toată isprava, și concursul-expoziție de fotografii. Se organizau, anual, două ediții: „Prima expoziție (aflăm din prestigioasa revistă de turism „România” – nr. 5/mai/1937) are loc primăvara, fotografiile înfățișând frumusețile țării sub zăpadă, iar cea de-a doua se ține toamna, arătând pitorescul țării noastre primăvara sau vara, la oraș sau la sat, în peisagii, chipuri și costume. Cele mai bune fotografi i vor fi premiate și vor alcătui albume ce vor fi difuzate în țară și străinătate.” De ce toate acestea? Fiindcă „țara noastră este frumoasă și vrednică să fie cunoscută”.
A doua expoziție – concurs, vernisată pe 16 aprilie 1937 și deschisă publicului până pe 15 mai, a fost vizitată în această perioadă și de Regele Carol al II-lea, „care a admirat peisagiile de iarnă”. Ce-ar fi de discutat? Eventual, amănuntul cel mai vizibil: cât de mare a fost interesul pentru turism în perioada interbelică, atunci când însuși regele se implica în promovarea României…
De altfel, iubitorii fotografi ei – și nu numai ei – își amintesc de faimosul album „România”, realizat, cu aceeași preocupare a Regelui Carol al II, de celebrul fotograf Kurt Hielscher, o celebritate a acelor vremi. Tipărit la Leipzig în 1933, albumul se bucura de o prefață nu mai puțin faimoasă datorată lui Octavian Goga, care, între altele, sublinia pe bună dreptate: „Menirea rândurilor acestora e să dea în treacăt câteva noțiuni explicative pentru o carte care prin nota absolut veridică a fotografi ei va înfățișa realitatea autentică a unui popor, dincolo de invenția subiectivă sau de comentariul interesat al unui atelier de scriitor. Placa fotografi că, cu mărturisirea sinceră a pitorescului românesc, va isbuti mai mult decât aceste pagini să prezinte fragmente din cadrul de viață al unei țări nou înființate în forma ei de azi, dar cu puternice rezonanțe în trecut.”
Fără nici un strop de nostalgie – poate doar după propria-mi tinerețe – mai adaug că și în perioada comunistă, așa cum a fost ea cu toate nenorocirile pe care le-a produs și de care, probabil, nu vom scăpa niciodată, industria ospitalității s-a bucurat, și la noi, de o grijă poate greu de înțeles astăzi. Astăzi când, după intense și optimiste așteptări, Ministerul Turismului – când înființat, când suprimat – a ajuns o formă fără fond, fără conținut. Mai rău de atât nici că se putea… Să nu anticipăm însă, asta fiind o altă poveste. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 6
Evenimente turistice
Cosy Romania Week – de Alexandru BORȘAN
În perioada 25 septembrie – 1 octombrie a avut loc la București Cosy Romania Week: o serie de evenimente, conferințe și expoziții care celebrează atracțiile și identitățile României, de la meșteșugari la festivaluri, trecând prin gastronomie, regenerare urbană și dezvoltare personală.
Cosy Romania este o platformă care grupează evenimente (Forumul Internațional pentru Turismul Responsabil, Salonul Naţional de Fotografie Turistică, Colocviul ”Memoria Locului”), platforme de publishing (http://merg.in), produse turistice (Walk & Shoot), publicații științifice (International Journal for Responsible Tourism), formare profesională.
Cosy Romania este și un hub de lucru și de comunicare în ideea elaborării și implementării unei strategii de creștere a turismului responsabil în legătură cu piața și cu rezultate directe pentru comunitățile locale.
