Cuprins:
Pag. 4-8
Călătoriile AJTR
Miracolul maramureșean
„Tezaure umane vii”:
Gheorghe Opriș de pe Cosău și ceterașul Ion de la Poienile Izei – text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR
Recenta călătorie de documentare și team‑building, desfășurată de membri ai Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR) în Țara Maramureșului și la nord de Tisa, în Transcarpatia, s‑a dovedit o experiență inițiatică. Vizitele ghidate la bisericile de lemn de la Budești, Ieud, Poienile Izei și Bârsana – toate de pe lista UNESCO (United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization/ Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură); contactele de la biserica parohială din Cimitirul Vesel, precum și de la mânăstirile Săpânța‑Peri, Bârsana și Botiza; (re)întâlnirea cu Peter Hurley, fondatorul festivalului „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”; discuțiile purtate la casa memorială Stan Ioan Pătraș (creatorul Cimitirului Vesel, începând cu anul 1935), în jurul cuptorului pentru ceramica de factură dacică de la Săcel, precum și la muzee de etnografie, și anume al Țărăncii Române din Maramureș (Dragomirești), al familiei Pleș din Ieud, al doctorului Ion M. Botoș din Apșa de Jos (Transcarpatia ‑ Ucraina), al preotesei Victoria Berbecaru și la casa‑muzeu a primăriei, ultimele două din Botiza; chiar drumurile cu Mocănița pe Valea Vaserului și, respectiv, cu telescaunul și, în continuare, pe jos până la Cascada Cailor (cu o cădere de cel puțin 90 m, considerată cea mai înaltă din țară), toate sunt de natură să cimenteze convingerea existenței unei matrice de civilizație veche și străveche – rară, dacă nu unică – impunând salvgardarea sa. Pe parcursul periplului, serviciile turistice au fost intermediate de SC Scorilo Turism, participanții bucurându‑se de asistența profesionistă, ca și de prietenia proprietarului agenției de turism, Costin‑Ion Corboianu.
În afara întrevederilor formale sau cvasioficiale, întâlnirile spontane de pe ulițele satului și dezinvoltura și sinceritatea însăilării unor dialoguri directe sunt și ele argumente ale bunăvoinței și ale unei ospitalități ancestrale. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 9-10
Miracolul maramureșan
Ieud, grădina cu strămoși – de Nicu JIANU
De curând m‑am întors dintr‑o călătorie făcută în Maramureșul istoric sau Țara Maramureșului, cum numesc etnologii acest teritoriu bine delimitat geografic și istoric, cu trăsături spațiale, economico‑sociale și spirituale proprii și tradiții etnografice distincte. Trebuie spus că Maramureșul administrativ sau actualul județ Maramureș, poate fi împărțit, din punct de vedere etnografic, în patru astfel de „țări”: Țara Lăpușului, Țara Chioarului (incluzând și Domeniul Baia-Mare), Țara Maramureșului și Zona Codru.
Ţara Maramureșului este un imens amfiteatru natural, cuprinzând bazinul hidrografic superior al râului Tisa, înconjurat de Munții Oașului, Munții Ignișului, Munții Gutâi, Munții Lăpușului, Munții Țibleș, Munții Rodnei și Munții Maramureșului.
