Cuprins:
Pag. 2
Vitralii
Scrinul Andei
„Îndrăznește, Ficheux, îndrăznește!”
Când s-au sărbătorit, în acest an, trei sferturi de veac de la întemeierea Institutului de Speologie „Emil Racoviţă”, primul de acest fel din lume, profesorul francez Robert Ficheux, afl at la vârsta de peste 90 de ani, n-a putut veni până în România, dar a transmis un tulburător mesaj din care redăm aceste rânduri: „Profesorul Racoviţă a intrat în viaţa mea în 1935, dar numele meu îi era cunoscut încă din 1922, când am luat parte la faimoasele excursii conduse de marele geograf Emmanuel de Martonne în noua Românie, și mai bine din 1934, când am fost angajat la Institutul Francez de Înalte Studii din București, printre iniţiatorii căruia s-a numărat și Racoviţă.
(…) Surpriza mea n-a fost mică, atunci când, în 1935, chiar în ziua căsătoriei mele, am primit o telegramă laconică: numit profesor de geografi e la Universitatea Cluj! Astfel hotărâseră doi mentori providenţiali, Emil Racoviţă și George Vâlsan. Aș fi putut primi oare un cadou de nuntă mai frumos? (Citește continuarea în revistă).
Colecția verde
Dinu Mititeanu:
O iubire sisifică (MO)
Capturat tot mai mult de „Chemarea muntelui“, mi-am adus aminte de un proverb vechi, pe care îl parafrazez așa: Zi-mi ce citești ca să-ţi spun ce gândești (sau cine ești). Este un adagiu care se potrivește de minune cărții lui Dinu Mititeanu, citatele și motto-urile pe care el ni le propune, de-a lungul paginilor, întruchipându-se dacă nu neapărat într-un fel de alter ego al scriitorului, atunci neapărat în umbra călăuzitoare și fidelă a unei aspirații în permanentă îndârjire. O crestomaţie cu ecouri adânci, rostogolite în hăuri cu pereți înalți, pe care numai cei cu o trăire, cu o patimă specială a înălțimilor – și la propriu, și la figurat – le pot produce și le și pot auzi în miezul fabulosul univers al Măriei Sale, Muntele.
Chiar de la primele pagini „Chemarea muntelui“ m-a trimis pușcă spre un scriitor român extraordinar, de la nașterea căruia tocmai s-a împlinit în acest an un veac, și ale cărui scrieri se vor instala, trag nădejde, tot mai vizibil în conștiința, din păcate cam zbârcită, a cât mai multor români. Este vorba de Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman „Ora 25“, dar și al altor trei-patru duzini de cărţi, trăitor, ca și Vintilă Horia, în exil, ambii – și nu numai ei – învăluiți de „călăii fără bardă“ cu zgura corozivă a defăimării propriilor noastre valori. Scrie Virgil Gheorghiu: „Bradul nu crește decât într-un loc înalt și nu se dezvoltă decât pe înălțime“. Câteva pagini mai departe, mai facem un scurt popas – și ca o compensație pentru un capitol care n-a mai încăput, din păcate, în această carte: „Orice stradă în pantă îmi amintește de munţii noștri. De versantul răsăritean al Carpaţilor. Dacă mă uit spre apus, văd Sorbona, în locul vârfului Ceahlău. Mai sus e domul Panteonului. Muntele Parisului îmi amintește de munţii noștri din Neamț, de Petrodava…„E o stare, o comuniune cu muntele care la Virgil Gheorghiu este răvășitoare de-a binelea fie că citești „Ard malurile Nistrului“ – o carte excepțională, cu toate împotrivirile și blasfemiile celor de acasă, ca și a celor din afară -, „Am luptat în Crimeea“, „Casa de la Petrodava“ ori „Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer“. (Citește continuarea în revistă). 
(Citește continuarea în revistă la pag. 31).
Pag. 4-6
Strategii în mișcare
Nimic despre Oficiul de turism al Bucureștiului – text și foto: Nicolae Lupu, membru AJTR
În timpurile pe care le trăim, vizitele la comunitățile românești din afara actualelor fruntarii și pe urmele unor mari români, deopotrivă de documentare și cu caracter turistic, desfășurate programatic de către Asociaţia Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România (AJTR) începând de prin anul 2010, constituie un demers cu o simbolistică specială. Recent, vizita la Viena ne-a permis redescoperirea capitalei imperiale din vremea Mariei Tereza și a lui Franz Joseph – la un secol de la dispariția „împăratului etern” – precum și a orașului european modern, situat în mai multe rânduri în fruntea topului metropolelor cu cele mai bune condiții de viaţă din lume, înregistrând anual 14,3 milioane de înnoptări (recordul, din 2015), dintre care 11,7 milioane le aparțin străinilor. În clasamentul după proveniența înnoptărilor, Germania (cu 19%) și Austria (cu 18%) sunt urmate, în ordine, de SUA, Italia, Marea Britanie, Spania, Elveţia, Rusia, Franţa, Japonia. România se poziționează pe un onorant (!?) loc 12, cu 274 mii înnoptări și 129 mii sosiri de turiști înregistrați în stabilimentele de cazare, în creștere, durata medie a șederii fiind așadar de 2,12 nopţi.
