Cuprins:
Pag. 3 și 31
(Citește continuarea în revistă la pag. 63).
Pag. 4-6
Un brand vâlcean garantat:
Haiducii din Amărăști – de Emil STANCIU și Mihai VASILE
Adevăruri despre vii și vinuri, povești cu panduri și haiduci, dar și un grup folcloric formidabil, format din prieteni foarte buni (fraţi-haiduci) au fost argumentele care ne-au făcut să acceptăm instantaneu invitația pe care Florin Albu ne-a făcut-o, de a participa la un infotur de excepție. Dădeam curs invitației pentru a vedea și pentru a ne implica direct în inițiativa superbă a unor oameni ai locului de pe Valea Pesceanei, din satele Pesceana, Glăvile, Amărăști, Crețeni, Sutești, olteni superbi şi ei, care doresc foarte mult ca și zona lor să devină una căutată de turiști din toată țara sau chiar din afara ei, așa cum sunt vizitate alte zone foarte apropiate lor. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 7-8
Atitudini
Aș dori ca Ministerul Turismului să pornească o agresivă strategie de promovare a României – A consemnat Mihai OGRINJI
– Suntem încă la început de an și aș vrea să știu cum a fost 2016 din punctul de vedere al lui George Sorin Nicolescu, una dintre personalitățile turismului românesc?
– A avut un trend ascendent, abia vizibil însă, cu o creștere de doar 3-5%. Sezonul estival s-a arătat destul de bun, față de alți ani. Pe de altă parte, concetățenii noștri au dispus de un buget un pic mai mare alocat vacanțelor în România. Asta din cauza unor evenimente externe, de natură teroristă, care au făcut ca oamenii să plece mai puțin în Turcia, Grecia, spre alte destinații asemănătoare. Astfel, turismul intern a înregistrat o sporire chiar de 10-15%, încât antreprenorii, proprietarii de hoteluri, de baze turistice au avut de câștigat, existând posibilitatea ca ei să poată face investiții, să mai îmbunătățească serviciile. Desigur, noi nu putem fi încântați că fluxul mare de turiști străini nu este așa de consistent și în România, precum în țările vecine…
– De ce la ei – da, iar la noi – ba?
– Știți foarte bine, continuăm să plătim tribut deficitului de imagine – mai pe românește, imaginii proaste pe care o avem în lume ca destinație turistică și, din păcate, nu numai. Este o povară grea de tot de care nu prea reușim să ne scuturăm. Tocmai de aceea aș dori ca Ministerul Turismului nou înființat să pornească de urgență la o cât mai agresivă strategie de promovare a României. Și cu un buget pe măsură. Să mai spun că fondurile de promovare pentru 2016 n-ar fi fost suficiente nici pentru o firmă mai puternică, darmite pentru o țară întreagă? Dar și în aceste condiții o creștere plăpândă a turiștilor străini tot s-a produs. Mai cu seamă în Transilvania, în București și în Nordul Moldovei. Acum încă se fac eforturi foarte mari pentru revigorarea bazelor de tratament și combinarea lor cu spa-ul. Există demersuri serioase din partea stațiunilor balneare, a OPTBR-ului, a celorlalte „forțe” din domeniu pentru aduce turiști străini, în principal din Vest, din Țările Arabe și, mai ales, din Israel. Clienții vin, în primul rând, la Băile Felix, la Vatra Dornei, la Covasna, la Băile Tușnad și Sovata, acestea fiind, de fapt, stațiunile cele mai căutate. Altele, cu excelenți factori de cură și, odinioară, cu o faimă pe măsură, au rămas în continuare destul de sărăcăcioase, precum Băile Herculane, Borsec, Olănești. Oamenii, specialiștii din stațiuni, toți cei interesați se chinuie în fel și chip, numai că față de imaginea noastră atât de precară promovarea turistică externă este foarte scăzută, statul investind sume extrem de mici pentru dezvoltarea incoming-ului. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 9-12
Articol scris de Matei BROD; foto Liliana BECEA și Mihai VASILE
(Citește continuarea în revistă).