Am trecut și prin satul Ieud și, ca de fiecare dată, am urcat la biserica bătrână de lemn din deal, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului“ (numită „bătrână” datorită faptului că este cu un secol mai veche decât biserica de lemn din șes, a doua biserică de lemn din sat și „din deal” pentru că a fost ridicată pe un deal pietros, pe malul pârâului Ighişor. Ea a fost întemeiată de familia nobilă locală Balea la începutul secolului al XVII‑lea, fiind una dintre cele mai vechi și mai frumoase biserici de lemn din Maramureș. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11-13
Călătoriile AJTR
Miracolul maramureșan – de Matei BROD
Dacă e să credem în teoria reîncarnării, atunci japonezul Kosei Miya trebuie să fi fost într-o viață anterioară maramureșan! Altfel, cum s-ar explica atracția, până la identificarea cu locurile, inclusiv învățarea limbii române, a acestui scriitor și artist fotograf care a realizat unele dintre cele mai impresionante albume dedicate colțului de nord al României, denumit Maramureș? Kosei Miya ajungea aici cu circa patru decenii în urmă. Povestește singur într-un mai vechi articol publicat în publicația „Holidays in Romania”, realizată, până nu de multă vreme, de redacția revistei România pitorească: „La sfârșitul excursiei mele (în România – n.n.) de trei luni am ajuns în Maramureș. Peste tot pe unde am fost, oamenii m-au sfătuit nu care cumva să nu vizitez Moldova și Maramureșul. Așa că m-am îndreptat spre nordul țării schimbând autobuzele unul după altul. Am ajuns la Sighet de unde am plecat la Săpânța. Acolo, domnișoara Otilia – o asistentă medicală la un spital bucureștean – m-a condus la „Cimitirul vesel”. Tot la Săpânța mi s-au arătat covoare lucrate manual în diferite gospodării de acolo și din împrejurimi. Maramureșul mi s-a părut a fi un muzeu unde se lucrează.
De atunci am revenit în România aproape în fiecare an. Uneori am vizitat România chiar de patru ori pe an, așa că pot spune că sunt un „româniac”! Maramureșul și Iașul sunt locurile pe care le vizitez întotdeauna când mă găsesc în România. În cele din urmă m-am îndrăgostit de folclorul din nordul României.” – de Matei BROD (Citește continuarea în revistă).
Pag. 15-21
Reportajul nostru
Porți deschise la Marina Militară Română – text şi fotografii: Aniela şi Adrian CASETTI www.club‑boreal.ro
Praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă… Sărbătoare aleasă în care, de‑a lungul multor ani, am avut ocazia să participăm la evenimente remarcabile, poate şi datorită uneia dintre semnificațiile ei, aceea de îndumnezeire a firii umane. Spre deosebire de anii trecuți în care ne aflam în munţi, anul trecut, la primele ore ale zilei, am pornit către mare. Destinația noastră nu este una dintre stațiunile sau plajele litoralului românesc, ci portul militar Constanţa. De la începutul ei, ziua se arată a fi o autentică zi de august, însorită şi foarte călduroasă.
Doar cu o zi în urmă am citit într‑un ziar știrea că Forțele Navale Române organizează ziua porților deschise în porturile militare Constanţa şi Mangalia, când navele militare pot fi vizitate de publicul larg. Cu acest prilej sunt organizate o serie de activităţi, printre care şi botezul marinăresc al unei nave ce va intra în serviciu, remorcherul „Vânjosul”. Ne‑am decis în grabă să nu pierdem această ocazie de a urca la bordul navelor cu pavilionul tricolor arborat la pupa.
În plin sezon estival, autostrada spre litoral este aglomerată, călătoria desfășurându-se cu oarecare dificultate şi mici incidente ce ar putea fi subiect de schiță umoristică; ajungem totuşi fără prea mare întârziere în Constanţa. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 24-25
Atitudini
Aș dori ca Ministerul Turismului să pornească o agresivă strategie de promovare a României (II)
‑ Domnule George Sorin Nicolescu, ca multe alte deprinderi utile și gustul pentru turism se inițiază, se formează la o vârstă mică. Este o realitate pe care am trăit‑o mai cu toții în anii din urmă și nu‑i nevoie nici să o reinventăm și nici să o importăm de aiurea. Ce se întâmplă astăzi?
‑ Într‑adevăr, înainte plecau în weekend mii de tineri la tot felul de drumeții și nu li se întâmpla nimic deosebit. Acum nu se mai pleacă din nici o școală. Nu se mai fac excursii, nu se mai organizează tabere de teama problemei mâncărurilor, a bolilor, a accidentelor etc. O activitate care, până nu demult, avea un volum impresionant acum s‑a redus la zero. Copii au nevoie să iasă la aer, să se plimbe în natură, să socializeze și să nu să stea toată ziua cu ochii și urechile la telefon. Dar asta este o treabă care, spre a o scoate din impas, este nevoie de implicarea Ministerului Învățământului, sau cum s‑o mai chema el, este nevoie de acel entuziasm de odinioară al profesorilor, de preocuparea normală a părinților.