Obiectivul pe termen scurt este de a pune faţă în faţă actorii implicați în industria ospitalității cu impact pentru comunitățile din care fac parte și reprezentanți ai autorităților locale și centrale. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 7
Identități și experiențe dunărene – de Matei BROD
Deosebit de consistentă a fost conferința de la Giurgiu – „un oraș mic, dar cu orgolii mari”, cum îl caracteriza, în chip plastic, Nicolae Barbu, primarul municipiului – care a avut ca temă „Identități și experienţe dunărene”. Reuniunea organizată în a fost structurată pe trei paliere: „Premisele realizării unui produs turistic bazat pe tradiții și atracții locale și introducerea acestuia într-un circuit turistic”, „Dezvoltarea durabilă a comunităților” și „Identitate locală, resurse antropice și naturale și dezvoltare turistică”. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 8-9
Cosy Romania Week
Un cidru românesc de succes – de Radu CRÂNGAȘU
În anii ’70 ai veacului trecut, Lereștiul – alături de Șirnea, Rucăr, Rășinari, Bogdan Vodă, Vatra Moldoviței, Murighiol și alte câteva localități, 13 la număr – făcea parte din rândul satelor românești incluse în circuitul turistic internațional. Faimoasă a rămas nunta lui H. Morgan, conducătorul grupului american Ambasadorii prieteniei, petrecută la Lerești în cel mai tradițional stil autohton. A fost implicată, ca o nuntă veritabilă, întreaga suflare a satului, în frunte cu primarul și preotul Lereștiului. Din păcate, acest îndrăzneț experiment pentru industria ospitalității românești din acea perioadă a „epocii comuniste” n-a durat prea mulţi ani. Doar după un singur an de activitate, mai exact în 1974, se dădea decretul 225, prin care se interzicea cazarea străinilor la particulari. A existat însă o derogare, mai de lungă durată, pentru doar două localități: Lerești și Șirnea. În aceste sate, în anii ‚70 ai secolului trecut, s-a născut turismul rural românesc, de care se vorbește atât de mult astăzi… (Citește continuarea în revistă).
Pag 9-10
Dezvoltare durabilă pentru comunitate
People of Romania
„Nici atunci când la poarta fiecăruia va curge o fântână de argint oamenii nu vor înceta să aibă nevoie unii de alții.”
Fiecare dintre noi are o poveste. Fiecare dintre noi a fost mic și a avut un vis. Unora li s-a împlinit. Altora, nu. Ne propunem să facem o antologie de portrete și povești contemporane. Nu vom căuta senzaţionalul de dragul artei. Suntem convinși că poveștile sau frânturile de viaţă pe care le vom afla în cadrul acestui proiect vor fi de ajuns pentru a captiva o lume întreagă.
Mai mult decât un proiect de fotografie sau de documentare fotografică, People of Romania este un proiect ambiţios și fresh ce își propune să întreprindă o cercetare artistică, subiectivă și sensibilă, asupra poveștilor de viaţă ale românilor din zilele noastre. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11-12
Cosy Romania Week
Memoria locului – de Mihai OGRINJI
Pământurile noastre dintre Nistru, Tisa și Dunăre au fost străbătute, prin veacuri – ba chiar prin milenii! -, de nenumărate seminţii. Greu de aflat când să fi început aceste „vizite”, numite în fel și chip – invazii, migrații, năvăliri, invadări etc.. Lăsăm în seama istoricilor, a celorlalţi specialiști în general să deslușească – atât cât or putea – aceste realități adesea impenetrabile. Sigur, ne sunt întipărite de-a pururea în minte versurile eminesciene «După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe:/ Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe…” Tot așa cum, graţie memoriei colective, nu vor dispărea niciodată din limbajul nostru sintagme de felul “doar nu vin hunii” sau “nu te grăbi, că nu dau turcii”.