La sediul de pe Argentinierstrasse 39 al Institutului Cultural Român am avut parte de o prezentare profesională a Wien Tourismus, adică a Oficiului de Turism al Vienei (echivalarea le aparține), din partea șefei echipei de Media Management, Isabella Rauter. Wien Tourismus este organizaţia de marketing al
destinaţiei și, totodată, departamentul de turism al municipiului Viena. Este una dintre cele nouă organizaţii regionale de turism din Austria – câte una pentru fiecare land federal în parte. Organizaţie de drept public, non-profit, Wien Tourismus datează din anul 1955. Misiunea sa este reprezentată de promovarea turistică a orașului, coordonatele activității fiind marketingul, serviciile pe adresa vizitatorilor și, respectiv, managementul destinației. În 2016, bugetul a fost de 26,5 milioane euro, din care un procent de 77,5% provenind din taxa hotelieră, de 3,2%, calculată în felul în care se calcula și în România, atât timp cât a fost aplicată. S-a adăugat o contribuție din partea orașului (9,7%), venituri proprii (7,7%) etc.; de exemplu, în 2014, numărul de înnoptări angajate prin intermedierea Wien Tourismus – și pentru care e de presupus că s-a obținut un comision propriu – a fost de 9.000. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 6-8
Târgul de Turism al României
O vacanță cu mii de oferte… – de Mihai VASILE și Emil STANCIU
Între 17 și 20 noiembrie 2016, la Romexpo s-a desfășurat ediţia de toamnă a Târgului de Turism al României. Peste 230 de tour-operatori și agenţii de turism din România, Austria, Bulgaria, Germania, India, Iordania, Israel, Italia, Macedonia, Marea Britanie, Palestina, Republica Dominicană și Ungaria au pus la dispoziția vizitatorilor o mulțime de variante pentru petrecerea vacanțelor. Și pentru că manifestarea a avut loc relativ târziu, atunci când majoritatea pachetelor turistice pentru Crăciun și Revelion se epuizaseră, în cadrul târgului s-au găsit mai ales multiple oferte pentru petrecerea sărbătorilor de Paște, pentru sezonul estival 2017, la mare și la munte, atât în țara noastră, cât și în străinătate, acestea din urmă nu numai prin Grecia sau Bulgaria, ci și prin zone exotice, cum ar fi Bali, Canare, Republica Dominicană, Maldive, Mallorca, Seychelles, Thailanda sau Zanzibar.
Cu toate acestea, promovarea turismului românesc a stat în prim-planul programului acestei ediții a TTR. Au avut standuri Consiliile județene Arad, Argeș, Bacău, Brăila, Dâmbovița, Gorj, Harghita, Hunedoara,
Maramureș, Mehedinți, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Neamț, dar și orașele București, Piatra Neamț, Sibiu, Panciu, Sighișoara, Făgăraș, Caracal, Horezu, Techirghiol, Târgoviște, Iași, Băile Olănești sau Zalău. Acestora li s-au adăugat comunele Drănceni, Dobrosloveni, Tătăruși, Aroneanu, Tupilaţi, Frumușiţa, Turia și Cetăţeni, care și-au prezentat pitoresc oferta turistică ofertant asezonată cu muzica și portul popular specific fiecărei zone.
Este de domeniul evidenței faptul că turismul balnear a crescut calitativ, este viu, este viabil, poate fi ultrarentabil. Cu toate că se transformă tot timpul, el ar trebui totodată să rămână accesibil, pe cât se poate, tuturor, incluzându-i aici atât pe pensionarii cu venituri relativ modeste, cât și pe cei care, cel puţin acum, au resurse financiare suficiente, pentru că factorii de cură lăsați de Dumnezeu pe pământul țării noastre trebuie în continuare să fie de folos tuturor celor care au nevoie de ei. De fapt, despre turismul balnear s-a vorbit și se va vorbi ca despre una dintre ramurile prioritare ale „industriei ospeţiei” care, pe lângă faptul că poate fi foarte profitabilă financiar, ajută și la recăpătarea, la revigorarea sănătăţii noastre. Era firesc, așadar, ca și la actuala ediție a TTR, standul Organizației Patronale a Turismului Balnear din Romania (OPTBR) să fie, ca întotdeauna, unul de referinţă, unde numeroși vizitatori, simpli turiști sau touroperatori de prestigiu, fie ei români sau străini, să primească prompt, aplicat, absolut toate lămuririle necesare. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 8-9
Cel mai bun Maître d’Hôtel din România
Trofeul Marian Bugan – de Mihai OGRINJI; foto: Eva VOICA
Cu mai mulţi ani înainte de 1990, colegul nostru Mihai Creangă avea o rubrică gastronomică pe care și-o botezase Spânzurăfoame. Era scrisă cu mult har, iar noi, colegii lui, ne rămânea nod de plăcere în gât cu fiecare text pe care îl publica, adesea citindu-ni-l înainte de a fi trimis la tipografie. Nu prea era dată ca dintre ingredientele pe care le folosea cu multă dibăcie să lipsească „șopârlița“. De fapt, de aici i s-a și tras rubricii, veghetorii de la Secția de presă a C.C. vârându-și adânc nasul în oală, intempestiv și inflexibil, rubrica fiind suspendată definitiv. Cititorii de atunci nu l-au uitat pe Spânzurăfoame, dovadă și faptul am primit deunăzi un telefon de la reprezentantul unei podgorii dobrogene care îmi sugera să scot o carte, în Colecţia verde, cu acele minunate scrieri. (O vom face. La fel cum vom proceda și cu „etimologiile” regretatului savant Dan Slușanschi, care a înnobilat revista cu colaborările sale ani la rând.)
Dar Mihai Creangă nu era, pe atunci, doar un bijutier în materie de scris, din aceeași plămadă cu un Octavian Stoica („De-ale gurii din bătrâni“) ori Radu Anton Roman, cel de după 1990, ca să amintesc pe câţiva dintre delicioșii corifeii ai domeniului. Era – se putea altfel? – și un pasionat bucătar (al casei), ca și un fidel admirator al lui Bachus. Pentru toate acestea, și nu numai, prietenii îi spuneam Maître. Era un apelativ care, poate în egală măsură, îngemăna termenul de maître d‘hôtel cu cel de maestru (în ale scrisului), pe aproape fiind și ideea de șef de ceremonial, dacă pot să zic așa.