Pag. 13-16
24-29 ianuarie 2017
Festival Alpin: film, carte, fotografie – de Mihai OGRINJI
Lucrurile simple sunt adesea și profunde și chiar dacă, uneori, ele ajung să fie banalizate, de prea multă folosire, totdeauna însă mesajul lor rămâne teafăr. Iată de ce spunem că „Omul sfințește locul” – o zicere pe cât de veche, pe atât de necontestat – se potrivește de minune lui Dan Burlac, binecunoscut și apreciat producător și co-producător al unor încântătoare filme artistice sau documentare românești, din rândul cărora se detașează, desigur, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „A fost sau n-a fost?”, „Periferic”, „Povestea morții mele”, „Nuntă în Basarabia”. Și dacă filmul este, ca să zicem așa, un alt mod de viață pentru Dan Burlac, iar muntele, ca scenă a trăirilor și proiectelor sale, aproape că se subînțelege de la sine: săcelean de obârșie, bătător de poteci alpine încă din copilărie, el a crescut și s-a format în miezul culturii și civilizației montane, a cultivat-o în fel și chip în permanență. Anul trecut, când a lansat prima ediție a Alpin Film Festival, cu credința că „Pentru mulţi, muntele este o cultură în sine, ce vehiculează o serie de valori precum solidaritatea, dragostea pentru natură, lupta cu propriile limite sau chiar păstrarea tradițiilor şi a specificității anumitor regiuni montane”, nimeni n-a avut vreo îndoială că temerarul lui de-mers va avea succes.
Celebrarea culturii montane, „chiar în inima Bucegilor, şi trăirea împreună a miracolului muntelui, care, pentru mulţi, echivalează cu o întoarcere acasă”, s-a produs într-un mod cu totul consistent și spectaculos. Cu o arhitectură structurată proeminent pe film, carte și fotografie, timp de o săptămână, între 24-29 ianuarie, Brașovul, Predealul și Bușteniul, în locații dintre cele mai selecte, au găzduit evenimente de înaltă ținută ideatică și artistică. Nume de referință ale domeniului, români și străini, au făcut din acea săptămână un întreg șirag de momente de neuitat. Partea leului, cum se spune, a reprezentat-o filmul, fiecare zi având proiecții dintre cele mai captivante. Doar două repere. Filmul „Climbing Higher”, cu celebrul alpinist ceh Radek Jaros, deținătorul „Coroanei Himalaya” – a urcat, fără mască de oxigen, toți optmiarii „Acoperișului lumii” -, actor în film și invitat de onoare al Festivalului. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 17
Cartea de turism
„Transilvania celor cinci simțuri” – de Mihai OGRINJI
Semnătura lui Marius Ristea pe coperta unui album nu poate surprinde pe nimeni dintre cei pasionați de arta fotografică. „Ochiul” profesionistului-artist se etalează prin orice detaliu, fiecare imagine în parte fiind văduvită de balast, „mânării” comerciale ori banalități pur și simplu, surprinse la nimereală prin declicuri săltărețe. Marius Ristea este un căutător de esențe, de mesaje metasemantice, un hâtru care, la modul figurat, parcă îți pune piedică atunci când dai foaia mai departe, te face atent spre a mai privi încă o dată fotografia, fiindcă, mai mult ca sigur, ceva important ți-a scăpat privirii. Artistul adevărat, cum este autorul acestui Album insolit, transfigurează realitatea, o încarcă discret cu sensibilitatea sa; el recreează realitatea, aleasă de fiecare dată cu schepsis, și nu o copiază vulgar, bălțând-o cu sclipiciuri de bâlci și dilatând-o prostește că doar, doar, în acest fel, ar spori un mesaj care, de fapt,… nu prea există. Sunt exemple cu ghiotura, din păcate, de „fotografi chivernisiți”, plini de ifose și ochelari de cal. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 18-19
Pag. 20-21
Prim-plan
Grupul Eurolines România,