Dacă ne luăm după legende, se pare că primii călători la Pontul Euxin au fost argonauţii. Ovidius Publius Naso, exilat la Tomis (Constanţa de azi), nu e deloc o închipuire, ci el chiar a trăit niște ani, în urmă cu două milenii, aici, scriind, pe lângă atâtea poeme, și piesa de teatru „Medeea”, care a fost pusă în scenă la Roma. Din păcate, textul s-a pierdut… Important este – ca să ne consolăm – că Ovidiu – “Fie-i somnul mai moale ca un vis” – ne-a lăsat numeroase informații despre strămoșii noștri, chit că unele dintre impresii nu sunt dintre cele mai grațioase. Să mai spunem că armatelor romane, celor care au cucerit Dacia, le rămânem îndatorate pentru descoperirea virtuților curative ale apelor de la Băile Herculane? De altfel, este un fapt istoric incontestabil că această stațiune reprezintă un început al turismului balnear nu numai din România, ci și din Europa. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 13-16
Memoria locului
Ospitalitatea, o identitate a specificului național – de Matei Crângașu
Ospitalitatea este o vocabulă prezentă în strategia comercială a mai tuturor ţărilor turistice. Este scoasă în frunte ca pe un moţ. În zilele noastre, ea ţine de bani, de profitul la care visează și pentru care se zbate orice practicant al industriei ospeţiei. Încă mai există însă și un tip de ospitalitate care își trage seva din omenie.
În „Descriptio Moldaviae”, trecând în revistă năravurile moldovenilor, Dimitrie Cantemir ne lasă știre că: „Chipul cu care primesc oaspeţi străini și drumeţie vrednic de cea mai mare laudă: căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea de mâncare și găzduire unui oaspe și-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca și cum le-ar fi frate sau altă rubedenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe uliţe și le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc”.
Și continuă Cantemir: „Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceștia nu numai că închid casa și cămara în faţa oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrenţăroase, vin apoi în chip de calici și cer ei înșiși pomană de la străin…”
Despre un astfel de nărav la vasluieni nu s-a mai pomenit nici înainte de Cantemir, și nici după… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 17-18
Vitralii
Scrinul Andei
Ca la mama acasă – de Anda RAICU
O poveste a popoarelor văzută prin ocheanul gastronomiei – ce lucru plăcut! Cu ce bucătărie au urcat românii pe miraculoasa Arcă a lui Noe? Geografi a ţării dă, dintr-un bun început, câteva indicii: România are câmpii și podișuri, dealuri și munţi, lacuri, ţărm la Marea Neagră, o extraordinară Deltă a Dunării. Toate astea înseamnă roade ale pământului ce cresc într-o climă temperat continentală și felurite vietăţi cu prinosul lor la varietatea alimentelor: grâu și porumb, secară și floarea soarelui, vite, oi și porci, găini și curcani, pește de apă dulce și de apă sărată, vânat bogat. Un alai de legume se adaugă tabloului: fasole, mazăre și linte, cartofi , varză și conopidă, roșii, vinete, ardei, ceapă, praz și usturoi, morcovi, sfeclă, pătrunjel și ţelină, spanac, castraveţi, dovlecei, leuștean și mărar… Și-au făcut loc, între aceste autohtone, și „imigranţi“ precum andivele, varza de Bruxelles, broccoli. Copiii sălbatici ai naturii sunt la mare preţ pe mese, mai cu seamă în sezonul de primăvară: urzicile și ștevia, loboda, untișorul ori păpădia, împreună cu un lung șir de daruri ale pădurii – de la zmeură, fragi și coacăze la afine, cireșe amare sau cătină. România este și o ţară a fructelor: mere, pere și prune, nuci, gutui și vișine, caise și piersici, pepeni galbeni și verzi. Un loc aparte pentru struguri și podgorii, care au în climatul țării condiții dintre cele mai prielnice. Priceperea și dragostea oamenilor au creat și crescut soiuri de struguri și vinuri premiate la cele mai importante concursuri internaționale. Un asemenea corn al abundenței, dăruit de Dumnezeu, a născut firesc o bucătărie de o mare diversitate, cu savori specifice nu numai regiunilor, ci și localităților, caselor.