Desigur, maître d‘hôtel nu-i o noțiune nouă la noi, la români. În perioada interbelică a avut o perioadă de glorie, la toate restaurantele cu ștaif „maestrul de ceremonii” bucurându-se de respect și prestigiu. Comuniștii, crescuți prin cantine muncitorești și crâșme de margine, au privit chiorâș la burjuiul „maître d‘hôtel”, surghiunindu-l la index. De-ar fi fost numai dușmănia și obtuzitatea asta… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 10
Locanta Jariștea
De la întâiul cart de veac, la prima carte – de Matei Brot
Nu duc lipsă de curaj, însă de data asta chiar sunt ușor descumpănit. Ce-aș mai putea scrie eu folositor, neconvenţional, spre a nu putea fi probozit, când nume dintre cele mai evghenicoase au produs, la capătul cărţii, câte o laudatio de parcă ar fi vorba de primirea în Academie sau, de ce nu?, de decernarea unui premiu Nobel? Scrie Eugen Simion: „O carte de literatură gastronomică, mă grăbesc să precizez, în tradiţia scrierilor lăsate în acest domeniu de Stolnicul Cantacuzino, Kogălniceanu și Negruzzi.” Criticul Alex. Ștefănescu, pentru care am o slăbiciune aparte, ţine și domnia-sa aproape: „Reţetele din Bucătăria Balkaniei reînvie ceremonialul pitoresc din cuhniile de altădată. Ele sunt nu numai instrucţiuni pentru bucătari și gospodine, ci și pagini de literatură bună, scrisă parcă de descendenţi ai lui Al. Odobescu, Mateiu Caragiale sau Constantin Ţoiu“. (Vorba ceea, „Toată lumea bea cu Ţoiu, numai Labiș cu Andriţoiu…” Spunem asta și fiindcă, în acest decembrie, poetul de la Mălini ar fi împlinit 80 de ani, dacă soarta nu i-ar fi fost atât de potrivnică…). De la această „masă“ din capătul cărţii nu lipsește nici Răzvan Theodorescu, academicianul care le știe pe toate: „Și iată că generoasa everghetă – Kera Caliţa alias Laura Nicolau – ne oferă acum, împreună cu Horia Pană, un manual academic al deliciilor balcanice pe care Domniile lor le știu dintr-o tradiţie venerabilă.” (Spre rușinea mea, nu știu ce vrea să zică everghetă…) (Citește continuarea în revistă).
Pag. 11
Oameni și vremuri
Dălcăuș pe pluta vieții – de Casian BALABASCIUC
În vadul ei stâncos, cu apele zdrenţuite de împotrivirea semeaţă a bolovanilor, Bistriţa vuieşte a zbucium, a mânie nedomolită şi adâncă tulburare. Curge împovărată de mâlul amintirilor, cu nisipul zilelor ce vor fi trecut de la întemeierea lumii până acum, cu poveştile şi întâmplările acelora, cu grijile şi durerile de piatră ce rod adeseori stâncile şi sufletele întâlnite în cale. Câte sunt tainele nedesluşite ce se împletesc în şuvoaiele reci poate că niciodată nu va afla omul, oricât s-ar strădui. Dar Bistriţa îşi vede nepăsătore de curgerea ei, odată cu poveştile atâtor suflete omeneşti. În urmă lasă răspândite pe nisipul umed mici fire strălucitoare, scânteind la îmbrăţişarea luminii, ca nişte minuscule fărâme de aur, ca nişte spărturi neînsemnate de amintiri. La Zugreni, râul pe care Munţii Rodnei îl trimit solie către depărtări se împlântă aidoma unui hanger în pântecul de piatră al Pietrosului Bistriţei. Locurile se dezvăluie privirilor nerăbdătoare să descopere neobişnuitul încrustat în mirări. Dar poveştile lor, adesea bolborosite de apele azvârlite în bulboanele adânci, nu pot fi tălmăcite decât de cineva de-al locului, care ştie să le depene fiorul. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 13-14
Juventus
Căminul Frumuseții – de Maria Bianca STOICESCU
Stele căzătoare la Baia de Fier
12 august… Aș putea spune multe despre aceasta dată. Iată perspectiva obiectivă: În această noapte este punctul maxim de activitate al Perseidelor, unul dintre cele mai cunoscute roiuri de meteori. „Ștafetiștii” se îndreaptă spre următoarea etapă a campionatului. La fel și eu. (Acum facem loc pentru viziunea subiectivă, mult mai simpatică.) Abia aștept să merg pe munte și să văd ploaia de stele!!! Concursul a picat la ţanc, din București nu s-ar fi observat nimic.
Mai întâi trecem prin Târgul Jiu. Facem un mic ocol pentru a vizita faimosul Ansamblu Monumental lăsat în urmă de Brâncuși: Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului, Coloana infinitului (toate aliniate pe Calea Eroilor). Ne întoarcem în Baia de Fier și… daţi-mi voie să încep cu o concluzie: Sunt atâtea de văzut aici! Poate nu aţi fi crezut. Poate nu aveaţi mari așteptări de la această locaţie. Cu atât mai bine, vă va surprinde într-un mod și mai plăcut.
Campăm pe platoul din faţa vilei Nico, la doi pași de intrarea în Peștera Muierii, lângă White Wolf Club. Montarea cortului ne-a dat bătăi de cap: cuiele nu intrau în pământ, căci erau prea multe pietre. Am ajuns să-l ancorăm cu bolovani. (Se găsesc mereu soluţii.) (Citește continuarea în revistă).