Nr 1, lider al pieței de turism şi transport – Mihai VASILE și Emil STANCIU
Povestea „Eurolines -TUI Travel” a început în România în 1997, când compania Touring Europabus România, fondată de Dragoș Anastasiu în 1995, a devenit membră a celei mai importante rețele de transport internațional de persoane – Eurolines, formând un grup de referință în transportul și turismul din România, cu afaceri și în Germania și Republica Moldova. Grupul este alcătuit din 21 de companii structurate pe entități specializate în transport, turism și IT. Din 2015, Dragoș Anastasiu s-a hotărât să investească și în hotelărie, achiziționând resortul Green Village din Sfântu Gheorghe-Deltă. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 22-23
Alpinism
Cupa Mondială de Escaladă pe Gheaţă – de Dan Vasilescu
Prin intermediul revistei România pitorească prezint o propunere extrem de simplă şi normală: realizarea unui contract de partenierat permanent, pe o perioadă de 10 ani, între Primăria Orașului Buşteni, Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă (FRAE) şi Clubul Alpin Român (CAR), referitoare la trei obiective, vitale pentru alpinismul românesc, dar şi pentru comunitatea locală.
Această propunere o fac în calitate de alpinist care a realizat nouă premiere alpine în zona Coştila, de antrenor care a instruit sute de alpinişti pe văile şi pereții ce domină stațiunea Buşteni şi de membru al comisiei de organizare a nouă etape de Cupă Mondială.
Parteneriatul propus de mine nu este o noutate. Derularea fiecăreia din cele nouă etape ale IWC în perioada 2006-2014 a avut la bază un protocol de colaborare strictă la perioada organizării şi desfășurării acestor cupe mondiale, care la rândul lui a avut la origini contractul CAR cu forul internațional, Uniunea Internațională a Asociațiilor de Alpinism – UIAA. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 23-26
Memorialul Emilian Cristea
Între dulce și amar – de Cătălin CREȚU
M-am cățărat, în ultimii 12-13 ani, în mai toate zonele importante din țară, ba am mai ieșit și prin pereți mari din alte zone. Am fost de mai multe ori în Alpii francezi, în Dolomiți, în Piz Badile, în Bulgaria, Croația, Grecia. Nu-mi fac griji – la bătrânețe am ce amintiri digera! După sute de kilometrii de stâncă urcați, după atâtea și atâtea trasee și peripeții, noi, ăștia pe care nu ne rabdă prea mult orizontala, ne dăm seama că anumite trasee rămân mult timp în mintea noastră, că nu putem uita ziua în care le-am urcat și că știm pe de rost unele pasaje, că starea aia de plutire și de prezent continuu o purtăm în noi pentru tot restul vieții. Ei bine, cam asta simt eu când mă gândesc la Peretele Văii Albe din Bucegi. Știu, pentru cei din Brașov sau din București e ceva obișnuit să urce weekend de weekend spre refugiul Coștila, dar noi, ieșenii, am avut mereu un nod în gât de câte ori am ajuns acolo. Și am tot ajuns. La început nu se punea problema să bați atâta drum pentru o zi sau două. Ieșirile în Bucegi erau adevărate expediții. Veneai cu trenul, cu autobuzul, cu autostopul – nu conta -, trebuia să stai măcar o săptămână. Pe urmă… au apărut mașinile în viața noastră și am început, întâi, să ieșim pentru un weekend, apoi chiar și pentru o singură zi. Am adunat, în timp, o grămadă de trasee în Coștila, dar cel mai mult m-au marcat – evident – cele urcate în Peretele Văii Albe: Fisura Albastră, Speranțele, Diedrul Pupezei, Lespezile, Fisura Roșie, Memorialul Emilian Cristea. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 27-28
Munții Grohotiș, la început de primăvară – de Mihail CERNAT