Sloganul gastronomiei românești este „Ca la mama acasă“. Ce înseamnă el? Că oaspetelui căruia îi așezi masa dorești să-i oferi bunătăți amintindu-i de frumusețea copilăriei, de căminul său. Că tu, ca gazdă, îi prepari aceste mâncăruri cu gândul de a-i face cunoscută și îndrăgită propria ta casă, bucatele fiind, într-un anume sens, „personalizate“. (Citește continuarea în revistă).
Pag 19-20
La trap, în Bucureștiul trăsurilor cu cai – de Simona LAZĂR
„Orașul dogilor, numai, n-are birjari”… scria Nicolae Iorga pe la finele anilor 1900, după ce, tânăr studios, călătorise-n Veneția. În schimb, călătorii străini în Bucureștiul aceluiași veac se extaziau dinaintea orașului care, aparent, nu cunoștea… mersul pe jos. Despre acest București al caleștilor, al cupeurilor, al trăsurilor și-al birjelor „de piață” fi-va vorba în continuare, decupându-l din scrieri vechi și animându-l după tehnica stroboscopului.
***
Printre titlurile reiterate astăzi se află şi unul semnat de o femeie – Forence K. Berger: „A Winter in the City of Pleasures or Life in the Lower Danube”, adică, pe limba noastră: „O iarnă în oraşul bucuriilor sau viața la Dunărea de Jos”. Este evident că „oraşul bucuriilor” nu este altul decât Bucureștiul. Florence Kate Berger avea să petreacă în România iarna 1869-70. Sunt multe pagini care ar părea delicioase, dacă nu ne-ar privi poate direct comentariile blând-acide ale britanicei, care, înainte de Bram Stocker, aduce în literatura occidentală (fie ea şi memorialistică), numele de… Dracula: „Bucureștiul, oraşul lui Vlad Dracula, nu este o capitală romantică”. După spusele ei, nu artistul trebuie să-şi caute aici inspirația, ci… caricaturistul, care, „cu pensula în mână, poate să schițeze nişte chipuri încruntate din tagma acelor birjari cu părul lung, îmbrăcați în haine de blană”… Şi, apropo de birjari, o ultimă remarcă extrasă tot din cartea lui Florence K. Berger: „Bucureștiul fără birjari ar fi ca Veneția fără gondole sau Cairo fără măgari ori deșertul fără cămile”. (Citește continuarea în revistă).
(Citește continuarea în revistă).
Pag. 24-27
Cinci zile printre secui… – de Mihai OGRINJI
Ceea ce nu face, din păcate, Ministerul Turismului – astăzi o jenantă caricatură a industriei ospitalităţii de la noi – isprăvește cu profesionalism și eleganţă Departamentul pentru Relaţii Interetnice: infotrip-uri pentru ziariști. După interesanta incursiune de anul trecut, povestită într-un număr anterior al revistei România pitorească – „Turismul cultural un turism sustenabil pentru dezvoltare locală în bazinul Dunării” -, la începutul lunii octombrie un grup de jurnaliști legaţi, profesional, de turism și comunităţile minoritare a avut parte de o încântătoare călătorie în localităţi locuite preponderent de secui. Astfel, „Schimbul de experienţă și bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării – de anul trecut – s-a continuat cu vizita de documentare în judeţele Brașov, Harghita, Covasna și Mureș”. Adică, Etapa 4 a proiectului „Danube region strategy”, coordonat de doamna Elena Cruceru, consilier superior la DRI.