Pag. 14-15
Montana
Stâncăriile Călineștilor – de Dinu BOGHEZ
„E soare mult în dimineaţa asta pe Valea Oltului”, parafrazând ultimele cuvinte dintr-un roman de suflet, scris de Radu Tudoran. Dar locul iubirilor, altfel trecătoare, este pentru mine doar pe crestele munților… Astăzi, doar pe locul cu izul legendelor din creasta cu stâncării şi peșteri din muchia Călineștilor. Ne urcăm în vechiul tren alergător de-o viaţă amărâtă, pe drumul de fier de pe valea Oltului. La halta de mult părăsită a Beţelului, coboram îndreptându-ne către gura Călineştilor. Cum dăm în şoseaua cu TIR-uri multe, care stau să te zboare la vreo neatenţie, trecem pe partea ailaltă a şoselei şi peste pod, ne abatem în lunca Călineştilor. Ne aşteaptă pragul stâncos, cu potecă însăilată şi pe alocuri una imaginară. Când ajungem sus, la capătul stâncăriilor, suntem stăpânii nimicniciei lumii omeneşti cu furnici alergătoare. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 15-16
Un regal montan:
Maratonul Pietrei Craiului – de Emil STANCIU și Mihai VASILE
Zărneștean get-beget, Lucian Clinciu este, desigur, un destoinic om al Carpaţilor, care se simte acasă fie în Piatra Craiului, organizând Maratonul Pietrei Craiului, renumitul, deja, MPC, fie alergând să parcurgă Carpaţii Meridionali de la Valea Prahovei la Valea Cernei, pentru a participa la maratonul Hercules, fie ca voluntar pe la alte competiții de același gen, tot mai dese în țara noastră.
De la un timp, a devenit și pentru noi, cei de la revista România pitorească, o tradiție să fim prezenţi în primul sfârșit de săptămână din octombrie la startul MPC-ului, unde nu am venit pe post de concurenți,
ci din dorința de a face cunoscută literatura de munte celor care, mai mult ca orice, iubesc să străbată cărările în căutare de peisaje, de flori, de întâlniri cu animalele pădurii sau din dorința de a se fortifica, de a parcurge în alergare cei aproximativ 42 km, în condiții mai dificile decât legendarul soldat grec Philippides, care, prin anii 490 î.Hr. fugea să anunțe atenienilor vestea victoriei grecilor conduși de regele Miltiades asupra perșilor, la Marathon. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 17
Munții Bârgăului
Vârful Heniu, „un loc în care să-ți aduci dușmanii“ – de Călin MUSTEAȚĂ
Heniu Mare (1.611 m) face parte din Munții Bârgăului, fiind cel mai înalt vârf al acestei grupe nordice. Din Munții Bârgăului mai fac parte, alături de Vârful Heniu Mare, Heniu Mic, Muncelu, Oala (1.604 m), Căsarul (1.591 m), Dealul Ariilor (1.547 m), Măgurița (1.581 m), Tășuleasa, Frumușaua, Bârgăul și Zâmbroaia, fiind cele mai înalte culmi, celelalte arătându-se mai domoale, cu aspect de măguri, de unde și denumirile lor. Un „amărât de munticel” ar spune unii. Nu e chiar așa pentru că Heniu e totuși un vârf destul de capricios și solicitant, cu o diferență de nivel de aproximativ 1.200 m altitudine în 3 km, pe traseul de sub telecabină, traseu nemarcat. De-altfel, în această grupă montană marcajele sunt foarte rare, chiar inexistente. Există doar un singur traseu cu marcaj Banda Albastră, care începe din localitatea Mijlocenii
Bârgăului, urcă pe Valea Muntelui, continuă prin poieni până pe Vârful Tomnaticul (1.201 m), unde se intersectează cu traseul de biciclete care vine de pe Strâmba și e cu marcaj de biciclete. De aici, traseul se continuă printr-o înșeuare și urcă prin spatele vârfului Heniu Mic, se îndreaptă spre Heniu Mare, unde trece pe lângă releul de televiziune Heniu și își continuă drumul pe creastă spre Vârful Muncelu. Urmează câteva dealuri pe care le parcurge acest traseu, Dealul Arăndașului fiind cel mai însemnat. Traseul continuă pe după Muntele Oala și Dosul Zâmbroaiei și ajunge în Pasul Tihuța (1.200 m). Traseul are o lungime de peste 30 km și nu este recomandat iarna. Eu nu l-am parcurs integral, încă, ci numai porțiuni, o astfel de porțiune fiind descrisă în continuare. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 18
Semnale de alarmă
Iarna, pe vârful Toaca, admirând amurgul – de Mihail CERNAT
Ceahlăul, masiv montan din Carpații Orientali, se constituie ca fiind Muntele-de-Suflet al Moldovei. Vârful Toaca, prin forma sa piramidală, a fascinat și fascinează oamenii încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în preajma acestui munte s-au dezvoltat civilizații cu mii de ani în urmă. De-a lungul vremurilor, moldovenii, dar și călători de pretutindeni, au venit să urce pe Ceahlău, cu smerenie și respect față de frumusețile etalate ale naturii. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 20-21
Leagănul alpinismului românesc
Bușteni – de Dan VASILESCU
Încerc în câteva rânduri să explic lui Eugen Popescu şi altor foști şi actuali colegi de club, în ce au constat INTERESELE mele PERSONALE legate de Căminul Alpin şi de CAR, în general, care au fost şi obiectul celor două plângeri penale făcute de Mihai Pupeza.
Sigur că în toată activitatea mea de vicepreședinte din perioada 2003 şi până în prezent, au existat mai multe interese personale care mi-au motivat şi mobilizat voluntariatul în cadrul CAR. Primul mare interes personal a constat în respectul meu nemărginit pentru munca şi sacrificiile înaintașilor noştri care ne-au dăruit acest adevărat leagăn al alpinismului românesc, care împreună cu sediul din Bucureşti şi refugiul Coştila reprezintă patrimoniul CAR. Acesta a fost motivul pentru care am transformat barul „nostalgicilor”
din Buşteni într-o bibliotecă modernă care constituie, în același timp, un mic muzeu al alpinismului românesc şi un mic centru de formare în domeniul avalanșelor şi al altor activități montane şi în care fotografiile domnilor Nicolae Baticu, Nicolae Dobre, Sorin Tulea şi Nae Anghelide şi-au găsit locul cel mai potrivit. În fotografia din memoriu se prezintă imagini de la al doilea curs de avalanșe ținut în anul 2009 de François Sivardier, Marius Scheaua, Narcisa Milian şi Anca Munteanu şi la care au participat 14 membri CAR şi trei jandarmi montani conduși de Miki Vintilă.