Masivul Grohotiș se află, relativ, în apropiere de București, la distanță mai mică decât Bucegii sau Ciucașul, dar sunt mult mai puțin frecventați de turiști. O posibilă explicație ar fi lipsa unei căi ferate care să ușureze accesul în zonă sau drumurile către intrarea în trasee care se prezintă într-o stare necorespunzătoare. Geografic, acești munți sunt între râurile Teleajen și Doftana, având culmea principală dispusă pe direcția nord-sud. Totodată, mai există culmi adiacente orientate oarecum transversal. Astfel, Munții Grohotiș pot fi abordați și parcurse trasee în diferite configurații. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 28
La Breaza de Prahova,
Centru Național de Informare Turistică – de Sorin BOCIOACĂ
Stațiune balneoclimaterică Breaza, de pe Valea superioară a Prahovei, deține interesante atracții pentru turiștii din țară și de peste hotare. Consiliul local al urbei a înființat, prin Programul Operațional Regional 2007-2013, Axa Prioritară 5, un Centru Național de Informare și Promovare Turistică, unitate care recent a fost acreditată. Astfel, pe lângă furnizarea de informații de larg interes pentru turiștii care îi trec pragul, au fost înființate trasee turistice și cicloturistice, se organizează drumeții și diverse activități în mijlocul natură. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 29-31
Gânduri pentru Carpați – de Radu MITITEAN, director executiv CCN (Clubul de Cicloturism Napoca)
11 Decembrie este declarată de Organizația Națiunilor Unite ca fiind „Ziua Internațională a Muntelui”, pentru a marca atât oportunitățile, cât și problemele specifice acestei impresionante forme de relief ce rupe monotonia planetei noastre și acoperă peste un sfert din suprafața continentelor și o treime din România.
Ediția din 2016 a avut ca temă la nivel global „Culturi montane – celebrând diversitatea și întărind identitatea”, amintind că peste 915 milioane de oameni trăiesc în munți păstrând mulți dintre ei datinii și valori culturale, tehnici și obiceiuri demne de cunoscut și protejat, comunitățile montane având o mare tradiție de integrare și coabitare durabilă cu natura.
Ziua de 11 Decembrie ar trebui să fie o sărbătoare și o ocazie de celebrare și promovare a mediului montan ca oportunitate și model de dezvoltare sustenabilă, dar din păcate în România ar trebui să fie mai degrabă o zi de doliu și de conștientizare a stării de pericol, dar și de mobilizare în apărarea a ceea ce mai este încă natura carpatină, aflată sub asediul omului. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32-34
Juventus
Crăișorii Pietrei Craiului – de Aniela şi Adrian CASETTI www.club-boreal.ro
Şi încă ce crăișori! Că dacă n-am fi fost nu s-ar fi povestit. Dar să depănăm firul din caierul amintirilor.
Întâi a fost vacanța din această toamnă, 30 octombrie – 4 noiembrie. Care vacanță ne-a oferit două anotimpuri într-unul: toamnă – iarnă – şi iar toamnă. Cârcotașii rămași la club au încercat să ne taie elanul: „Cum de plecați? O să ningă, va fi frig!”… Iar noi, frecându-ne mâinile de bucurie, îi aprobam: „Da, da!” Ce știu ei? Sau e vorba de vulpea şi strugurii? Ce copil nu se bucură de zăpadă? Îmi răsună în urechi întrebarea unui puști în microbuz: „Cum ați reușit să puneți capul omului de zăpadă în tabăra de la Cheia, tot în noiembrie?” Ehei, cu o droaie gălăgioasă în jur câte nu poți face!
Apoi a fost Cabana Plaiul Foii ivită în calea noastră în mod miraculos. Nu acum, ci mai devreme, într-o zi umedă şi cenușie din aprilie. Înfrigurați, după ce am mers la Centrul de vizitare al Parcului Național Piatra Craiului şi la Sanctuarul de urşi din Zărnești, am poposit la ușa cabanei pentru un loc cald. (Citește continuarea în revistă).