Odată cu mântuirea întâlnirii de la biserica reformată din cetatea din Sf. Gheorghe senzaţia că infotrip-ul a început cu stângul s-a arătat mai mult decât stânjenitoare. Preotul Bucsi Zsolt Tamas – după ce ne-a lăsat mult și bine să-l așteptăm la poartă – ne-a dovedit că decenţa este, într-adevăr, în suferinţă. Greu de imaginat cât a putut să-l întărâte respingerea unui proiect prin care se prevedea renovarea bisericii! Las la o parte faptul că se prea poate ca ministru al culturii să fi fost atunci chiar Kelemen Hunor… Veninul pe care l-a aruncat asupra statului român s-a transformat însă imediat în miere când preotul Bucsi l-a invocat, luminându-se la faţă, pe premierul ungar Orban: va veni el și la Sf. Gheorghe și va rezolva problemele… (Dacă acest popândău ce călărește elefantul iluziei va ajunge și la Sf. Gheorghe, să intre atunci și în cartierul romilor Örkö! Un ghetou de neînchipuit pentru aceste vremi, în care trăiește o comunitate de ţigani lăsaţi de izbeliște, nu însă dispreţuită și în zilele când votează autorităţile locale…) La despărţire, preotul Bucsi – cu un copil în cârcă și cu altul la picioare, ţinut de mână – întrebat de ce fiul său mai mare nu rupe nici o boabă în românește – măcar de genul „bună ziua” ori „la revedere” – ne-a răspuns, în stilu-i inconfundabil, tot cu o întrebare (lămuritoare): de ce ar trebui să știe românește?! Nu mai spun că din maldărul de steaguri din biserică, cu cel al Ungariei (?!) în prim-plan, tricolorul românesc, desigur, lipsea… Ce-ar mai fi oare de comentat? (Citește continuarea în revistă).
Pag. 28-31
Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!” – de Steluța Florentina PETRE și Maria VLAD; Coordonator: Nicolae LUPU, membru AJTR
– „Te salut din inimă, Roma-mică.” Cui îi aparține această formulare?
– Se știe, lui Mihai Eminescu – fiind consacrată prin condeiul lui George Călinescu. Era momentul sosirii poetului la Blaj, la 16 ani, la locul de unde își luase învățătura profesorul său Aron Pumnul.
– Dar de ce ar fi atât de important acest Blaj?
– Ei, da! Haide să aflăm…
Blajul este un municipiu din Transilvania, din județul Alba. În perioada 3-9 septembrie 2017, aici s-a desfășurat Universitatea Economică de Vară Blaj-Jidvei 2017, „Școala de arta vinului”, inițiată de Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Business și Turism. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32-34
Zidiri şi vremuri
Castelul Miclăușeni – de Mihai OGRINJI
Nu știu cum s-a întâmplat, dar ani și ani la rând mi-a fost cam peste mână să vizitez Castelul din Miclăușeni. Când, totuși, dorința mi s-a împlinit – aproape de mijlocul lunii noiembrie a anului trecut -, vremea a ținut parcă să-mi joace un renghi: s-a burzuluit dintr-o dată, de parcă primise decret de Sus să intre nepristan în iarnă…
Așadar, după o zi tocată în fel și chip la Roman – orașul natal al marelui dirijor Sergiu Celibidache – și o noapte petrecută la faimosul „Han al Ancuţei”, a doua zi dimineaţă am pornit, cu un viscol uscat, mic și al dracului în faţă, spre locul cu pricina. Nu însă ţintă într-acolo. Ca un moldovean sadea, căruia îi vine greu să ţină drumul drept ori să taie nodul gordian dintr-o lovitură, m-am abătut – ceea ce vă recomand și vouă, dragi cititori, când ajungeţi pe acolo! – pe la casa unui drag și cunoscut prieten: Vasile Alecsandri. Era prea aproape de calea mea și-apoi făceam această fandare și în amintirea tatălui meu (Vasile și el după nume!, și vecin, cândva, în coasta Vasluiului, cu «curtea domnească» din sat), mare iubitor de boieri de felul lui, iar Alecsandri a fost, nu mă poate contrazice nimeni, unul dintre marii boieri ai spiritului românesc. Desigur, altfel erau și ţăranii și boierii de odinioară! (Citește continuarea în revistă).