‑ Numai la așa ceva nu este grija Ministerului Turismului…
‑ Este păcat. Oricum, în general, este nevoie să se evite măsurile care duc la desființarea turismului organizat spre a se promova turismul individual, online deoarece nu se asigură securitatea și garanția serviciilor, chiar a turistului însuși, pentru că rolul agenției este și acela de a conseia, de a fi consilier, de a fi la zi cu toate noutățile din domeniu, de a sfătui turistul să nu plece în neant, fără avizare, fără o călăuză, fără poteci marcate, eventual chiar pe drumuri care poate nici nu mai există. Așa, ca fapt divers, cele mai multe accidente s‑au petrecut și se petrec pe munte, implicați fiind turiștii individuali. Dincolo de modificările care s‑au produs în organizarea călătoriilor, agenția continuă să‑și păstreze importanța ei în rândurile tineretului și ale oamenilor de vârsta a treia și, în general, printre cei care au încredere în serviciile unei agenții serioase. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 26-27
Juventus
Hoinari prin Ceahlău – de Maria Bianca STOICESCU
Sfârşitul lunii mai…, dar aşa începe o poveste. Noi suntem „Arcașii”, iar Arcul Carpatin ne-a săgetat c-un veșnic dor de munte. Astfel se numeşte şi asociația ecologică din care facem parte, aidoma principalului lanț montan din ţară. Hai cu noi, va fi o călătorie pe cinste!
Sfârşitul lunii mai ne găsește pe crestele Ceahlăului. Pretextul ce ne strânge-aici, pe noi şi pe mulţi, mulţi alții, este prima etapă a „Ştafetei Munţilor”! Oricine poate participa, iar tu eşti în echipă cu noi: eu, Ralu şi Irinel. Ar trebui să fim doar trei, însă facem o excepție. Îţi spunem de pe-acum că nu vom ajunge pe podium, nu acesta e scopul, ci altul, pe care poate deja îl intuiești. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 28
Montana
Clubului Alpin Floarea de Colț ‑ 40 de ani! – de Geta IFTODE; foto: Întâlnire la cabana Voina, Emilian Cristea și Vasile Ciobănița
În luna lui Florar, membrii Clubului Alpin Floarea de Colț au aniversat 40 de ani de la înființarea clubului cu acest nume.
Emilian Cristea, alpinist de renume, autor de ghiduri, monografii montane, publicist pe aceeași temă, este fondatorul acestui club bucureștean care avea ca scop ca scop „DRUMEȚIE ALPINĂ, INIȚIERE ÎN ALPINISM ȘI ÎNTÂLNIRI BILUNARE LA SALA DALLES.’’
După tragica dispariție a „Moșului”, cum îi spuneau cu mult respect mulți dintre noi, întâmplată în toamna anului 1982, s‑au continuat aceste activități neîntrerupt până în ziua de azi. Au condus acest club atât pe trasee alpine, cât și la sala ‑ colegii noștri: Dan Vasilescu, Titi Ruse, Gheorghe Epuran și, mulți ani la rând, regretatul Vasile Ciobănița. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 29-32
Arhiva Rp,
Al. Beldie: Amintiri și cugetări din 50 de ani de drumeție pe Bucegi
Se împlinește, în acest an, un secol și un lustru de la nașterea lui Alexandru Beldie, alpinist și botanist ilustru, ca să ne jucăm puțin cu rimele. L‑am cunoscut în mai 1988, când a venit să lase în redacție un articol despre „Turism și ocrotirea naturii”, pe care îl semnase „Ing.dr.doc. Al. Beldie”. Vom reproduce acest text, la fel de interesant și astăzi, probabil într‑o broșură pe care i‑o vom consacra în Colecția verde. Alături de o altă producție, mult mai întinsă, ce datează din „iulie 1974”, ori alte colaborări ale lui Al. Beldie. Unui prim episod din „Amintiri și cugetări din 50 de ani de drumeție pe Bucegi” îi facem loc chiar în acest număr de revistă. Vă veți convinge chiar de la primele pasaje despre cât de importante pentru istoria alpinismului românesc, a turismului nostru în general, sunt informațiile pe care ni le‑a lăsat Al. Beldie. Asupra autorului volumului „Flora și vegetația munților Bucegi” vom mai reveni. Nu însă din perspectiva cancanurilor pe care le‑a proliferat în „scriiturile on‑line” un personaj zdruncinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții. Oameni precum Al. Beldie, cu o remarcabilă contribuție la tezaurul românesc al valorilor, indiferent de profilul lor, merită, întâi de toate, respect. (M.O.)