Al doilea puternic INTERES PERSONAL a constat în ambiția mea şi a altor colegi de suferință de a pune la dispoziția actualei şi viitoarelor generații de alpinişti o bază de plecare spre ascensiunile din pereții Bucegilor, aşa cum am avut şi noi în tinerețile noastre. (Citește continuarea în revistă).
Pag: 21-22
Montana
Fiziologia și medicina marilor altitudini (III)
Țesuturile periferice și difuziunea oxigenului – de Nicolae C. Dimache; Foto Marlene MITITEANU
Efortul
Hipoxia marilor altitudini reprezintă un stres pentru sistemul de transfer de oxigen din organism, chiar în condiţii de repaus. Dacă cerința de oxigen crește din cauza efortului, cresc și problemele de eliberare a oxigenului către mitocondriile mușchilor care se contractă. De fapt, problema mersului la altitudine este scăderea toleranței la efort. Ventilația pulmonară crește mult, frecvența poate ajunge la 86 respiraţii/minut (Pizzo, la 8.300 m, Everest Himalayan Expedition, 1981). Costul în oxigen al hiperventilaţiei este destul de mare, ajunge la 10% din consumul total de oxigen în repaus, și crește proporțional cu efortul. Relația ventilație-perfuzie este alterată în timpul efortului la mare altitudine, în special la alpiniștii insuficient aclimatizați; această anomalie se pare că se datorează unui edem pulmonar subclinic provocat de hipertensiunea pulmonară care rezultă din vasoconstricţia pulmonară hipoxică. În timpul efortului la mare altitudine, CO2 scade mult, pH crește la peste 7,7 și, surprinzător, este scăzut nivelul de acid lactic din sânge. Chiar la eforturi maximale la mari altitudini, la alpiniști aclimatizați, lactatul nu crește, probabil din cauza unei reduceri a glicolizei. (Citește întregul articol în revistă).
Pag. 23
Munţi, alpinişti, destine
Mi-a plăcut estetica specială a cățăratului… – a consemnat Mihai OGRINJI
D-l Mihail Pupeza este un nume bine cunoscut în lumea alpiniștilor. A-i schița, aici, un portret din câteva cuvinte ar fi un gest destinat eșecului. Cine dorește detalii poate apela la un „find”, pe internet, și i se va ivi în fața ochilor cam tot ceea se poate ști despre dânsul.
Cu alură de alpinist sortit performanței și privirea ușor melancolică, cu vorbă cumpătată, însă energică, și zâmbet impenetrabil, domnia-sa este un interlocutor admirabil. Adesea hâtru și de o sinceritate debordantă! (Citește continuarea în revistă).
Pag. 24-25
Alpinism
Pe urme dragi în Peretele Bicăjelului – de Cătălin Crețu
Scriu în România pitorească de mai bine de doi ani despre aceeaşi zonă – Cheile Bicazului – şi, uneori, încep să mă întreb dacă nu ar trebui să îmi mai port condeiul şi prin alţi munţi căci, de bine de rău, am umblat orizontal şi vertical prin multe locuri. Probabil că voi face asta în curând, dar vreau mai întâi să scriu câteva rânduri despre anumiți oameni pe care i-am cunoscut, i-am apreciat, i-am iubit, oameni legaţi şi ei, ca şi mine, de această zonă amplă de cățărare. Oameni fără de care noi, cei care am venit după, am fi pășit cel puţin strâmb.
Atunci când o pasiune te macină intens, atunci când gândurile-ţi rătăcesc mai mereu spre aceeaşi direcție, atunci când creierul dependent de adrenalină îţi cere mereu şi mereu doza de frumusețe şi sublim care i se cuvine, ei bine, atunci simți toate astea şi la cei din jur care se hrănesc cu aceleași picături de nectar uneori amar. Vezi rapid o sclipire în ochi, o mână muncită cu degete viguroase, mici riduri săpate de vânt sub ochi. Pasiunea se miroase la cei din jur aşa cum animalele de pradă îşi simt şi îşi miros teritoriul. Asta ne leagă, de fapt, cel puţin pe cei pasionați de munte, indiferent de vârstă, indiferent de statul profesional sau de poziția socială.
De ce scriu toate astea aici? Pentru că e momentul să îmi amintesc de câţiva „veterani”, de câţiva oameni care au deschis larg ochii către munte şi care i-au învăţat şi pe alții să facă la fel. După ani buni de cățărare, ajungi să simţi clar că fără să te raportezi la trecut nu ai fi ceea ce eşti. Progresul vine firesc, după multă muncă, dar se bazează pe pașii mici făcuți în trecut. Fără să fi navigat întâi pe mări, nu am fi ajuns să pășim pe Lună. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 25-26
Montana
Regruparea în alpinism – de Dan VASILESCU
Tehnica regrupărilor în traseele de alpinism sunt o urmare firească a altor două subiecte abordate de mine în paginile revistei România pitorească, cele legate de riscurile alpinismului şi de legarea în coardă. Prin regrupare se înţelege atât locul în care echipa se opreşte din anumite considerente tehnice, cât şi manevrele de coardă, respectiv asigurările, autoasigurările şi transferul de echipamente, care sunt impuse
de această oprire. De la început trebuie remarcat că regrupările sunt cele mai dificile şi periculoase puncte ale unui traseu de alpinism, în primul rând datorită factorului de cădere maxim, apropiat de 2, care apare imediat după ce capul de coardă abordează următoarea lungime de coardă şi, implicit, a unei forţe dinamice maximale (şoc) ce poate atinge 1.000 kg în momentul oprirea căderii.