Pag. 35
Galeria înfăptuitorilor României Mari:
Octavian Goga Raza etnicului românesc – din Prefaţa la albumul „România”, 1933
Un poet – cel mai mare gânditor al nostru, al cărui geniu și-a muiat aripile în suferinţa de veacuri -, Eminescu, a condensat într-un singur rând al unei sbiciuitoare poezii raza etnicului românesc: De la Nistru pân’ la Tisa. Chinuitul profet a avut dreptate când a codificat, în versuri lapidare, obiectivul unei sbuciumări milenare și a dat un program de luptă generaţiilor venite din urmă. Viziunea lui de mare precursor s-a isbândit , ca și în alte părţi unde la începutul unei mișcări liberatoare a fost o poezie. Între aceste două râuri s-a jucat drama noastră stropită cu belșug de lacrimi și sânge în două mii de ani. Pământul acesta apare ca o entitate organică. Un trup imens având Carpaţii coloană vertebrală și respirând la Marea Neagră, spre care se îndreaptă fluviile toate ce străbat ambele flancuri, România ne arată o varietate de peisagiu de o bogăţie cu totul particulară. (Citește continuarea în revistă).
O bornă de acum 90 de ani…
În gara de la Vișeu de Sus, de unde se pleacă, într-o veselie, cu Mocăniţa, pe Valea Vaserului, se află borna din imagine. Pare mai mult abandonată în iarbă, decât pusă în valoare. Nimic nu te îndeamnă să te apropii de ea, lipsind orice fel semnalizare. Doar curiozitatea…
Pag. 36-38
Pe două roti
Spre Munții Metaliferi – de Lucian CRIȘAN
Am ajuns prima oară în Metaliferi în urmă cu doi ani, la o acţiune de remarcare în zona Mada – Ardeu. Atunci foloseam în premieră cortul, eram la prima acţiune de remarcat şi nu făcusem ture cu bicicleta mai lungi de 30 km. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, am mers tot mai mult cu cortul, am descoperit şi cicloturismul şi particip la cât mai multe acţiuni de remarcare de trasee. Începutul e mai greu…
În 2015, cu ocazia acţiuni de remarcare, am parcurs întâia dată drumul Geoagiu – Almaşu Mare – Zlatna (c-o scurtă oprire în Roşia), însă totul, din păcate, pe fugă, fără să am timp să mă opresc pe parcurs. La scurt timp, am revenit în zonă împreună cu un coleg de la serviciu, ocazie cu care am văzut Cetatea Ardeu, Peştera zidită de la Mada, casele părăsite de pe dealurile din jurul Madei şi staţiunea Geoagiu Băi. Am vizitat mai multe obiective, însă eram conştient că voi avea nevoie de o tură mai pe îndelete pentru a vedea zona. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 39-41
In Memoriam
Gheorghe (Gelu) Peteu – de Petru SUCIU
La începutul anilor `50 au început să circule spre munte, la fiecare sfârșit de săptămână, „trenurile muncitorești”. Într-un asemenea tren s-a aflat și Gelu Peteu, atunci un tânăr de 17-18 ani. Conducătorul grupului în care Gelu a nimerit întâmplător era un domn înalt, mai în vârstă, cu numele de Sandu Bibescu. Mai târziu, va afla despre acesta că era vechi membru al Clubului Alpin Român, descendent din marea familie Bibescu.