Am început drumeția la munte la vârsta de 7 ani, când într‑o bună zi de vară, mânat de curiozitatea copilăriei, am pornit‑o singur către culmile Bucegilor, al căror profil îmi apărea zilnic obsedant, din ceardacul vilei din marginea Sinaiei, unde îmi petreceam lunile estivale.
Am pornit‑o pe cărările pădurii şi am răzbătut în poiana „La Sfârșitul Lumii” (astăzi „Cota 1.400”). Mi‑am croit drum prin pajiștea cu sumedenie de flori şi cu iarbă deasă ce‑mi ajungea până la piept şi, dintr‑o dată, privirea, alunecându‑mi nestânjenită peste crestele de brazi, mi‑a așternut la picioare miniatura Sinaiei şi panorama Văii Prahovei, lume de care să despărțisem pentru câteva ceasuri cu trupul şi sufletul. Pe drumul întoarcerii acasă am avut simțământul că o părticică din suflet mi‑a rămas acolo sus. Şi de aceea, de atunci, am revenit mulți ani de‑a rândul pe acel plai şi mai sus, pe clinele domoale ale Vârfului cu Dor, unde ciobanul din legendă s‑a prăpădit de dorul mioarelor lui.
Și mie îmi e tare dor de acele cline, atunci înflorite, dar astăzi sluțite de o rețea de „scurtături”, șanțuri şi ravene; mi‑e tare dor şi de pajiștea unduită de vânt de la „Sfârșitul Lumii”, în care mă cuibăream între flori, cu ochii la creste şi nori, dar de atunci fiind martor cu durere la degradarea ei treptată, an de an, până la transformarea prin „turism” într-un adevărat maidan. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32-35
Salvamont Hunedoara – de Ovidiu BĂRĂIAN, A.N.S.M.R. Cluj
Continuăm serialul nostru cu formația Salvamont a județului Hunedoara. Pentru a putea realiza acest material am luat legătura cu cea mai autorizată persoană în domeniu, maestru al sportului, mare iubitor al înălțimilor, Avel Riţişan. Prietenii îi spun PIF.
– Spune‑mi, te rog, cum a luat ființă Salvamontul Hunedoara?