Regruparea echipei de alpinism se face din mai multe cauze, obiective sau subiective:
Lungimea corzii (corzilor) raportată la înălţimea peretelui; în urmă cu 30 – 40 de ani corzile dinamice de alpinism se livrau numai la lungimi de 40 m, ceea ce impunea regruparea la maximum 36 m, deoarece legările în coardă consumau şi ele câte doi metri.
În prezent, corzile dinamice se pot cumpăra şi la lungimi de 50 – 60 m şi deci lungimile de coardă se pot
mări şi ele corespunzător.
Dificultățile traseului, numărul de asigurări intermediare impuse de acestea şi frecarea corzii în carabiniere şi pe perete obligă şi ele efectuarea unor regrupări.
În condiții de iarnă, o ascensiune sau o coborâre pe o vale alpină se poate desfășura cu legarea în coardă a mai multor echipieri şi deplasare concomitentă, dar în anumite pasaje critice (săritori, zone expuse avalanşelor etc) se poate efectua o regrupare în care echipa se autoasigură la puncte de asigurare naturale (copaci, jnepeni, colțuri de stâncă) sau artificiale (pitoane, ancore, asigurări mobile) şi în acest mod siguranța echipei crește dacă avem în vedere eventualitatea unei căderi, alunecări sau avalanşe.
Dar trebuie să avem în vedere în acelaşi timp că operaţiunea de regrupare înseamnă şi pierderea unui timp foarte prețios, care poate conduce echipa la alte riscuri. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 26-27
Dreptul la replică
Adevărul despre prima expediție româno-nepaleză în Himalaya din 1985 – de Acad. Dr. Ovidiu BOJOR
Cred că sunt printre puţinii români care au ajuns în Himalaya nepaleză înainte de 1979. Ca expert consilier al Națiunilor Unite pentru dezvoltare (ONUDI), printre primele mele misiuni a fost Nepalul, unde am luat contact cu Langtang Himal (7.246 m), Shisni Himal (5.900 m), Ganesh Himal (7.406 m) și Gurja Himal (7.193 m) și unde am condus patru expediții științifice, împreună cu colegii nepalezi, pentru cartarea și cartografia resurselor naturale vegetale în vederea valorificării lor.
În anii 1984 si 1985, sediul meu temporar era la Kathmandu, pentru finalizarea proiectului meu prin înființarea primei industrii de valorificare a plantelor din această ţară. În paralel cu activitatea mea profesională, în anul 1984 am avut ideea de a organiza prima expediție româno-nepaleză pentru a atinge un vârf de peste 7.000 m. Pregătirea expediției, conducerea ei împreună cu Ang Karma Sherpa (co-leader), inclusiv finanțarea în mare parte a expediției și aprobarea unei echipe de alpiniști români de către România și Nepal, mi-au aparținut mie. Toate acestea au fost relatate în revista România pitorească în 10 numere, începând din anul 1986, în articole apărute în Rising Nepal, în The American Alpine Journal (1986), în zeci de interviuri, articole și conferințe ținute în ţară și peste hotare.
Spre surprinderea mea, după 30 ani de la această expediție a apărut tot în România pitorească sub titlul „O expediție improvizată” (nr. 2 și 3, 2015) semnată de Nicolae C. Dimache. Acest domn, care nu a făcut parte din expediția Gurja Himal (1985), în cele două numere deformează cu rea intenție prima expediție româno-nepaleză dedicată „Anului Internaţional al Tinerilor”. Pe acest domn l-am primit la Kathmandu în primăvara anului 1985, la insistențele și recomandarea lui Emil Coliban, și i-am asigurat cazarea și ospitalitatea mea. Nu puteam să-l cooptez în această expediție, nefiind cetățean român.
În cele două articole, domnul Nicolae C. Dimache denigrează expediția, spunând că „a fost o expediție improvizată”, necunoscând pregătirile și costurile expediției – care m-a costat pe mine personal peste 10.000 $, plătind toate taxele, inclusiv „taxe de vârf”, 2.000 $, echipamentul suplimentar pentru alpiniștii români, hrana lor pentru aproximativ două luni și plata a 60 hamali și șerpași, a 4 alpiniști nepalezi și a ofițerului de legătură etc., etc.
(…)
Între timp, grupul separatist menționat a încercat să ajungă la vârful Gurja Himal prin altă parte, prin Konabon (atitudine tipic românească: separarea ambițioasă), deși se explicase în special de către alpiniștii nepalezi că lipsește cel puţin o tonă echipament pentru a face această escaladare. Din păcate, „aventura” a costat moartea domnului Cezar Vărgulescu (medicul expediției). Între timp, umanitar, lui Cornel Coman i-am dat 17.000 rupii (circa 1.000 $) ca să aducă provizii de la Kathmandu pentru grupul separatist. Ulterior mi s-a spus că acești bani au fost cheltuiți de Cornel Coman să cumpere verighete de căsătorie și un aparat cu boxe-tranzistor etc.
O altă ispravă a lui Cornel Coman a fost relatată de biologii Bachtarai și Nima Dolma. Grupul de hamali care ducea greul expediției se întindea pe circa 2 km. La un moment dat, unul dintre hamali, extenuat, mergea mai încet și a primit un picior în spate de la Cornel Coman. Hamalii au lăsat poverile jos și au scos „cucrii” – cuțitele lor (curbate la fel ca și cele dacice). Norocul a fost că biologii Bachtarai și Nima Dolma i-au liniștit… (Citește continuarea în revistă).