Sandu Bibescu l-a atenționat că grupul lui „merge ca să facă alpinism”, iar Gelu l-a rugat politicos ca să-l ia și pe el. Așa a ajuns pentru prima oară pe Valea Gălbenele. În săptămânile următoare, în aceeași organizare, a urcat și alte văi de abrupt. Cum tânărul „promitea”, având înclinații evidente pentru alpinism, a fost îndrumat spre clubul Progresul – ITB. Aici i-a întâlnit pe câţiva dintre alpiniștii importanți ai momentului: Mircea Gheorghiu, Petrică Bogoiu, George Petrescu, Erwin Csallner. În compania acestora a intrat pentru prima oară într-un perete. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 41
Replică necesară– de Mircea SĂNDULESCU
Stimate d-le Ogrinji, În revista România pitorească nr. 1 (486)-2017, la pagina 42, a fost publicat articolul ,,Mi-a plăcut estetica specială a căţăratului… (II)”, un interviu cu Mihai Pupeza. Articolul începe cu următoarele afirmații: ,,Am făcut premiera de iarnă a Albastrei în varianta Cristea cu o fată. (…) Cu tot respectul pentru Mihai Pupeza, căţărător cu un palmares impresionant, trebuie să fac precizarea că în ultima frază citată mai sus este vorba de prima ascensiune de iarnă în echipă mixtă, căci premiera de iarnă a traseului Fisura albastră, varianta Cristea, a fost realizată cu un an înainte de către mine, împreună cu Pedro Santo. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 42-45
Montana
Piatra Mare merită măcar o zi! – de Adrian PAUL
A trecut aproape o lună de la o mare dezamăgire: planificasem o tură mult așteptată în Făgăraș pe traseul Avrig – Cabana Poiana Neamţului – Cabana Bârcaciu – vârful Ciortea și retur pe la Lacul Avrig. Am lăsat să treacă perioada cu vreme instabilă și când, în sfârșit, am crezut că vom avea noroc – nici vorbă! Am stat trei zile la Bârcaciu în așteptarea ridicării căciulii de nori; fără succes.
Acum încercăm o tură mai ușoară (poate gândind la o mai slabă compensaţie), de o zi, în masivul Piatra Mare. Noi – aceeași echipă heterogenă pe care „ăl bătrân” a reușit s-o închege de câtva timp. Vârste: 15, 31, 46, 73, trei băieţi și o fată. Pornim din Gara de Nord cu un IR care ne aduce după 118 minute în gara Predeal. Pe peron, telefonez la Cabana Piatra Mare pentru a afla dacă putem mânca de prânz acolo. Răspuns: Da! Mai departe, cu un R (Regio) ajungem la ora 10 în halta Timișul de Jos (aproape invizibilă!), după alte 26 de minute. (Amintiri din tinereţe: excursia în Piatra Mare din anul 1982 a pornit tot din Gara de Nord cu trenul rapid care a parcurs București – Predeal în 113 minute, iar personalul ne-a dus mai departe la Timișul de Jos în 16 minute. Observați cum a evoluat viteza transportului de călători pe CFR în 35 de ani!).
Pag. 48-50
Căutători de fericire:
Gruiul Jangului din Masivul Cozia – Text: Dinu BOGHEZ; foto: Floriana BOGHEZ
Până la Crăciun mai erau doar puține zile. În oraș iarna părea încă departe. Doar frigul dimineților senine, stătea să ne aducă aminte că iarna era în toi și anul urma să se sfârșească repede. Nu ne-a trebuit mult până a ne hotărî să urcăm pe munte. Și cel mai la îndemână ne era Cozia. Era aproape întuneric în dimineața plecării și geana de lumină a răsăritului, văzută de pe fereastra trenului în care ne găseam, ne dădea speranța unei zile frumoase. Stăteam în cumpănă, gândindu-ne la locul cel mai bun de coborâre din tren, pentru lungul urcuș către vârful Coziei, ce ni se arătase de pe drumul de fier al văii Oltului, pudrat binișor cu nea proaspătă.
Până la urmă am coborât în gară la Lotru. Era frig strașnic pe drumeagul către cătunul Văratecii și gheața pleznea sub tălpile bocancilor, acolo unde apa se mai grămădise pe drumul pietruit. Mai puțin de o oră ne-a trebuit până să apucăm pe poteca ce ne depărta de sătucul caselor risipite, cu fuioare de fum, ridicate din focuri de-abia aprinse în pragul dimineții.