Pag: 34-36
O perlă a Carpaţilor româneşti
Buila-Vânturarița – de Dinu și Marlene MITITEANU
Micul masiv montan Buila-Vânturarița poate fi considerat o perlă a Carpaților noștri. E o creastă de calcar, similară oarecum cu Piatra Craiului – crăiasa, regina Carpaților românești. Așezată transversal la extremitatea de est a unei ramuri a Munților Căpățânii, cum e situată Piatra Craiului față de Creasta Făgărășeană, are şi ea direcția (aproximativ) nord-sud. La extremitatea nordică se află zona Cheia, cu renumita Claia Strâmbă, unde alpiniștii studenți bucureșteni ai anilor ‚70 au realizat multe trasee de cățărare, printre care şi unele de gradul 6: Pasărea Phoenix, Păianjenul Galben, Iris, Memorialul Miși Szalma.
Spre aval de Cabana Cheia (unde veți fi primiți cu multă ospitalitate!), sunt interesantele cascade ale Cheilor Văii Cheia, pe care drumul auto le ocolește pe sus, pe versantul stâng, trecând printr-un tunel rutier ce străbate creasta care unește masivul cu „clăile” de calcar Stogul şi Stogşoarele. Montaniarzii preferă un traseu per pedes (marcat) mai scurt şi mai spectaculos – Brâna Caprelor – traseu care urcă şi el mult deasupra Cheilor, pe versantul drept. Cheile Cheii sunt şi ele foarte spectaculoase. Cândva le-am coborât pe lângă cascade, ghidați de semne discrete de marcaj făcute de Dinu Boghez, cunoscutul, pasionatul montaniard vâlcean.
Revenind la asemănarea cu „Craiul”: Şi de pe creasta Builei-Vânturariţa vedem munţi în mai toate direcțiile, şi aici putem vedea capre negre şi aici suntem lipsiți de stresul unei posibile întâlniri cu cei călări pe motoare zgomotoase, puturoase şi distrugătoare de poteci. Şi ea are un versant estic mai blând, mai ierbos şi un „Westwand” – un versant vestic mai abrupt, cu pereți, vâlcele, cu grohotișuri spre poale, mai reduse ca cele din Crai, dar cu superbe poieni, la care vom reveni. (Citește întregul articol în revistă).
Pag. 38-40
Montana
„Ce zici de un Bistricior, iarna?” – de Călin MUSTEAȚĂ
Munții Călimani, parte a Orientalilor, nu excelează în înălțimi de peste 2.000 m, dar compensează cu încântătoarele peisaje pe care le oferă cu generozitate. Cu toate că această frumusețe a avut de suferit de pe urma activităților oamenilor, așa cum se poate vedea în cazul exploatării de sulf de pe Negoiul Românesc, Pietrosul Călimanilor cu cei 2.100 m, Bistriciorul – 1.990 m, Cei 12 Apostoli sunt numai câteva dintre ademenirile zonei. Caldera Călimanilor este plină de atracții, dar și împrejurimile acesteia. Lacuri, vârfuri ale munților, creste și stâncării alături de liniștea molizilor găsești la tot pasul.
Colibița, depresiunea de la poalele Călimanilor, care găzduiește pitorescul lac de acumulare cu același nume, se bucură de o renaștere și recâștigare a renumelui de altădată. Lacul atrage vară de vară mulți iubitori de natură, ceea ce a condus la dezvoltarea tot mai accentuată a zonei. S-a construit mult pe malurile sale, vine multă lume, dar nu toți cei care ajung aici au grijă să respecte liniștea acestor locuri.