Pag. 27-28
Dreptul la replică
Incompetență – de Nicolae C. DIMACHE
Numeroasele și exuberantele declarații ale Domnului Ovidiu Bojor, începând din 1985 și până astăzi, conțin atâtea contradicții încât e foarte greu să întrevezi „Adevărul”. Nu consider că am defăimat sau denigrat pe domnul Ovidiu Bojor când am scris că dânsul nu este alpinist; el însuși a afirmat acest lucru. De altfel, nu văd nici un merit deosebit în a fi alpinist!
Nu am pus în discuţie meritele știinţifice ale domnului Bojor și numeroasele expediţii de cercetare botanică ale domniei sale; dar incompetența dânsului în materie de alpinism și de organizare a unei expediții alpinistice este flagrantă. Cum se poate pleca într-o expediție himalayană fără a ști dinainte destinația? Dacă domnul Bojor ar fi avut minunatele hărţi și fotografii ale regiunii Gurja Himal, ar fi putut vedea deja de la Kathmandu, înainte de plecare, aspectul topografic al muntelui; ar fi putut astfel evalua de la bun început dificultățile și problemele pe care le implica ascensiunea peretelui sudic al lui Gurja Himal pe ruta aprobată de autoritățile nepaleze (vezi articolul publicat de d-l Ovidiu Bojor în American Alpine Journal, 1986, tradus de Emil Coliban). Ulterior, d-l Bojor își schimbă părerea, vorbește când de peretele est din GH (vezi articolul din România pitorească 2015), când de peretele nord-vest.
Dacă a primit într-adevăr aceste hărți de la Ministerul Turismului din Kathmandu, atunci este evident că nu a avut competența de a le studia și descifra adecvat, pentru a-și procura imediat materialele necesare (corzi, pitoane, corturi de altitudine etc.). A spune că a ajuns în faţa peretelui sudic din GH și a renunțat fără să facă nici măcar o tentativă este iarăși o dovadă de incompetență. Improvizația expediției și lipsa de competență a liderului a dus la greșeli grave, precum un itinerar de marș de apropiere foarte lung, o aprovizionare total inadecvată (ce cărau acei 60 de hamali, invizibili în realitate?), o schimbare a obiectivului expediției de pe o zi pe alta, fără nici o aprobare a autorităților nepaleze competente (ofițerul de legătură nu are această prerogativă). (Citește continuarea în revistă).
Pag. 28
Dreptul la replică
Care verighete, care tranzistor? – de Mihaela ARSENE
Nu sunt alpinist, nu am organizat expediţii la mare înălţime, dar am o întrebare:
De ce a fost nevoie, d-le Bojor, ca „umanitar”, să-i daţi lui Cornel Coman „17.000 rupii (circa 1.000 $), ca să aducă provizii de la Kathmandu pentru „grupul separatist”, de vreme ce dispuneați de „60 hamali și șerpași,” iar „grupul de hamali, care ducea greul expediției, se întindea pe circa 2 km”? Dvs., ca organizator, nu aveați prevăzut necesarul de hrană în acele bagaje pentru cei ce s-au dovedit „grupul separatist”? Creionați un personaj lipsit atât de moralitate (și-a însușit banii dați de Dvs. „umanitar”) – ba chiar criminal, de vreme ce banii pentru hrană i-a folosit în alte scopuri -, cât și de umanitate (a lovit un porter), în condițiile în care persoana inculpată nu are cum să vă răspundă.
În schimb, ca fostă soție, pot eu să vă răspund, fie și parţial.
Referitor la afirmația: „acești bani au fost cheltuiți de Cornel Coman să cumpere verighete de căsătorie și un aparat cu boxe-tranzistor etc.”
Pot asigura pe oricine:
- cumpărarea de verighete era ultimul lucru la care s-ar fi gândit Cornel, care nu avea în calcul vreo căsătorie în acel moment, pentru care această expediție era cel mai important lucru;
- ne-am cunoscut şi căsătorit la aproximativ 1 an de la data expediției (29 aprilie 1986) fără verighete, cumpărarea acestora rămânând multă vreme pe planul doi în raport cu plata datoriilor acumulate în vederea plecării;
- „aparat cu boxe-tranzistor” nu am deținut până în 1988, când am cumpărat un magnetofon Mayak, fără nici o sursă exterioară de finanțare, în afara primelor mele;
- nu știu ce cumpărături presupune acel „etc.”, așa că nu pot da explicaţii.
Rezultă din cele afirmate de Dvs. că acest odios personaj – Cornel – şi-a lăsat prietenii – colegii separatiști – „fără mijloace de subzistență, a făcut o excursie la Kathmandu și s-a întors cu mâna goală și cu banii dosiți, în scopul folosirii lor ulterioare. S-ar înţelege că a făcut cumpărături personale în Kathmandu (care nu era cea mai favorabilă piața pentru bijuterii și aparatură!), întrucât în ţară nu putea intra cu valuta care nu-i aparținea. Când a făcut cumpărăturile? De ce aţi așteptat 30 de ani să vă recuperați ajutorul?
(…)
Și aşa ajungem la afirmația: „La un moment dat, unul dintre hamali, extenuat, mergea mai încet
și a primit un picior în spate de la Cornel Coman.”
Este un fapt relatat, nu văzut, și, totuși, îl încriminați pe Cornel. Las deoparte părerea mea subiectivă că acest om detesta violența fizică, faptul că nu a lovit vreodată un animal în toţi anii petrecuți alături.
(…)
Este regretabil că faceţi asemenea afirmații denigratoare faţă de un om care nu se poate apăra. (…) Oare cele 10 întrebări punctuale pe care vi le pune post mortem Cornel în „cărţulia” scrisă de el (care relatează o altă istorie a organizării acestei expediții), la care nu aţi răspuns niciodată, să fie de vină? (Citește întregul articolul în revistă)
Pag. 28
Dreptul la replică
„The American Alpin Journal” („AAJ”)
Gurja Himal. Ascensiune și tragedie
Textul publicat în 1986 și semnat de Ovidiu Bojor, România (traducere: Emil Coliban).