Curând am ajuns în poiana de deasupra cătunului, cu iarbă mare și pojghițe de gheață foșnitoare în bătaia vântului molcom, ce venea dinspre înălțimile către care ne îndreptam. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 51-53
Montana
Revelion în Călimani- de Dinu și Marlene MITITEANU
Unii probabil știţi că, de vreo 16 ani, noi ne petrecem revelioanele prin zăpezile din Carpaţi, 4-5 zile pe schiuri și cu dormit în cort. De cele mai multe ori doar noi doi. În fine, la trecerea dintre anii 2016-2017 am avut un coechipier! Căci, deși în ture cu cortul am mai avut colegi, în ture ce cuprindeau și Rev-ul nu prea. Doar la două dintre ele ne-au însoţit bistriţenii Doru Munteanu cu Mirela și prietenul lor și al nostru Liviu Nechiti din Năsăud. De data asta n-a însoţit dragul Florin Bîscu din Lausanne/Horezu. Noi petrecuserăm trei zile din preajma Crăciunului tot pe schiuri și cu trei nopţi în cort în Munţii Maramureșului, iar în ziua de Crăciun prin sate maramureșene. Florin fusese cu ai săi în satul natal, dar acum a venit cu noi. A sosit în Cluj joi, 29 decembrie, cu mașina lui de CH; am parcat-o în curtea noastră și am stat la povești: amintiri din ture comune în Alpi, din cele câteva zile de Paște în Buila, de la Maratonul Montan Apuseni, planuri pentru Alpi 2017… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 56-59
Montana
Gânduri nostalgice despre „Floarea de Colţ”– Text și fotografii: Aniela și Adrian CASETTI, www.club-boreal.ro
O întrunire extraordinară a membrilor, foştilor membri, invitaţilor şi simpatizanţilor a marcat, în ziua de 8 mai 2017, evenimentul aniversării a 40 de ani de activitate neîntreruptă pentru Clubul Alpin “Floarea de Colţ”. Discursurile au amintit aspecte esenţiale din istoria şi activitatea clubului, precum şi pe oamenii care l-au întemeiat, condus şi îndrumat. Proiecţia de fotografii a completat discursurile cu imagini ale activităţilor clubului de-a lungul anilor, ale nenumăratelor ascensiuni în munţi. Vechile diapozitive (scanate), dintre care multe cu culorile degradate de trecerea anilor, i-au adus în faţa privitorilor şi pe toţi cei care au contribuit la existenţa acestui club. Cuprinşi de emoţie, participanţii şi-au reamintit de cei alături de care au mers cândva pe munte sau de la care au învăţat să iubească muntele prin drumeţie montană şi iniţiere în alpinism.
Revista “România pitorească” nr. 2 (489)/2017 a publicat la pag. 28 un articol dedicat acestui eveniment. Activitatea clubului este atât de importantă pentru istoria turismului de munte şi alpinismului din România încât merită să fie consemnată şi completată cu un alt articol.
Despre Emilian Cristea, cel care a avut ideea organizării clubului, în cadrul Universităţii Cultural Ştiinţifice din Bucureşti, s-a scris foarte mult (şi poate că ar mai fi multe de adăugat) astfel încât activitatea, personalitatea şi calităţile (precum şi defectele sale omeneşti) pot fi bine cunoscute. La „Floarea de Colţ” s-a făcut remarcată însuşirea sa de bun pedagog, vocaţia de dascăl, de “profesor de munte”, cum scria undeva Dinu Mititeanu. Putea să aleagă varianta uşoară şi plăcută a petrecerii timpului de pensionare mergând de plăcere pe munte, împreună cu prietenii săi, dar a ales varianta dificilă şi plină de răspundere a îndrumării unui mare număr de oameni cum să facă drumeţie de munte şi alpinism în condiţii cât mai sigure.
Le-a deschis astfel poarta cunoaşterii minunăţiilor ascunse şi greu accesibile ale Carpaţilor româneşti prin care Bunul Dumnezeu a binecuvântat ţara noastră. (Citește continuarea în revistă).
(Citește continuarea în revistă).
(Citește continuarea în revistă).