Încruntat, Bistriciorul se oglindește în luciul apei, sperând ca acei care îi bat cărările să aibă grijă de frumusețile sale și să le lase așa cum le-au găsit. Poate aducem un sacrilegiu Muntelui, noi, cei care îl colindăm, prin faptul că facem cunoscute prin imagini și cuvinte măreția acestuia, provocând tot mai mulți să urce pe Munte, dar speranța mea e că ei vor înțelege necesitatea de a respecta Muntele, iar dacă ajung sus, pe Munte, să aibă grijă să-l lase să rămână așa frumos cum l-au cunoscut din poveștile noastre.
Despre Bistricior s-au spus multe povești, au curs râuri de cerneală, pentru a descrie frumusețea acestui vârf, dar și mai mulți au trudit pe cărările sale. Mă aflu printre ei și vreau să spun și eu o poveste, scurtă, despre Bistricior. De multe ori am urcat pe spinarea acestui masiv din toate părțile, numai iarna parcă nu m-am încumetat. Poate din respect sau teamă, pentru că are și Bistriciorul jertfa lui de sânge. Dar despre aceste lucruri au scris cei care au trăit momentele în care Muntele a arătat că el este mai presus, mai puternic. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 41-42
Țara Zarandului
Un loc în care te poți îmbogăți – de Alexandra MARCU și Dana MARCU
Într-o zi frumoasă de decembrie am pornit, pe drumul european care leagă Deva de Arad, spre satul Stănija, situat în județul Hunedoara, în mijlocul poligonului aurifer al Munților Apuseni. Ghidul nostru, doamna Georgeta Dulgheru, președintele Asociației Casa Căutătorului de Aur, ne-a dovedit încă de la primele cuvinte dragostea mare pe care o poartă locurilor și oamenilor din Țara Zarandului, căci așa se numește zona în care tocmai am pătruns. Din goana mașinii observăm satele pitorești pe care le străbatem și ne întrebăm ce fel de oameni ar putea trăi în aceste locuri ascunse printre culmile pietroase ale munților. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 42-43
Munţi, alpinişti, destine
Mi-a plăcut estetica specială a cățăratului… (II) – a consemnat Mihai OGRINJI
– …Am făcut premiera de iarnă a Albastrei în varianta Cristea, cu o fată. A fost o premieră atât de iarnă, cât și premieră mixtă. Am făcut Furcile iarna, în premieră, la 40 de ani de la deschiderea Furcilor de către Niculae Baticu. Cu Viorel Nicolaescu am făcut în 12 ore, înlănțuite, Fisura Speranței, Fisura Albastrei cu Fisura Mult Dorită, în aceeași zi.
– În aceeași zi, domnule Mihai Pupeza?
– În 12 ore. Și am mers încet. Recordul pe care îl am pe Speranței cred că nu l-a mai depășit nimeni. Este de două ore și patruzeci de minute pe Fisura Artei, din șosea în șosea…
– N-ați prea riscat, dar ați avut destule ocazii…
– Da, dar eram antrenat.
– Erați antrenat și probabil și cu o ușurință nativă, atâta vreme cât n-ați pierdut din atenție nici estetica de care nu trebuie să ducă lipsă cățărătorii.
– Am deținut un moral bun. Cu toate că un campionat național ne-a fost furat în ultima etapă, când, spre a nu-l câștiga, s-a schimbat regulamentul la ședința tehnică!
– O măgărie, ca să vorbesc ca la câmpie!