– Cu toate că în H.C.M. 140/1969 masivul Retezat nu era inclus să aibă formații Salvamont, pe parcurs s‑a dovedit că este imperios necesar să fie înființat acest serviciu. Ca în toată țara acelor vremuri, formațiile Salvamont se formau pe scheletul unor secții de alpinism, aşa că „baza umană” era deja calificată pentru a participa la acțiuni de salvare. De altminteri, acest fapt s‑a şi întâmplat de nenumărate ori când se petreceau accidente în Retezat. La Hunedoara abia se înființase secția de alpinism. (…) În 1974, am primit, din partea Consiliului Popular Hunedoara, sarcina de a face demersurile pe lângă Federaţia Română de Turism-Alpinism şi Salvamont, să fie inclus şi Retezatul în această hotărâre 140. Între timp, am obținut şi acordul comunelor Râu de Mori şi Pui, pe al căror teritoriu se află masivul Retezat în mare parte şi care nu aveau oameni pregătiți să desfășoare activitate de salvare montană. În octombrie 1975, s‑a dat Hotărârea Consiliului Popular Hunedoara, prin care am înființat formația Salvamont cu acte în regulă, dar fără bani. În demersurile noastre de înființare am specificat că nu vom solicita bani din fondurile locale. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 38-42
Montana
Fiziologia și medicina marilor altitudini (V) – de Nicolae C. DIMACHE
Mecanismele AMS
Eu am avut un scurt episod de edem periorbital, dar fără alte semne de AMS, în timpul urcării spre ghețarul Baltoro, în tabăra de la Payu Peak, circa 3.000 m. Reținerea de lichide extracelulare poate provoca un moderat edem cerebral, cauza simptomelor de AMS. Dacă edemul este serios, se poate ajunge la formele maligne de AMS, edemul cerebral acut și edemul pulmonar. Că originea AMS este această reținere de lichide se vede în cazul reducerii cantității de urine, observată de Singh, unul din cei mai mari specialiști în materie, la soldații pakistanezi aduși cu helicopterul la mari altitudini. Soldații care aveau un debit urinar normal nu făceau AMS; cei care urinau puțin prezentau semne de AMS. Se pare că hormonul antidiuretic nu are un rol în declanșarea AMS; el nu crește în cazurile de AMS. Sistemul renină‑angiotensină‑aldosteron afectează balanța hidro‑electrolitică; urcarea la altitudine, efortul, stimulează secreția de renină, care prin intermediul angiotensinei crește eliberarea de aldosteron în sânge și, dacă efortul continuă, provoacă reținere de sare și apă, reducerea diurezei și apariția simptomelor de AMS. Un rol încă nestabilit definitiv se pare că îl joacă Peptidul atrial natriuretic, ANP, care crește excreția de sodiu urinar și deci excreția de fluide. Rolul hipocapniei, scăderea presiunii de CO2 din sânge, este legat, se pare, de efectul asupra circulației cerebrale. Dacă răspunsul ventilator este slab, CO2 în sânge este mai ridicat, provoacă vasodilatație cerebrală urmată de creșterea fluxului de sânge cerebral și de creșterea presiunii intracraniene; acesta mărește riscul de edem cerebral. În AMS au fost descrise și alterări ale coagulației, cu formare de trombusuri intrapulmonare și cerebrale. Un rol important în declanșarea AMS îl are creșterea permeabilității microvasculare. În edemul pulmonar hipoxic a fost găsită o mare concentrare de proteine în fluidul edematos, sugerând un mecanism de tip permeabilitate crescută și nu atât hemodinamic. Același mecanism de hiperpermeabilitate poate provoca și edemul cerebral. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 42-45
Munţi, alpinişti, destine
Mi-a plăcut estetica specială a cățăratului… (III) – a consemnat Mihai OGRINJI
‑ Reîntors în Europa, m‑am reîntâlnit și cu muntele, moment pe care îl descriu în prefața cărții „Oameni și munți” a prietenului meu Puiu Dimache. Atunci, Puiu m‑a păcălit, de fapt.
– Serios, domnule Mihai Pupeza?
– Da, m‑a pus pe perete și complet neantrenat am făcut un traseu de gradul 5B, pe scara franceză! După aia gata, copiii crescuseră deja, dacă crăpam erau bani economisiți destui ca să crească fără probleme. M‑am eliberat…
– Sunt trasee, munți pe care ați fi vrut să‑i „atacați” și ați renunțat și de care acum vă pare rău?