„Pe 26 aprilie expediția noastră mixtă româno-nepaleză, care-și propusese să urce Gurja Himal prin peretele sudic și urmând creasta sud-estică a vârfului Konabon (6.567 metri) și-a stabilit Tabăra de Bază la 3.100 de metri în Tareja Khola. Între 26 și 30 aprilie, au fost făcute recunoașteri. Datorită lipsei echipamentului și frecvenței avalanșelor pe faţa sudică, toţi nepalezii, co-liderul Ang Karma Sherpa, domnișoara Lakpa Dolma Lama, Purba Kitar Sherpa și Nima Dorji Lama, românii dr. Pavel Mureșan, Avel Riţișan, Marius Mărcuș și cu mine în calitate de co-lider am hotărât să abandonăm traseul dinspre Tareja Khola în favoarea traseului mai ușor și mai sigur dinspre Kaphe Khola. Acest lucru a fost acceptat de către ofițerul de legătură, D.P.Dahal. Cu toate acestea, românii doamna Taina Coliban, Emil Coliban și doctorul Cezar Vărgulescu nu au acceptat decizia și au rămas pe traseul Tareja Khola, despărţindu-se astfel de echipa oficială. Cornel Coman fusese absent deoarece asigura aprovizionarea cu alimente din Kathmandu. La întoarcere s-a alăturat grupului neoficial. Pe 2 mai echipa oficială a pornit către Kaphe Khola. Am instalat Tabăra de Bază și Taberele I, II și III pe 11, 12, 14 și 15 la 4.150, 4.700, 5.800 și 6.500 de metri. Am urmat aproximativ traseul pe care-l urmaseră și japonezii înaintea noastră. Pe 17 mai Ang Karma, Lakpa Dolma și Purba Kitar au părăsit Tabăra II la ora 6 a.m. și au ajuns pe vârf la 11 a.m. (1.360 de metri diferenţă de nivel în 5 ore! (Citește continuarea în revistă).
Pag. 29-30
Atlas
Las Vegas, fabulosul (II)
The Strip – de Gabriela Căluțiu SONNENBERG
Primul complex de edificii-mamut de pe vestitul bulevard de paradă La Vegas-Strip este cel egiptean. Sunt prezente sfinx, obelisc, piramidă, replica mormântului faraonului Tutankamon și multe alte elemente caracteristice, toate la dimensiuni strivitoare, nu doar de jucărie, cum mi le-nchipuisem eu. Spre deosebire de original, piramida de aici nu e compactă pe dinăuntru, ci găzduiește în forul ei puzderie de mese și aparate de joc, în timp ce pereții exteriori sunt „îmbrăcați” cu o mie (1.000!) de camere de hotel, fiecare având un tavan lateral înclinat în unghiul piramidei, confecționat în totalitate din sticlă, cu vedere spre stele. Pe timp de noapte izvorăște din vârful piramidei un mănunchi de lumină intensă, în care se rotesc, atrase hipnotic ca niște fantasme antedeluviene, probabil toate păsările de pe raza orașului.
Pe lângă clădirea hotelului propriu-zis, care depășește 3.000 de camere, capacitatea piramidei de sticlă e totuși „modestă”. E lucru știut că fiecare complex tematic de pe Strip se mândrește cu unul sau mai multe edificii cu capacități de cazare comparabile, dispunând de circa 3.000-5.000 de camere. Cele mai pretențioase, cum este superbul Venetian, merg până într-acolo încât refuză să închirieze camere și oferă în schimb pentru înnoptare peste 3.000 de miniapartamente de lux. (Citește continuarea în revistă).
Pag. 32
Răscruci basarabene – Iubirea cea dintâi (XIII)
Nistru – ’87
Saharna, lacrima neplânsă – de Alecu RENIȚĂ
Ocolim lanţul de praguri şi cascade din defileul de la Saharna şi ne strecurăm în pădurea întunecată şi deasă de pe povârnișul aproape abrupt. Orbecăim printre umbre şi tufari țepoși până dăm de un fel de cărăruie prinsă de marginea prăpastiei. În câteva locuri șuvoaiele de apă sau surpările de piatră fac trecerea deosebit de periculoasă, fiindcă ne ținem de rădăcinile dezgolite ale copacilor gata să se prăbușească în hău. Înaintăm încet, fără să cunoaștem ce surprize ne aşteaptă în faţă. Cam peste un sfert de oră de mers pe buza prăpastiei, ajungem pe terasa îngustă a unei mânăstiri rupestre vandalizate. Ca şi la celelalte lăcașuri arhaice scobite în malurile de calcar, vedem ferestrele smulse, bucăți de iconostas aruncate afară, altarul cioplit în piatră e doborât şi spart, arhanghelii zugrăviți în alte evuri – mutilaţi cu dalta şi murdăriți cu funingine sau cretă. Revoltați de cele văzute în galeriile tăinuite, în care, parcă, încă se mai auzeau rugăciunile strămoșilor, ieşim afară.
O inscripție în rusă, abia descifrabilă, ne avertizează că drumul înainte este interzis. Ne ia groaza la gândul să ne reîntoarcem spre „Cascada Voinicului” şi ne încurajăm să mergem înainte, că semnul e vechi şi, probabil, o fi rămas încă după război. Nu e chiar aşa: după o cotitură bruscă a defileului, în faţă apare un zid înalt şi lung, având pe partea de sus prinse în vergi de metal câteva rânduri de sârmă ghimpată.
– Dacă nu e obiectiv militar, scăpăm cu bine, dar dacă e, o să fim duși prin instanțe, îmi şopteşte Igori Puşcari.
– Nu observ nici un turn de pază, nici o inscripție pe pereții cenușii. Mai bine să coborâm pe furiș în prăpastie şi să trecem pe celălalt mal al râulețului, propune ucraineanul. (Citește continuarea în revistă).