– Ce m-a mirat e că ce-i la scară mică se reflectă, să-mi fie cu iertare, la scară națională. E o ușoară ticăloșie și lașitate, pentru că atunci, în ședința tehnică, puteau să sară toți și să zică ferm că nu-i corect ce se întâmplă, nu se face asta, boicotăm, nu mai intrăm în concurs. Nu s-a întâmplat așa ceva. A început să-și facă fiecare socoteala că dacă echipa Universității se retrage, noi, Zărneştiul, intrăm pe locul doi, noi, Politehnica Timișoara, ajungem pe locul patru și așa mai departe. Oricum, un gust amar dintr-un punct de vedere; plăcere morală, din altul, pentru că s-a văzut că eram, în acel an cel puțin, cei mai buni. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 44-46
Montana
Fiziologia și medicina marilor altitudini (IV) – de Nicolae C. Dimache
Marea altitudine
Între 5.800 m și 7.600 m
Se pare că limita maximă unde omul poate locui în permanență este de 5.950 m (West, 1986). La aceste altitudini toleranța individuală este marcantă și există o mare diferență în prestația la efort de la o zi la alta și chiar în timpul aceleași zile. Chiar dacă epuizarea este obișnuită, recuperarea e încă posibilă, dar necesită mai mult timp decât la altitudini inferioare. Se mai poate verifica o ușoară ameliorare a prestației fizice, dar de obicei capacitatea de lucru scade, taberele sunt instalate tot mai aproape una de alta. Deteriorarea, atât fizică cât și psihică, este mai marcată peste 7.000 m. Consumul maxim de oxigen și capacitatea de lucru scad odată cu presiunea barometrică. Inapetența este marcată, ca și pierderea ponderală. Apetitul pentru dulciuri crește, consumul de dulciuri se dublează, ceea ce are un efect benefic asupra oboselii. În timpul efortului hiperventilația este importantă, ajungând la 40-50/min și chiar la 60/min în efort maxim. În timpul nopții alpinistul poate avea senzația de sufocare, care îl trezește. Inițial, pulsul în repaus crește cu 50% față de nivelul mării, reîntorcându-se la normal după câteva săptămâni. În timpul unei escalade dificile la 6.000 m frecvența cardiacă este de obicei 120-140/min. Inițial, eforturile mentale sunt evitate, capacitatea mentală scade. În teste psihometrice pe care le-am făcut în timpul expediției cu Marc Batard pe Everest am constatat o încetinire a proceselor mentale, a acuității vizuale, a atenției și orientării (test Pozner I și II: test Toulouse). Personal, am constatat o reducere a capacității de concentrare și a memoriei recente (lectură); de asemenea, o scădere a capacității de gândire abstractă peste 6.400 m. Teste psihometrice făcute de la Piramida din Lobuche în contact telefonic cu Șaua de sud, 8.000 m, au arătat o deteriorare considerabilă a simțului de orientare spațială a alpiniștilor la această altitudine și, de asemenea, o creștere a erorilor de calcule matematice simple și de memorie. Somnul nu este profund; persistă o stare de neliniște. (Citește întregul articolul în revistă)
Pag. 48-50
Roza vânturilor
Viața ca un zbor… – de Andreea-Alisa BARBU
Cu ani în urmă, când eram elevă în primii ani de școală, n-aș fi bănuit că mai târziu voi ajunge departe, pe alte meridiane ale lumii. Nu m-am gândit pe atunci să devin însoțitoare de bord, deși regretatul meu unchi îmi spunea de multe ori că mă vede într-un avion. Am terminat școala, au trecut și anii studenției și m-am trezit într-o zi că nu-mi găseam locul. Ideea de a obține o slujbă în aviație îmi surâdea tot mai mult. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar cu trecerea timpului îmi doream tot mai mult să-mi încerc șansele, să reușesc în această acțiune… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 51-53
Cimitirul Montparnasse, un Panthéon al culturii române – text și foto: Nicolae LUPU, membru AJTR