– Nu, la ce‑am renunțat nu‑mi pare rău că am renunțat. Am o listă mare de trasee, o listă mare și veche de 35 de ani pe care n‑am închis‑o. Și să nu vă mire dacă o să mai aflați că fac și azi câte ceva din acea listă, o mai ciuntesc, mai bifez câte un traseu. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 46
Sezonul Avalanșelor (II) – de Anca MUNTEANU
În sezonul 2016‑2017 se împlinesc 40 de ani de la cea mai tragică avalanșă care a avut loc în Carpații românești și 10 ani de la dispariția Mariei Dana Moțoiu, în decembrie 2006, cea care a inițiat programul nivologic din România. În acea zi de iarnă târzie, pe 17 aprilie 1977, la Bâlea‑Lac, zăpada de peste 2 m a determinat declanșarea dinspre Șaua Caprei a unei avalanșe, care a surprins 16 elevi de la Liceul German Brukenthal din Sibiu aflați în tabără de schi, împreună cu 7 adulți, profesori și turiști. A rămas, în amintirea lor, o placă comemorativă…
Atunci s‑a conștientizat, și la noi, pericolul real pe care îl reprezintă avalanșele iarna, câte probleme poate să genereze existența zăpezii. După acel tragic eveniment a fost înființată Stația Meteo de la Bâlea Lac și Serviciului Nivologic, părți componente ale Administrației Naționale de Meteorologie (ANM). (Citește întregul articolul în revistă).
Pag. 47-51
Prin munții altora
Houte Route – de Text și foto: Dinu și Marlene MITITEANU
Tot mai îndrăgita Haute Route (Ruta Înaltă) a fost parcursă prima dată per pedes (walking, trekking) de englezi în 1861; prima dată pe schiuri în 1911. Cel mai utilizat sens de parcurs este Chamonix (Argentiere) – Zermatt. Ruta pe schiuri are 87‑92 km, depinde de variantă și denivelare totală pozitivă de aproximativ +6.950 m și negativă de – 8.000 m în acest sens. Se parcurge de obicei în șase etape, cu dormit la cabane, unde trebuie reținute locuri din timp. În etapa a 2‑a se ajunge printr‑o lungă coborâre în micul orășel elvețian Champex, de unde se face o transbordare auto spre unul din orășelele Bourg Saint Pierre pentru varianta numită „sudică”, sau Verbier, pentru varianta numită „nordică”. Orășele din care se urcă și se continuă până la Zermatt. Dar se pot face și alte combinații, variante ale… variantelor! Există şi varianta Trient Hut – Grande Lui – La Fouly – Grand Saint Bernard Monastery – Velan Hut – Valsorey – Hut… și altele. Se poate dormi prima noapte la Cabana Argentiere, iar ultima la cabana Schönbiel. Se poate prelungi Haute Route cu încă o etapă prin Pasul Adler – cabana Britannia – Saas Fee.
În primăvara aceasta, noi doi și prietenul Florin Bîscu din Lausanne, în șapte zile cu vreme superbă am parcurs integral această mult dorită rută alpină. Mai întâi în patru zile etapele Verbier – Zermatt, apoi, după o pauză de o zi în Lausanne, am parcurs în trei zile – puțin mai atipic – și primele două etape. Dar nu vom face relatarea cronologic, ci geografic, în ordinea descrisă în ghiduri. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 52-55
75 de ani de la tragedia din Cotul Donului
Să Re-înviem memoria eroilor noștri! (I)
Convorbire cu d‑l Vasile Șoimaru, Chișinău – a consemnat Camelia Maria MANEA
S‑au pogorât zorile peste cununile de flori și frunze verzi așezate în jurul primelor cruci din cimitir. Vibram cu suflet de copil când vedeam cum ard lumânările în fața crucilor pe care stăteau încrustate nume de ostași români care-și frânseseră destinul prin stepele calmuce sau pe malul Volgăi, la Cotu’ Donului sau la Stalingrad (actualmente, Volgograd). Sub crucile acestea mici nu era îngropat NIMENI. Nu se săpaseră morminte, pentru că trupurile gârbove, încleștate de frig și de gloanțe, rămăseseră părăsite în țărâna colinelor străine. Aici, în țintirim, veneau doar maicile sau surorile îndoliate, împovărate de durere și de apăsarea anilor, să plângă pe umărul crucilor goale, cu ochii seci de lacrimi, pironiți la numele fiilor sau fraților care‑și vărsaseră sângele pe pământ depărtat…