„Ce-i dă în gând francezului, numai francezului poate să-i dea în gând” – scria Gh. Rădulescu (1862-1924), mai cunoscut sub pseudonimul de Archibald. „Liga șefilor de secțiune”, o asociație de foști soldați, a organizat, în folosul victimelor războiului, o vizită pe câmpul de luptă. Amatorii pornesc din Paris, sub conducerea unui membru al ligei, fost combatant, care îi duce pe drumul pe care a trecut el, la vreme, cu unitatea – și, pe teren, le vorbește despre ce a văzut el cu ochii în război, în limba și cu resursele lui intelectuale. Cu chipul acesta, șeful convoiului retrăiește clipele de atunci – iar oaspeții, introduși în amănuntele groaznice ale luptei, devin și ei, un moment, părtași la viața de tranșee. Trebuie să fii francez ca să pui atâta delicateță într’o întreprindere mai mult macabră” (Impresii de călătorie. Paris – Reims – Verdun – Mărăști – Mărășești, 1924). Adevărul este că francezii au creat un cult al eroilor și al marilor personalități trecute în neființă cum rar mai întâlnești. După Primul Război Mondial, urmând, printre primele, exemplul Franței, și România a edificat variate monumente comemorative: Mormântul Soldatului Necunoscut, cimitire ale eroilor, câteva mausolee și nenumărate monumente în orașele și satele de pe întinsul patriei, prin care victimele erau și sunt pe mai departe păstrate în amintirea posterității – după aproape 100 de ani. Un loc distinct îl deține Arcul de Triumf de la București, inspirat tot de modelul parizian. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 54-58
Atlas
Eivissa – Ibiza sau Insula Albă – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG
Întâmplarea și norocul fac să locuiesc aproape de Cabo San Antonio – pintenul continental cel mai apropiat de Insulele Baleare și de subgruparea ei, cunoscută sub numele de Insulele Pitiuse. (Ibiza, Formentera și o sumă de insule mai mici). În ciuda acestei împrejurări propice întrerprinderii unei scurte escapade de weekend, abia după 18 ani de vecinătate aproape palpabilă am reușit în fine să-mi rup câteva zile din eterna rutină continentală și să trec marea cu ferryboatul, vizitând insula Ibiza – Eivissa, în graiul locuitorilor ei – pe care mulți prieteni și cunoscuți au văzut-o înaintea mea.
Poate că întârzierea s-a datorat și neîncrederii în capacitatea unui loc situat la o distanță așa de neglijabilă de a-mi provoca surprize, căci, la drept vorbind, dacă aș putea rula cu mașina pe apă, aș ajunge acolo într-o oră, fără să fiu nevoită nici măcar să depășesc viteza legală. Acum, deși știu bine că risc să confirm clișeul sloganului publicitar clasic ibizenc – „mulți vin pentru o vacanță scurtă și rămân apoi, spontan, de tot” – am rămas și eu fermecată. Încerc să-mi explic de ce și nu-mi vine ușor, căci sunt multe fire care se leagă și se întrepătrund. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 59-62
(Citește continuarea în revistă).
A consemnat Radu STOIAN
Pag. 64 și 63
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (XIV)
Nistru – ’87
Spaima și dorul de libertate – de Alecu RENIȚĂ
Suntem în a treia zi de expediție, dar încă nu ne-am debarasat definitiv de prudența exagerată de la locul de muncă, de autocenzură și de spaimele cuibărite în adâncurile ființei „omului nou”, adică acel monstruos hibrid social numit „homo sovieticus”. Nici unul dintre cei rămaşi în expediţie nu știm sigur dacă între noi se află, sau nu, cineva sub acoperire, care să aibă sarcina să ne toarne la securitate. Nu știm sigur niciunul, dar fiecare bănuiește. Observ că indiferent de studii, etnie sau țară, suferim cu toții de o molimă dezonorantă, de „spionită”. Oricât de diferiți am fi ca origini şi educaţie, oricâte naţiuni cu tradiţii şi credinţe total diferite ar locui de la frontiera de pe Prut până la Oceanul Pacific, ne dăm seama că spaima domină fiecare cetățean sovietic și că ea este cea care stăpânește o populație de 300 de milioane și menține închegată Uniunea Sovietică. Se ascund cu strășnicie o sumedenie de realități oribile despre țara elogiată și prezentată ca bastion al păcii, al dreptății și al înțelegerii între popoare. Aproape nimeni nu are curajul să spună alt „adevăr” decât cel oficial. În colective, la adunări, se minte cu nerușinare, iar în public se tace ca în cimitir. Lecția e arhicunoscută. (Citește continuarea în revistă).