Așa era obiceiul în sat la noi: de Înviere, când toți își pomeneau morții și le puneau câte o lumânare aprinsă la căpătâi, primele luminițe se aprindeau lângă crucile eroilor căzuți în lupte grele, duși de acasă și înregimentați în fioroasa, nefericita Armată a 3‑a, care a luptat amarnic pentru eliberarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și a Ținutului Herței. Crucile acestea pipernicite sunt așezate chiar la intrarea în cimitir, pe primul rând… Abia după aceea, convoiul de enoriași intră în cimitir să pună lumânări aprinse la mormintele părintești, fiecare prin alt colț de țintirim…
N‑aș fi rememorat aceste momente și n‑aș fi avut cu cine să vorbesc despre durerea sufletului românesc dacă nu m‑ar fi purtat pașii în Basarabia, la colocviile AJTR, UZP, UJM și Mișcarea Ecologistă din Moldova, unde am întâlnit un om care arde pentru demnitatea neamului românesc: dr. Vasile Șoimaru, căruia am încercat să‑i pun câteva întrebări de început, pentru că subiectul nostru nu poate fi epuizat într‑un singur articol. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 56-57
Din Germania,
Gânduri de sănătate – de Sorin Bocioacă
În aceste zile de capricioasă primăvară, grație unui om de suflet, dr. Cristian Anton VINTILESCU, directorul general al MEDIURG Ploiești, am avut șansa să vizităm mai multe localități din inima Germaniei. Cel dintâi popas a fost la Bad Winsheim, una dintre splendidele stațiuni balneare din Bavaria. Gazda noastră ospitalieră, dl Erich MATTHIS, directorul general al ASOCIAȚIEI DE SPRIJIN ȘI BINEFACERE‑ASB din localitate, o binecunoscută organizație de profil, care în ultimii ani s‑a remarcat în susținerea acțiunilor de acordare a primului ajutor populației, dar și în donații de aparatură medicală, îndeosebi în Prahova, dar și în alte localități din România. Cum spunea scriitorul Eginald Norbert Schlattner, ultimul sas din Roșia Sibiului, vestit în Germania și în lume prin talentul său literar: „Mai ales faptele bune nu se pierd, ele trăiesc în copiii noștri mai departe, în vecii vecilor!”. Mi‑am amintit de pastorul luteran, în trecerea de acum prin Făgăraș, locul de desfășurare a evenimentelor din neasemuita sa carte „Cocoșul decapitat”. Cine trece prin vechile ținuturi săsești citește din mers o carte utilă, la îndemână. Așa se mai află, chiar și din mers, rulând pe DN1, despre urmașii vechilor coloniști transilvani, la ei acasă, de‑acum în marele land federal, Bavaria. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 58-61
Atlas
Yosemite – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG
Yosemite – atenție la pronunție: IO‑SE‑MI‑TE, ținutul vizitat anual de aproape 4 milioane de turiști – este unul dintre cele mai îndrăgite Parcuri Naționale ale continentului nord‑american. Un amator al statisticilor a întreprins cândva o cercetare minuțioasă și a ajuns la concluzia că despre nici un alt petec de natură de pe planetă nu s‑au tipărit la fel de multe cărți de literatură, albume de fotografii și calendare. Ca să nu mai pomenim de mulțimea tablourilor copiate și litografiate la infinit! Începutul l‑a făcut pionierul fotografiei în alb‑negru, Ansel Adams, care la vârsta de 14 ani a întreprins o călătorie în această zonă și a rămas fermecat de frumusețea peisajului. Cu camera de fotografiat complicată din acele vremuri, un cadou din partea părinților, a imortalizat imagini care au traversat secolele și au făcut istorie. Așa se face că prăpăstiile, văile și coloșii de granit din Yosemite decorează până în zilele noastre pereții locuințelor a milioane de oameni din toate țările, un mesaj implicit al recunoașterii unanime a frumuseții lor. (Citește continuarea în revistă).
(Citește continuarea în revistă la paginile 62 și 63).
